Acasă > Acatiste, Canoane de rugăciune, Cântările Ortodoxiei, Pagini de Sinaxar > 1 aprilie: SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA (Viaţa, Canonul, Acatistul)

1 aprilie: SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA (Viaţa, Canonul, Acatistul)

Troparul şi Viaţa Sf. Maria Egipteanca

1 aprilie

ORNAM1

ORNAM1

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu – zice Sfîntul Sofronie – sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.

Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.

Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd – de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: „Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?” Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului”.

Deci îndată Zosima, urmînd celui ce-i grăia, a ieşit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungînd la Iordan, a fost povăţuit de îngerul care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătînd cu mîna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întîi i-a spus aceluia despre dînsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzîndu-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrînii şi săracii?”

Zosima a răspuns: „De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu”. Iar egumenul i-a zis: „Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dînsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, avînd pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrîni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfîntului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi”.

Acestea zicînd egumenul către Zosima, s-a închinat; apoi, cerîndu-i rugăciune şi binecuvîntare, zicînd „Amin”, a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrîni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gîndirea de Dumnezeu, cu duhul arzînd şi slujind Domnului. Cîntarea lor era neîncetată, priveghe-rea de toată noaptea, asemenea, în mîini avînd de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dînşii; apoi purtare de grijă pentru cîştiguri vremelnice şi gîlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dînşii. Ci numai una era sîrguinţa lor cea dintîi, pe care o urmau cu sporire toţi – ca să se socotească morţi cu trupul. Iar hrană aveau neîmpuţinată, adică cuvîntul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pîine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.

Pe toate acestea văzîndu-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecînd multe zile, s-a apropiat vremea sfîntului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna, şi niciodată nu se deschideau, fără numai cînd cineva dintre dînşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rînduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima. În întîia Duminică a postului făcea preotul Sfînta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcînd rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrînii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egumen, rugîndu-l pentru binecuvîntare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cîntau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfîrşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsînd pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzescă averile ce erau înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tîlharii, ci ca biserica să nu rămînă fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau rîul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cît putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pîine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, cînd firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecînd Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întîmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dînsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cîntînd totdeauna şi foarte puţină hrană gustînd în vremea cea rînduită.

Aşa tot postul săvîrşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stîlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avîndu-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvîrşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rînduiala mănăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducîndu-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rînduiala sa de rugăciune o săvîrşea umblînd prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcînd pe pămînt şi, şezînd puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculîndu-se, îşi făcea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Mergînd douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcîndu-se spre răsărit, cînta ceasul al şaselea, făcîndu-şi obişnuitele rugăciuni – pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cîntînd şi închinîndu-se. Iar cînd stătea el cîntînd, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întîi s-a spăimîntat, părîndu-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurînd, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădînd frica, pe cînd îşi sfîrşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergînd cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avîndu-i pe cap albi ca lîna şi scurţi, încît numai pînă la grumaji ajungeau.

Aceasta văzînd-o Zosima, a început a alerga în direcţia aceea spre care vedea, bucurîndu-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea adîncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrîneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrînd să ajungă pe cel ce fugea; deci, el gonea, iar acela fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decît a celui ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat încît să poată acum auzi şi glasul, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce fugi de mine, bătrînul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine nevrednicul şi neputinciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii şi pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrînului, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a depărtat de nimeni!” Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergînd spre un loc oarecare, unde era un semn de pîrîu uscat.

După ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputînd încă să alerge, a stătut de cealaltă parte de pîrîu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încît cele mai de aproape tînguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sînt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcîndu-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine”.

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: „De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume”. Deci, a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcînd de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dînsa, întorcîndu-se cu faţa de la ea. Iar ea, luînd-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere, mai mult decît celelalte părţi. Încingîndu-se pe cît era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încît nu te-ai lenevit a suferi atîta osteneală?” Iar el, aruncîndu-se la pămînt, cerea să ia binecuvîntare de la dînsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi erau amîndoi la pămînt, cerînd binecuvîntare unul de la altul. Nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decît numai binecuvîntări. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stînd de mulţi ani înaintea Sfîntului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine”.

Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima; şi, tremurînd, bătrînul se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dînsa cu liniştită răsuflare: „O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu şi mai mult te-ai omorît lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decît altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta săvîrşire”. Deci, primind acea sîrguinţă a bătrînului, a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce voieşte mîntuirea sufletelor omeneşti!” După ce Zosima a zis amin, s-au sculat amîndoi de la pămînt. Apoi ea a zis către bătrîn: „Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfîntului Duh te-a povăţuit să săvîrşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă? Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sînt sfintele biserici?”

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace; deci primeşte rugăciunea nevrednicului bătrîn şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie”. Ea a zis către bătrîn: „Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, avînd preoţeasca rînduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face”. Zicînd aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicîndu-şi ochii în sus şi mîinile înălţîndu-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos şi negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, şi zicea: „În vremea cînd stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puţin ochii de la căutarea în pămînt, am văzut-o înălţată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh şi rugîndu-se”.

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pămînt, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decît numai: „Doamne miluieşte!” Zăcînd el la pămînt, i se părea că este nălucire şi duh, aceea care se ruga. Apoi, întorcîndu-se ea, a ridicat pe bătrîn şi i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gîndu-rile ca de o nălucire, zicîndu-ţi că sînt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sînt o femeie păcătoasă şi cu Sfîntul Botez îngrădită, şi nu sînt duh în nălucire, ci pămînt, praf şi cenuşă, trup cu totul, negîndind nimic duhovnicesc”. Zicînd aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicînd astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră”.

Bătrînul, auzind şi văzînd acestea, a căzut la picioarele ei, zicînd cu lacrimi: „Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfînta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorît trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu; spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi mie păcătosului şi nevrednicului, deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sînt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi pe mine nu m-ar fi întărit atîta cale, pe care niciodată nu o voiam, nepu-tînd nici să ies din chilia mea”. Acestea şi multe altele zicînd Zosima, aceea l-a ridicat de la pămînt, zicînd către dînsul:

„Mă ruşinez, părinte, dar iartă-mă; mi-e ruşine să-ţi spun lucrurile mele; dar, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de cîtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu; căci nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; şi pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica; deci îţi voi spune, neascunzînd nimic, dar te rog mai întîi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii”.

Deci, dorind bătrînul să ştie viaţa ei, şi mult lăcrimînd, a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: Eu, părinte, sînt născută în Egipt. Cînd eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria, după ce mai întîi mi-am întinat fecioria, fiind nesăţioasă, am început a face desfrînare; mă ruşinez numai a gîndi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrînarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrînare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămînzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrînării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergînd spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lîngă mine: „Unde se duc aceşti bărbaţi cu sîrguinţă?” Iar acela mi-a zis: „La Ierusalim, pentru Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui”. Şi am zis către dînsul: „Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?” Iar acela mi-a zis: „De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri”. Şi i-am zis: „Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie. Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei – părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi la patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimînt. Ştie Domnul că spurc singură pămîntul cu cuvintele mele”.

Iar Zosima, udînd cu lacrimi pămîntul, a răspuns către dînsa: „Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de folos mie”. Iar ea, la cele dintîi a adăugat acestea: „Deci acel tînăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de rîs, s-a dus; iar eu, lepădînd furca ce se întîmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe cîţiva stînd lîngă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: „Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!”. Încă şi multe alte cuvinte necurate zicînd, i-am pornit pe toţi spre rîs. Iar aceia, văzînd neruşinarea mea, luîndu-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie; căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimînt cum marea a suferit desfrînarea mea şi cum pămîntul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vînat atîtea suflete cu laţul morţii, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sîrguinţă m-am dus la Ierusalim şi cîteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot aşa am făcut aici, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vînînd sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergînd cu un gînd la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Cînd a sosit ceasul Înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsîndu-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părîndu-mi-se că aceasta mi se întîmplă din slăbiciune femeiască; iar cînd intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, cînd piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulţime de oaste rînduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor; şi astfel de trei sau patru ori pătimind, oste-nindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mîntuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătîndu-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plînge, a mă tîngui şi a mă bate în piept, scoţînd suspinuri din adîncul inimii mele.

Plîngînd în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stînd în perete, şi am zis către ea, cu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: „O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvîntul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrînata şi urîta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpînă, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele, mă vei povăţui pe mine”.

Acestea zicînd, aprinzîndu-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducîndu-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dînşii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încît tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi, ajungînd la uşile acelea, care atît mi se închi-seseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzînd la pămînt, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sîrguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.

Ajungînd la acel loc unde era sfînta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mîna şi, plecînd genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: „Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat – căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrînatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gîndesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpînă, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă şi să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mîntuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei”. Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigînd: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!”

Auzind glasul acela şi crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: „Stăpînă, stăpînă, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!” Aşa strigînd, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţîndu-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergînd, lăcrimînd şi întrebînd de cale pe cei pe care îi întîlneam şi am sfîrşit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfînta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, şi cu apă sfîntă mi-am spălat faţa şi mîinile. Şi mergînd iarăşi în bisercă m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate dintr-o pîine, am băut apă din Iordan şi pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflînd acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta şi de atunci şi pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălăşluit, aşteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El”.

Iar Zosima a zis către dînsa: „Cîţi ani sînt, o, doamna mea, de cînd locuieşti în pustia aceasta?” Iar ea a răspuns: „Patruzeci de ani socotesc că sînt şi încă şapte ani, de cînd am ieşit din sfînta cetate”. Iar Zosima a zis: „Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?” Ea a răspuns: „Acele trei pîini şi jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit; din care gustînd cîte puţin, în cîţiva ani le-am sfîrşit”. Şi a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?” Răspuns-a aceea: „De un cuvînt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atîtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dînsele”. Iar Zosima a zis către dînsa: „Să nu laşi nimic, o, stăpîna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie”.

Iar ea a zis către dînsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că şapte-sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptîndu-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începînd să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Însă doream şi băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam cînd eram în lume; iar aici, neavînd nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea şi dor de cîntece desfrînate, care foarte mult mă sileau să cînt cîntece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimînd şi în piept bătîndu-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut cînd am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gîndul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plîngeam, rugînd-o să izgonească de la mine gîndurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plîngeam şi mă băteam în piept cu osîrdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.

Dar gîndurile care mă împingeau iarăşi spre desfrînare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar cînd îmi venea un gînd ca acesta, atunci mă aruncam la pămînt şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de aşezămînt şi îmi arăta înfricoşare. Apoi nu mă sculam de la pămînt ziua şi noaptea, pînă ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gîndurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugîndu-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deşertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea şi în pocăinţă cu adevărat sporitoare. Aşa am săvîrşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci pînă astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul”.

Şi a zis Zosima către dînsa: „Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?” Iar ea i-a răspuns: „Sfîrşindu-se pîinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecînd Iordanul, învechindu-se şi rupîndu-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzîndu-mă şi gerul îngheţîndu-mă, tremuram, încît de multe ori căzînd la pămînt, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemîncată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gîndind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană neîmpuţinată nădejdea mîntuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvăntul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pîine va fi omul viu, de vreme ce cîţi nu aveau acoperămînt, în piatră s-au îmbrăcat, cînd ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului”.

Auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dînsa: „Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpînă?” Iar ea auzind aceasta, a zîmbit şi a zis către dînsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă fiinţă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cîntînd nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfîrşitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata”.

Acestea zicîndu-le şi cuvîntul sfîrşindu-l, s-a dus bătrînul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie cîte bunuri dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăseşti pe cei ce te caută pe Tine!”

Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine ei şi a zis către dînsul: „Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi. Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face cei din mănăstire”. Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rînduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!” Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămîi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă! Iar în Sfînta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viaţă Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci şi să mă aştepţi pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuinţa lumească, ca să mă împărtăşesc de Darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfinţenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtaşi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îţi va porunci ţie”.

Acestea auzindu-le şi cerînd rugăciune pentru sine de la bătrînul, s-a dus in cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dînd slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudînd şi binecuvîntînd pe Hristos, Dumnezeul nostru. Trecînd pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa. Într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăşi faţa cea dorită şi se întrista. Apoi, gîndind la lungimea curgerii anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

Iar cînd s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, îndată după obiceiul şi rînduiala mănăstirii, făcîndu-se rugăciune, toţi ceilalţi fraţi au ieşit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămînă în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că, vrînd să iasă din mănăstire, nu îi era cu putinţă. Însă nu după multe zile, vindecîndu-se de boală, el era în mănăstire.

Iar după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coşniţă puţine măsline şi smochine uscate, puţină linte muiată în apă şi s-a dus într-o seară foarte tîrziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptînd pe cuvioasa. Zăbovind sfînta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, aşteptînd ca să vadă pe aceea cu osîrdie; şi grăia în sine bătrînul, şezînd: „Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflîndu-mă pe mine, s-a întors?” Astfel cugetînd, a suspinat şi a lăcrimat, ridicîndu-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă opri pe mine, Stăpîne, de a vedea iarăşi faţa aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deşert, purtîndu-mi păcatele mele spre mustrarea mea”. Aşa cu lacrimi rugîndu-se, la altă gîndire a trecut, zicînd în sine: „Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?”

Astfel gîndind bătrînul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de rîu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurîndu-se şi veselindu-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gîndul că nu va putea sfînta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnînd Iordanul cu semnul crucii, pentru că toată noaptea atunci lumina luna. Cu acea însemnare s-a dus sfînta pe apă şi, umblînd pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima, iar el a vrut să i se închine ei, însă dînsa l-a oprit, cînd călătorea încă pe apă, zicîndu-i: „Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porţi la tine dumnezeieştile Taine?” Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieşind de pe apă, a zis către bătrîn: „Binecuvintează, părinte! Binecuvintează, părinte!” Iar el a răspuns către dînsa cu cutremur – pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicînd: „Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe acei care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cît sînt de departe de măsura desăvîrşirii!”

Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credinţe, „Crezul”, şi rugăciunea Domnului, „Tatăl nostru”. Sfîrşind rugăciunea, sfînta s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrîn, după obicei. După aceea şi-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. Apoi a zis către bătrîn: „Iartă-mă, Părinte Zosima, dar te rog să împlineşti şi o altă dorinţă a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăşi la acelaşi pîrîu unde am vorbit cu tine întîi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea, dacă va voi Domnul”. Iar el i-a răspuns: „Aş fi voit, dacă ar fi fost cu putinţă, să umblu în urma ta, să văd cinstita ta faţă, dar te rog să faci ceea ce voi cere eu de la tine, eu, bătrînul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o!” Zicînd aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coşniţă. Iar ea, atingîndu-se de linte cu vîrful degetelor, luînd ca trei grăunţe, le-a dus la gură şi a zis: „Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte neîntinată firea sufletului”. Apoi a zis iarăşi către bătrîn: „Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloşia mea!” Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru dînsul. Şi aceasta cerînd-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinînd singur şi tînguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar fi voit, era neoprită. Ea însemnînd iarăşi Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrînul s-a întors, cuprins de frică şi de bucurie mare; însă se ocăra singur şi-i era jale că nu ştia numele cuvioasei, dar nădăjduia să cîştige aceasta anul viitor.

Trecînd anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie şi, trecînd lungimea pustiei, a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta şi în stînga, căuta cu ochii în toate părţile, ca un vînător preaiscusit, unde ar fi putut cîştiga vînatul cel preaplă-cut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plînge şi, ridicînd ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna”.

Aşa rugîndu-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pîrîul acela şi, stînd pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcînd moartă cu mîinile strînse precum se cădea, iar faţa o avea întoarsă către răsărit. Alergînd spre dînsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plîngînd mult, citind şi psalmii cei potriviţi la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: „Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?” Socotind acestea în gîndul său, a văzut pe pămînt lîngă capul ei, scrisoarea aceasta: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă ţărîna ţărînei; şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna „Farmutie”, egipteneşte, iar greceşte, Aprilie, în ziua întîia, în noaptea mîntuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cine celei de Taină”.

Citind bătrînul acea scrisoare, se gîndea mai întîi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu ştia să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflînd numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtăşit lîngă Iordan cu dumnezeieştile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a şi sfîrşit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrînul, slăvind pe Dumnezeu şi udînd cu lacrimi pămîntul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: „Este vremea, o, bătrînule Zosima, ca să săvîrşeşti cele poruncite ţie. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavînd nimic în mîini?” Şi zicînd aceasta, a văzut nu departe un lemnişor mic, aruncat în pustie, pe care luîndu-l a început a săpa cu dînsul. Însă pămîntul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrînul, care se ostenea săpînd şi udîndu-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.

Atunci suspinînd foarte din adîncul sufletului, a văzut un leu mare stînd lîngă trupul Cuvioasei Maria, lingîndu-i picioarele. Şi, văzîndu-l, s-a cutremurat temîndu-se de acea fiară, mai ales aducîndu-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnîndu-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu linişte de bătrîn, gudurîndu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: „De ce oare, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sînt bătrîn şi nu pot să-i sap gropă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atîta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pămîntului trupul cuvioasei”.

Auzind leul cuvîntul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cît putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrînul, spălînd cu lacrimi iarăşi picioarele cuvioasei şi mult rugîndu-se ei ca să se roage pentru toţi, a acoperit cu pămînt trupul care era gol, neavînd nimic altceva decît acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintîi, cu care Maria îşi acoperise atunci oarecare părţi ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvîntînd şi lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărţindu-se de leu în linişte ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Şi mergînd în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzînd nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dînsa, încît toţi cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi a cinsti ziua morţii acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul a aflat nişte lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndreptare, după cuvîntul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecînd cu dumnezeiască plăcere, cînd era aproape de o sută de ani şi-a sfîrşit întru acea mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus către cea veşnică la Domnul, şi a lăsat monahilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvîntul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alţii, îl grăiau şi, spre folosul cel de obşte, puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, dar în scris pînă atunci nu s-a auzit.

Iar eu – zice Sfîntul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alţii au scris viaţa acestei cuvioase ştiind-o mai bine, aceasta nu ştiu încă, eu însă, pe cît am putut am scris, nimic mai mult decît cinstind adevărata povestire.

Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplăteşte cu mari daruri celor ce cu credinţă năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor cîştiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultînd-o. Iar pe cel ce s-a sîrguit să dea povestirea aceasta în scris, să-l învrednicească pe el părţii celei bune a fericitei Maria, împreună cu toţi cei ce prin gîndire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, Împăratul Cel veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecăţii la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpînirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ORNAM1

 
2012_maria egipt
Canon de rugăciune către Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca

Troparul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, glasul al 8-lea:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Maria, duhul tău.

 

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul:

Întru adânc a aşternut de demult toată oastea lui Faraon, puterea cea preaîntr-armată, iar Întrupându-Se Cuvântul a pierdut păcatul cel rău, Domnul Cel Preaslăvit, că Singur cu Slavă S-a preaslăvit.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aflând tu acum Strălucirea Frumuseţii cea plină de luciri şi a Razei Celei dătătoare de Lumină, luminează-mi, te rog, sufletul meu cel întunecat de patimi, prin rugăciunile tale cele către Domnul, Mărită Marie.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Omorându-ţi odinioară sufletul, prin sfătuirea cea rea a şarpelui şi alunecând la fapte fără socoteală şi pogorându-l întru adâncimea pierzării, ai ales cele mai bune şi cele vremelnice le-ai defăimat.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cugete necuvioase, prin patimi mai înainte spurcându-ţi bunul neam al sufletului şi nerobirea şi purtând îmbrăcă­mintea cea murdară a stricăciunii, ai uitat de Slava cea mai presus de minte, a Celui Ce te-a zidit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Hrănindu-ţi gândul cu neoprirea şi cu deşertăciunea dezmier­dărilor, amăgind pe îndrăgitori, te-ai depărtat pe sineţi de împărtăşirea cea mai bună, punând împotriva ei semeţia a tot păcatul, vrednică de laudă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fiindu-mi cugetul întinat de patimi şi rănit de păcate şi cumplit tulburându-se, curăţeşte-mă şi mă miluieşte de păcate, Ceea ce eşti Plină de har, Care ai născut Nestricăciunea Cea Înfiinţată şi Izvorâtoare de viaţă.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Pe piatra credinţei…

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dragostea cea îndum­nezeită te-ai întraripat şi lepădându-te de mărirea cea trecătoare, te-ai apropiat de Stăpânul, strigând: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Apropiindu-te mai înainte către lemnul păcatului şi învăţându-te cunoştinţa aducătoare de moarte, ai alergat către Lemnul Cel Purtător de viaţă, Hristos, strigând: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dorit-ai de vărsarea Luminii Celei Negrăite şi defăimând toate cele vremelnice, te-ai înălţat către Privirea cea fără materie, strigând cu credinţă: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Împreunatu-ne-am cu Dumnezeieştile Cete ale îngerilor, prin naşterea ta de Dumnezeu Născătoare, că ai zămislit întru tine în chip de negrăit pe Ziditorul şi ai Întrupat pe Cel Necuprins. Pentru aceasta toţi te cinstim pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

Irmosul:

Pe piatra credinţei întărindu-mă, lărgit-ai gura mea asupra vrăjmaşilor mei, că s-a veselit duhul meu a cânta: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Te laud pe Tine, că glas am auzit, Doamne şi m-am înspăimântat, că ai venit la mine căutându-mă, pe mine cel rătăcit. Pentru aceasta preaslăvesc multă bunătatea Ta, cea către mine, Mult Milostive.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mutatu-te-ai din patria ta, maică, plutind prin purtarea de grijă cea de sus către pământul sionitenilor după dorirea ta, întru care prin mărturisire ai aflat dezlegare faptelor tale.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împingându-te înapoi în chip nevăzut, mărită şi nevăzând de aproape vederea cea mai bună, darea Luminii Celei Negrăite, punând cugetul îndreptător nearătării, ai cunoscut cele ascunse.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărindu-te cu harul cel mântuitor şi văzând Dumne­zeiască şi Purtătoare de Lumină Strălucire, ţi-ai apropiat ochii şi inima de Preacinstita Cruce şi de acolo te-ai împărtăşit de mântuire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu bucurie văzând Chipul cel Prealuminos al Fecioarei şi de Dumnezeu Născătoarei, cu lacrimi ai alergat către dânsa, punând înaintea ei toate tocmelile vieţii tale, preafericită.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce a înfiinţat toate cu voirea, s-a unit cu omul după fiinţă prin negrăita voire şi prin nease­mănata purtare de grijă; şi ieşind din tine purtând Trup, cu totul mă înnoieşte pe mine prin voinţă, Preacurată.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Luminarea celor ce zac întru întuneric, Mântuirea celor deznădăjduiţi, Hristoase Mântuitorul meu, către Tine alerg, Împăratul păcii, luminează-mă cu Strălucirea Ta, că alt dumnezeu afară de Tine nu ştiu.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prin închipuire mutându-te din viaţă, sârguindu-te către calea cea Dumnezeiască a nepătimirii, cu dragoste ai trecut apele cele vestite ale Iordanului şi ai dobândit mărire negrăită, de Dumnezeu Cugetătoare Maică Marie.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având suflet bărbătesc, ai năvălit către nevoinţe, pătimind tare şi bărbăteşte ai îndurat lupta cea anevoie oprită a celor potrivnice, Marie, ceea ce eşti podoaba înfrânării.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu gând întărit lepădând firea cea femeiască şi spălându-ţi patimile prin înfrânare, petrecând în pustiu ca într-o grădină Dumnezeiască, te bucurai, maică, văzând Frumuseţea Ziditorului tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel ce a înşelat pe Eva cu cuvinte în Rai şi cu multe feluri de meşteşugiri a izgonit-o din acea veşnică desfătare, acum s-a surpat şi a fost călcat de luptele tale cele vitejeşti, Cuvioasă Maică Marie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Răsărit al Soarelui Slavei şi Car Purtător de Lumină al Împăratului, te ştim pe tine, Fecioară, întru care a şezut Fiul Celui Preaînalt şi Sicriu al bunătăţii, care ai adus în lume pe Hristos.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: De adâncul greşelilor…

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe deplin te-ai îndulcit, preafericită, de arătarea lui Hristos şi întărindu-te cu dragostea Lui, ai alungat năpădirea patimilor, preacuvioasă maică.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-te cu frumuseţea faptelor tale, ai risipit năvălirea întunericului şi feţele vrăjmaşilor le-ai întunecat prin ostenelile sihăstriei.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Tare îţi întindeai ochiul tău, rugându-te Celei ce Singură este Preacurată, sprijinindu-te tot­deauna către dânsa, prealăudată.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Arătatu-te-ai Scaun al Împă­ratului mai presus de ceruri, Preacurată, cuprinzând trupeşte plinirea Dumnezeieştii Lui stăpâniri.

Irmosul:

De adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat: din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

 

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi…

Ceea ce erai mai înainte plină de tot felul de desfrânări astăzi te-ai arătat mireasă a lui Hristos, prin pocăinţă urmând vieţii îngereşti şi cu arma Crucii pierzi pe demoni. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă Împărăţiei Cerului, Preacuvioasă Maică Marie, Preacinstită.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Cei trei tineri au călcat porunca cea potrivnică lui Dumnezeu, de a se închina chipului de aur din câmpul Deiera; şi aruncaţi în mijlocul focului, răcorindu-se au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Vrăjmaşul cel ce se lăuda şi peste măsură se semeţea, vrând să biruiască tot pământul, a fost biruit el de femeie şi cel ce a omorât pe om şi l-a izgonit afară din desfătarea cea de viaţă dătătoare se vede omorât.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce în chip minunat a hrănit odinioară pe popor în pustiu, Acesta ţi s-a făcut ţie Odihnă şi Mângâiere, hrănindu-te şi adăpându-te cu Putere de negrăit, de Dumnezeu cugetă­toare, ţie care strigai: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tare îngrădindu-te cu Crucea, ai scuturat furtunile patimilor, tăindu-le aşa cum a tăiat marea văzătorul de Dumnezeu; şi fără patimă trecând către pământul făgăduinţei, ai primit Moştenirea Cea Netrecătoare.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vrăjmaşul celor binecredincioşi, prin nenumăratele lui năvăliri nu a putut să biruiască răbdarea ta cea tare şi nemişcată. Pentru aceea te ridicai asupra piericiunii lui, strigând: bine eşti cuvântat, Dumnezeu părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Dumnezeu Cel Necuprins S-a Întrupat din tine, Maică Fecioară Preacinstită şi ca un Bun în pântecele tău a zidit din nou pe om. Pentru aceea lăudându-te pe tine ca pe o Mijlocitoare a Tainelor celor înfricoşătoare, strigăm: bine eşti cuvântată, Ceea ce ai născut pe Dumnezeu cu Trup.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Dumnezeu, Cel Ce S-a pogorât…

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu razele virtuţilor fiind luminată, vestirea isprăvilor tale a străbătut acum în chip de lumină toată lumea. Pentru aceea cu credinţă mărim pomenirea ta, preacuvioasă maică.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De bucurie negrăită s-a învred­nicit de Dumnezeu cugetătorul Zosima, pândindu-te pe tine în pustiu, şi strigând: lăudaţi făpturile pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Împărtăşindu-te de daruri şi învrednicindu-te de Dumne­zeiască răsplătire, ţi-ai adus aminte de plecarea lui Zosima, de Dumnezeu purtătoare şi cu dânsul împreună cântând, ziceai: pe Tine Te preaînălţăm Hristoase în veci.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca să răpeşti pe om, Dumnezeule, de la ucigaşul de om, Te-ai arătat pe pământ, purtând Trup cu adevărat, Mântuitorule, păzind Curată pe Ceea ce Te-a născut. Pentru aceea Te lăudăm întru toţi vecii.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Dumnezeu, Cel Ce S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evreieşti şi văpaia întru răcorală a prefăcut-o, ca pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Ceea ce în chip de negrăit…

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dragoste împărtăşindu-te Tainelor cu dorinţa şi umplându-te de Lumina Cea Strălucitoare şi câştigând harul cel de negrăit al Mirelui tău, te-ai învrednicit de Dumnezeiască şi fericită mutare.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cunoscând Taina mutării tale, ai umblat pe ape neudată, de Dumnezeu purtătoare şi de pe pământ te-ai mutat, ajungând la Frumuseţea Cea Neajunsă şi la Veselia Ziditorului tău, preacinstită.

Stih: Sfântă Cuvioasă Maria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Purtând făclie şi fiind înfru­museţată cu strălucirea virtuţilor, priveşti la Scaunul Împăratului tuturor şi te veseleşti de Frumuseţea Lui cea dulce, dănţuind împreună cu drepţii, de Dumnezeu insuflată maică.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Primind multe daruri de la Dumnezeu pentru ostenelile şi trudele voastre, Marie, împreună cu de Dumnezeu cugetătorul Zosima, înduplecaţi-L şi acum pentru noi toţi, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Arătatu-te-ai mai Înaltă decât toate făpturile, Fecioară şi Stăpână, ca Una ce în pântecele tău ai purtat cu Trup pe Stăpânul tuturor mai presus de cuvânt şi l-ai hrănit cu lapte, precum se cuvine unei maici. Pentru aceasta toţi pe tine te mărim.

Irmosul:

Ceea ce în chip de negrăit ai Întrupat din coapsele tale cele Fecioreşti pe Dumnezeu Lumină­torul, Cel Ce a Răsărit mai înainte decât soarele şi a venit la noi în Trup, Binecuvântată eşti Prea­curată; pentru aceea după vrednicie te mărim.

 

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

Toate săltările trupului înfrânându-ţi prin ostenelile cele sihăstreşti, ai arătat înţelepţirea sufletului tău, vitează; că poftind să vezi Crucea Domnului, te-ai răstignit singură pe tine lumii, cea vrednică de a fi cântată. Drept aceea şi spre râvna vieţii îngereşti cu dragoste te-ai îndemnat singură, preafericită. Pentru aceasta noi credincioşii, cinstind pomenirea ta, cerem să se dăruiască lumii iertare de greşeli, prin rugăciunile tale, Preacuvioasă Maică Marie.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea.Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

În noroiul păcatelor am căzut şi nu este întru mine chipul fiinţei, că m-am înecat cumplit în viforul păcatelor mele; ci tu, Ceea ce ai născut pe Cuvântul, Cel Singur Iubitor de oameni, caută spre mine, Fecioară şi mă miluieşte de tot păcatul şi de patimile cele pierzătoare de suflet şi de toată răutatea vrăjmaşului celui cumplit; ca să cânt veselindu-mă: roagă-te lui Dumnezeu şi Ziditorului să dăruiască iertare de greşeli celor ce năzuiesc cu credinţă la Sfânt Acoperământul tău.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

Pe Mielul şi Păstorul şi Mântuitorul, văzându-L Mieluşeaua pe Cruce spânzurat pe nedrept, tânguindu-se, striga: vai mie, Preaiubite Fiule! Ce este această mare, înfricoşătoare şi străină Taină pe care o văd? Mă sfărâm la cele dinlăuntru şi a suspina nu am putere şi nu pot suferi ca să Te văd mort. Ci, fie-Ţi milă, Stăpâne, de suspinurile cele de maică şi precum ai zis, umple-mă de bucurie, Înviind din mormânt ca un Dumnezeu.

ORNAM1

 DIGITAL CAMERA

Acatistul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

 Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi(de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Troparul, glasul al -lea

Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu în­gerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău.

Condac 1:
Îngerul luminii și luceafărul pustiei cele de laudă să-i aducem, noi, care ne minunăm de nevoințele ei cele mai presus de fire. Iar tu, ca ceea ce ai biruit pe Veliar cu puterea Crucii și cununa slavei ai dobândit-o de la Dumnezeu, roagă-te Stăpânului Hristos, ca să ne izbăvească de păcate, nouă, celor ce-ți cântăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !
Icos 1:
Înger pământesc ai fost, Preacuvioasă Maică, iar acum ești om ceresc, bucurându-te ne­grăit de Lumina Dumnezeirii, în care pururea te veselești, iar noi, cei ce ne minunăm de frumu­sețea harului tău, te lăudăm așa:

Bucură-te, a lui Hristos pentru vecie mireasă;
Bucură-te, Maică preînțelepțită;
Bucură-te, a Egiptului rază luminoasă;
Bucură-te, fiică a Maicii Domnului preaiubită;
Bucură-te, că în nevoințele tale ai fost mângâiată;
Bucură-te, că Împărăția cerească ai câștigat;
Bucură-te, că puterea Sfintei Cruci te-a ajutat;
Bucură-te, că în ceata Preacuvioșilor Părinți de cerească lumină strălucești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Miro­no­sițe și cu toate Cuvioasele femei te veselești;
Bucură-te, învățătoarea înfrânării;
Bucură-te, cununa Bisericii;
Bucură-te, a pusnicilor îmbărbătare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 2:
Lucrurile lui Dumnezeu, tăinuite în aleșii Săi, a le descoperi spre folosul sufletesc, bine este, cugeta Sfântul Sofronie, auzind de la Cuviosul Zosima prealuminatele tale fapte, Prea­­cuvioasă Maică Maria Egipteanca, iar noi, nepu­­tincioșii, mult minunându-ne de cele mai presus de fire ale tale aspre nevoințe, întru mare umi­lință îi strigăm lui Dumnezeu, Cel ce minunat se proslăvește întru sfinții Săi: Aliluia !
Icos 2:
În veșnica fericire din ceruri voind Dum­nezeu a te așeza, din Egipt la pustniceasca viață te-a chemat și, ascultând tu chemarea Prea­­sfintei Născătoare de Dumnezeu, ai petrecut patru­­zeci și șapte de ani în cea mai adâncă pustie a Iordanului, întru multe și mari nevoințe, ți-ai închinat viața lui Hristos, Mirele tău, pentru care noi, smeriții, împreună cu Puterile Cerești, te lăudăm așa:

Bucură-te, că de desfrânare te-ai lepădat;
Bucură-te, că, părăsind Egiptul, la Ierusalim ai alergat;
Bucură-te, că, Preacuratei Fecioare rugându-te, cu lacrimi fierbinți în biserică cu multă ușurință ai intrat;
Bucură-te, că cinstitei și de viață făcătoarei Cruci te-ai închinat;
Bucură-te, că atunci ochii sufletului tău s-au luminat;
Bucură-te, că Maica Domnului din icoană ți-a vorbit;
Bucură-te, că ea trecerea Iordanului ți-a poruncit;
Bucură-te, Maică Maria, prealăudată;
Bucură-te, că în pustie de Duhul Sfânt ai fost luminată;
Bucură-te, stea de lumină purtătoare;
Bucură-te, a celor ce te cinstesc, apărătoare;
Bucură-te, duh de rugăciune cu dulce alinare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 3:
Trupul ți-a fost robit de patimi, timp de șapte­sprezece ani, dar prin aspră petrecere, prin la­crimi de pocăință și rugăciune neâncetată către Preasfânta Fecioară, al ei ajutor ai primit, și întru smerenia inimii îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia !
Icos 3:
Părăsind păcatul, în pustia Iordanului ai alergat, unde numai cu două pâini și ju­mătate te-ai hrănit timp de șaptesprezece ani, ducând cele mai grele lupte cu foamea, cu setea, cu bântuielile necuratelor gânduri și cu duhul des­­frânării care te mistuia, dar după aceste încercări, cu totul te-ai ușurat și te-ai hrănit treizeci de ani cu rădăcini și cu ierburi, petrecând ca un înger în trup, pentru care noi te fericim cu umilință, cântând așa:

Bucură-te, Cuvioasă maică cerească;
Bucură-te, fiică a Egiptului, de Maica Dom­nului aleasă;
Bucură-te, că de păcat cu totul te-ai lepădat;
Bucură-te, că, uscându-ți trupul cu foamea și cu setea, de urâtele patimi ai scăpat;
Bucură-te, că Sfintei Fecioare te-ai rugat;
Bucură-te, că al ei grabnic ajutor ai căpătat;
Bucură-te, că prin viața ta curată pustia s-a sfințit;
Bucură-te, că mult ostenindu-te, cununa slavei ai primit;
Bucură-te, povățuitoare preaînțeleaptă;
Bucură-te, locuitoarea pustiei cea minunată;
Bucură-te, de lacrimi duhovnicești izvorâtoare;
Bucură-te, a duhurilor rele înfricoșătoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 4:
Prin viață pustnicească ți-ai luminat cu­ge­tul, și firea de relele pornirii ți-ai curățat. Ajută-ne, Preacuvioasă Maică, să ne ridicăm și noi din păcat, prin post și prin rugăciuni, să ne sfințim firea, ca împreună cu tine, să-i cântăm lui Dumnezeu: Aliluia !
Icos 4:
Tu ești nădejdea și întărirea celor deznă­dăjduiți, Preacuvioasă Maică Maria, că văzând noi alegerea ta, de la păcătoasă viețuire la înaltă trăire duhovnicească, nădăjduim în a sufletului mântuire și cântăm lăudându-te așa:

Bucură-te, a noastră mângâiere;
Bucură-te, duhovnicească alinare;
Bucură-te, că ai biruit pe omul cel vechi cu înfrânarea;
Bucură-te, cetate neînvinsă;
Bucură-te, ușa către Rai deschisă;
Bucură-te, că de Duhul Sfânt ai fost luminată;
Bucură-te, casă sufletească pe stâncă ridicată;
Bucură-te, că ai birui puterea vrășmașului;
Bucură-te, bună mireasmă a pustiului;
Bucură-te, că ai răbdat frigul nopții și arșița soarelui;
Bucură-te, a noastră povățuitoare;
Bucură-te, a celor ce se roagă ție, de patimi izbăvitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 5:
Cuviosul Zosima, pustia Iordanului stră­bătând, în aspră postire și neîncetate rugă­ciuni petrecând, aflându-te pe tine, Preacuvioasă Maică Maria, înger în trup, îmbrăcată cu dum­ne­zeiască lumină, s-a sârguit a striga cu lacrimi către Dumnezeu: Aliluia !
Icos 5:
Când te-ai rugat Preacuvioasă Maică, erai înălțată de la pământ și cu fața prealu­minată, iar Cuviosul Zosima, căzând la pământ, a cerut ca de tine să fie binecuvântat și cu frică ți-a strigat:

Bucură-te, înger pământesc;
Bucură-te, om ceresc;
Bucură-te, mireasma raiului dumnezeiesc;
Bucură-te, minune preaslăvită;
Bucură-te, Preacuvioasă Maria, de Dumnezeu iubită;
Bucură-te, a mea umilință;
Bucură-te, strig către tine cu credință;
Bucură-te, de cuviosul Zosima mult cinstită;
Bucură-te, maică duhovnicească;
Bucură-te, că pe toți îi înveți să se mântuiască;
Bucură-te, a vrăjmașilor îngrozire;
Bucură-te, stea luminoasă între popoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 6:
Ispitele sufletului și patimile trupului le-ai tăiat cu sabia postului, păcatele gândului cu tăcerea sihăstriei le-ai înecat și cu curgerile la­cri­milor tale ai adăpat toată pustia și ne-ai odrăslit nouă roadele pocăinței. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta și Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia !
Icos 6:
Minunată cu adevărat a fost viața ta, Prea­cuvioasă Maică, iar noi, știind a ta sfântă viețuire, ne întărim și te lăudăm, zicând:

Bucură-te, pildă aleasă de viețuire du­hov­nicească;
Bucură-te, a noastră învățătură pentru trăire creștinească;
Bucură-te, a Egiptului floare aleasă;
Bucură-te, că din pustie roditoare ai fost culeasă;
Bucură-te, a sihaștrilor lumină;
Bucură-te, a celor nevoitori odihnă;
Bucură-te, nădejdea creștinilor;
Bucură-te, lauda monahilor;
Bucură-te, mângâierea sufletului meu;
Bucură-te, a mea mijlocitoare către Dumnezeu;
Bucură-te, a călugărilor îmbărbătare;
Bucură-te, a păcătoșilor pildă de urmare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 7:
Chip al pocăinței te-ai arătat, Prea­cu­vi­oasă Maică Maria, că din roabă a diavolilor prin păcat, înger al Luminii te-ai arătat și pe cei mai nevoitori pustnici i-ai întrecut, iar acum cu cetele cuvioșilor îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia !
Icos 7:
Din lume nemaiștiind nimic de patruzeci și șapte de ani, Preacuvioasă Maică și nici chip omenesc sau fiare sălbatice în acest timp nemaivăzând, pe Cuviosul Zosima l-ai în­trebat: Cum viețuiesc creștinii astăzi ? Cum este păzită Biserica ? Și te-ai bucurat cu duhul auzind că sunt în pace, cu rugăciunile sfinților pustnici și cu ale celor ce prin mănăstiri se nevoiesc. De a ta trăire numai în Dumnezeu, deși pe pământ erai și în trup omenesc viețuiai, bucurându-ne, noi, nevrednicii, cu umilință te lăudăm:

Bucură-te, de Duhul Sfânt purtătoare;
Bucură-te, smirnă bine mirositoare;
Bucură-te, că de lume cu totul te-ai despărțit;
Bucură-te, că liniștea pustiei mult ai iubit;
Bucură-te, că patruzeci și șapte de ani te-ai nevoit în pustie;
Bucură-te, a Duhului Sfânt odraslă vie;
Bucură-te, că la ocrotirea Maicii Domnului ai alergat;
Bucură-te, că în relele ispite, ea te-a ajutat;
Bucură-te, că în seara Cinei Domnului, de Sfânta Împărtășanie te-ai învrednicit;
Bucură-te, că locul de îngropare leul ți l-a pregătit;
Bucură-te, a Bisericii ocrotitoare;
Bucură-te, a celor ce aleargă la tine mân­gâietoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 8:
Neputincios este cuvântul, iar mintea nu poate să priceapă dumnezeiasca lucrare ce s-a făcut cu tine, Preacuvioasă Maică Maria, că din prăpastia păcatelor ai ieșit îndată și din izvorul vieții ai fost adăpată, cântând cu bucurie în Duhul Sfânt: Aliluia !
Icos 8:
Minunată cu adevărat este taina întoar­cerii tale din căile pierzării la viață sfântă și curată, prin nevoințe mai presus de fire. Dumnezeu, cu marea Sa milostivire, în ce­rească Lumină te-a îmbrăcat, pentru care noi, cu lacrimi, întru smerenia inimii, te lăudăm zicând:

Bucură-te, nădejdea mântuirii păcătoșilor;
Bucură-te, nesfârșită bucurie a creștinilor;
Bucură-te, a fecioarelor trezire;
Bucură-te, a noastră către Dumnezeu fier­binte rugătoare;
Bucură-te, a părinților cucernici bucurie;
Bucură-te, a tinerilor înțelepciune;
Bucură-te, a văduvelor cinstire;
Bucură-te, a celor primejduiți izbăvire;
Bucură-te, ocrotitoarea celor ce trăiesc în feciorie;
Bucură-te, cerească nepătimire;
Bucură-te, a celor ispitiți răbdare;
Bucură-te, a noastră, către Domnul, fierbinte rugătoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 9:
Tu îmi dai dar luminător de sus, Prea­cuvioasă Maică, din osârdia ta cea dum­nezeiască, ca să scap de întunericul patimilor și să laud din inimă faptele tale cele preafrumoase, cântând Domnului întru bucurie: Aliluia !
Icos 9:
Cu osârdie și cu dragoste ai alergat către Hristos, urmând calea de întoarcere a păcătosului, în pustiile cele neumblate mult ne­voindu-te și poruncile dumnezeiești împlinindu-le, pentru care noi cu smerenie și cu lacrimi te lăudăm:

Bucură-te, a nevoitorilor preaminunată cunună;
Bucură-te, ceea ce dăruiești sfaturi de taină;
Bucură-te, odraslă duhovnicească a pustiei;
Bucură-te, focul dumnezeiesc al râvnei;
Bucură-te, tainică lucrare a mântuirii;
Bucură-te, că îndemni la pocăință;
Bucură-te, alungarea deșertăciunii lumești;
Bucură-te, făclie nestinsă a pustiei;
Bucură-te, izgonitoarea patimilor omenești;
Bucură-te, a sufletelor creștine luminare;
Bucură-te, fulgerul care arzi duhurile satanei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinței;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare!

Condac 10:
Cine va putea tâlcui bucuria îngerilor pentru întoarcerea ta, că ai avut trupul scufun­dat în desfrânare și cugetul robit de înșelare, dar mai pe urmă, prin pocăință și lacrimi arzătoare, te-ai făcut a lui Hristos mireasă și a Duhului Sfânt sălășluire preaaleasă, iar noi, avându-te pe tine mijlocitoare, slăvim pe Dumnezeu și cu umi­lință îi cântăm: Aliluia !
Icos 10:
Fiică a Luminii celei neapropiate, pe tine Lumina lumii luminându-te, la Sine te-a chemat și darul Duhului Sfânt ai aflat, Maică Preacuvioasă, pentru care noi, fericindu-te, te lăudăm zicând:

Bucură-te, că Sfintele Scripturi de îngeri ai fost învățată;
Bucură-te, că de Cuviosul Zosima ai fost laudată;
Bucură-te, că de îngeri ai fost întâmpinată;
Bucură-te, înțelepciune dumnezeiască;
Bucură-te, a noastră lumină sufletească;
Bucură-te, al rugăciunii izvor;
Bucură-te, al duhovniceștii nevoințe spor;
Bucură-te, a pustiei lumină;
Bucură-te, a virtuților monahicești grădină;
Bucură-te, minte luminată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că la rugăciune te-ai înălțat de pe pământ;
Bucură-te, a monahilor călăuzitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 11:
T

oate cetele îngerești și adunările omenești le-ai bucurat cu viața ta cea luminată, că tu firea covârșind și ca cei fără de trup viețuind, înger al pustiei și lumină omenirii te-ai arătat, cântând lui Dumnezeu neîncetat: Aliluia !

Icos 11:
Preacuvioasă Maică, ceea ce împreună cu îngerii și cu sfinții în ceruri petreci, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să ne izbăvească de necazurile ce ne înconjoară, ca plini de recu­noștință să-ți cântăm:

Bucură-te, a noastră mângâiere;
Bucură-te, a celor ce sufletește pătimesc, dulce alinare;
Bucură-te, că viețuiești cu puterile îngerești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Femei te veselești;
Bucură-te, a Cuvioșilor cunună preaslăvită;
Bucură-te, Preacuvioasă Maria, lauda Egiptului;
Bucură-te, că, făcându-ți semnul Sfintei Cruci, ai pășit peste apele Iordanului;
Bucură-te, viață tăinuită în pustie;
Bucură-te, că prin aceasta, ai dobândit Ce­reasca împărăție;
Bucură-te, că pentru noi te rogi cu multă ardoare;
Bucură-te, a păcătoșilor ridicare;
Bucură-te, a demonilor izgonitoare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Condac 12:
Rugăciune cu osârdie aducând și acum, Preacuvioasă Maică Maria, către Prea­curata Născătoare de Dumnezeu, deschide și nouă dumnezeieștile îndurări, pentru a cânta, întru bu­curia inimii, Preamilostivului Dumnezeu: Aliluia !
Icos 12:
Lăudând nevoințele tale, îl slăvim pe Dum­nezeu, Cel ce te-a învrednicit să fii mij­locitoare pentru noi, care-ți cântăm:

Bucură-te, înțelepciune duhovnicească;
Bucură-te, ambrozie dumnezeiască;
Bucură-te, flacără serafimică;
Bucură-te, rugăciune înnaripată;
Bucură-te, smerenie adâncă;
Bucură-te, înger cu fire omenească;
Bucură-te, al nostru dar ceresc;
Bucură-te, credință desăvârșită prin faptă;
Bucură-te, maică de Dumnezeu fericită;
Bucură-te, Cuvioasă Maria, de Maica Dom­nului mult iubită;
Bucură-te, a noastră mijlocitoare;
Bucură-te, a inimilor mângâietoare;
Bucură-te, Preacuvioasă Maica Maria, mult folositoare !

Condac 13:
O, Preacuvioasă Maică Maria Egipteanca, ceea ce în Lumina Dumnezeirii stră­lucești, roagă-L pe Milostivul Dumnezeu să ne dea iertare de păcate, ca în Cereasca împărăție, împreună cu sfinții și îngerii de-a pururi să-I cântăm: Aliluia ! (de trei ori)

Apoi se zice iarasi Icosul întâi: Înger pământesc ai fost… și Condacul întâi: Îngerul luminii și luceafărul pustiei …

 ORNAM1

Η Οσία Μαρία γεννήθηκε στην Αίγυπτο και έζησε κατά τους χρόνους του αυτοκράτορα Ιουστινιανού (527 – 565 μ.Χ.). Από Μικρή είχε άσωτη ζωή, ώσπου ένα θαύμα της Παναγίας την έκανε να Μετανοήσει. Μετά από σαράντα χρόνια ζωής στην έρημο με μετάνοια και ταπείνωση και αφού κοινώνησε από τον Αββά Ζωσιμά η Οσία κοιμήθηκε την ίδια ημέρα.

Commemorated on April 1

St Zosimas (April 4) was a monk at a certain Palestinian monastery on the outskirts of Caesarea. Having dwelt at the monastery since his childhood, he lived there in asceticism until he reached the age of fifty-three. Then he was disturbed by the thought that he had attained perfection, and needed no one to instruct him. „Is there a monk anywhere who can show me some form of asceticism that I have not attained? Is there anyone who has surpassed me in spiritual sobriety and deeds?”

Suddenly, an angel of the Lord appeared to him and said, „Zosimas, you have struggled valiantly, as far as this is in the power of man. However, there is no one who is righteous (Rom 3:10). So that you may know how many other ways lead to salvation, leave your native land, like Abraham from the house of his father (Gen 12:1), and go to the monastery by the Jordan.”

Abba Zosimas immediately left the monastery, and following the angel, he went to the Jordan monastery and settled in it.

Here he met Elders who were adept in contemplation, and also in their struggles. Never did anyone utter an idle word. Instead, they sang constantly, and prayed all night long. Abba Zosimas began to imitate the spiritual activity of the holy monks.

Thus much time passed, and the holy Forty Day Fast approached. There was a certain custom at the monastery, which was why God had led St Zosimas there. On the First Sunday of Great Lent the igumen served the Divine Liturgy, everyone received the All-Pure Body and Blood of Christ. Afterwards, they went to the trapeza for a small repast, and then assembled once more in church.

The monks prayed and made prostrations, asking forgiveness one of another. Then they made a prostration before the igumen and asked his blessing for the struggle that lay before them. During the Psalm „The Lord is my Light and my Savior, whom shall I fear? The Lord is defender of my life, of whom shall I be afraid?” (Ps 26/27:1), they opened the monastery gate and went off into the wilderness.

Each took with him as much food as he needed, and went into the desert. When their food ran out, they ate roots and desert plants. The monks crossed the Jordan and scattered in various directions, so that no one might see how another fasted or how they spent their time.

The monks returned to the monastery on Palm Sunday, each having his own conscience as a witness of his ascetic struggles. It was a rule of the monastery that no one asked how anyone else had toiled in the desert.

Abba Zosimas, according to the custom of the monastery, went deep into the desert hoping to find someone living there who could benefit him.

He walked into the wilderness for twenty days and then, when he sang the Psalms of the Sixth Hour and made the usual prayers. Suddenly, to the right of the hill where he stood, he saw a human form. He was afraid, thinking that it might be a demonic apparition. Then he guarded himself with the Sign of the Cross, which removed his fear. He turned to the right and saw a form walking southward. The body was black from the blazing sunlight, and the faded short hair was white like a sheep’s fleece. Abba Zosimas rejoiced, since he had not seen any living thing for many days.

The desert-dweller saw Zosimas approaching, and attempted to flee from him. Abba Zosimas, forgetting his age and fatigue, quickened his pace. When he was close enough to be heard, he called out, „Why do you flee from me, a sinful old man? Wait for me, for the love of God.”

The stranger said to him, „Forgive me, Abba Zosimas, but I cannot turn and show my face to you. I am a woman, and as you see, I am naked. If you would grant the request of a sinful woman, throw me your cloak so I might cover my body, and then I can ask for your blessing.”

Then Abba Zosimas was terrified, realizing that she could not have called him by name unless she possessed spiritual insight.

Covered by the cloak, the ascetic turned to Zosimas: „Why do you want to speak with me, a sinful woman? What did you wish to learn from me, you who have not shrunk from such great labors?”

Abba Zosimas fell to the ground and asked for her blessing. She also bowed down before him, and for a long time they remained on the ground each asking the other to bless. Finally, the woman ascetic said: „Abba Zosimas, you must bless and pray, since you are honored with the grace of the priesthood. For many years you have stood before the holy altar, offering the Holy Gifts to the Lord.”

These words frightened St Zosimas even more. With tears he said to her, „O Mother! It is clear that you live with God and are dead to this world. You have called me by name and recognized me as a priest, though you have never seen me before. The grace granted you is apparent, therefore bless me, for the Lord’s sake.”

Yielding finally to his entreaties, she said, „Blessed is God, Who cares for the salvation of men.” Abba Zosimas replied, „Amen.” Then they rose to their feet. The woman ascetic again said to the Elder, „Why have you come, Father, to me who am a sinner, bereft of every virtue? Apparently, the grace of the Holy Spirit has brought you to do me a service. But tell me first, Abba, how do the Christians live, how is the Church guided?”

Abba Zosimas answered her, „By your holy prayers God has granted the Church and us all a lasting peace. But fulfill my unworthy request, Mother, and pray for the whole world and for me a sinner, that my wanderings in the desert may not be useless.”

The holy ascetic replied, „You, Abba Zosimas, as a priest, ought to pray for me and for all, for you are called to do this. However, since we must be obedient, I will do as you ask.

The saint turned toward the East, and raising her eyes to heaven and stretching out her hands, she began to pray in a whisper. She prayed so softly that Abba Zosimas could not hear her words. After a long time, the Elder looked up and saw her standing in the air more than a foot above the ground. Seeing this, Zosimas threw himself down on the ground, weeping and repeating, „Lord, have mercy!”

Then he was tempted by a thought. He wondered if she might not be a spirit, and if her prayer could be insincere. At that moment she turned around, lifted him from the ground and said, „Why do your thoughts confuse you, Abba Zosimas? I am not an apparition. I am a sinful and unworthy woman, though I am guarded by holy Baptism.”

Then she made the Sign of the Cross and said, „May God protect us from the Evil One and his schemes, for fierce is his struggle against us.” Seeing and hearing this, the Elder fell at her feet with tears saying, „I beseech you by Christ our God, do not conceal from me who you are and how you came into this desert. Tell me everything, so that the wondrous works of God may be revealed.”

She replied, „It distresses me, Father, to speak to you about my shameless life. When you hear my story, you might flee from me, as if from a poisonous snake. But I shall tell you everything, Father, concealing nothing. However, I exhort you, cease not to pray for me a sinner, that I may find mercy on the Day of Judgment.

„I was born in Egypt and when I was twelve years old, I left my parents and went to Alexandria. There I lost my chastity and gave myself to unrestrained and insatiable sensuality. For more than seventeen years I lived like that and I did it all for free. Do not think that I refused the money because I was rich. I lived in poverty and worked at spinning flax. To me, life consisted in the satisfaction of my fleshly lust.

„One summer I saw a crowd of people from Libya and Egypt heading toward the sea. They were on their way to Jerusalem for the Feast of the Exaltation of the Holy Cross. I also wanted to sail with them. Since I had no food or money, I offered my body in payment for my passage. And so I embarked on the ship.

„Now, Father, believe me, I am very amazed, that the sea tolerated my wantonness and fornication, that the earth did not open up its mouth and take me down alive into hell, because I had ensnared so many souls. I think that God was seeking my repentance. He did not desire the death of a sinner, but awaited my conversion.

„So I arrived in Jerusalem and spent all the days before the Feast living the same sort of life, and maybe even worse.

„When the holy Feast of the Exaltation of the Venerable Cross of the Lord arrived, I went about as before, looking for young men. At daybreak I saw that everyone was heading to the church, so I went along with the rest. When the hour of the Holy Elevation drew nigh, I was trying to enter into the church with all the people. With great effort I came almost to the doors, and attempted to squeeze inside. Although I stepped up to the threshold, it was as though some force held me back, preventing me from entering. I was brushed aside by the crowd, and found myself standing alone on the porch. I thought that perhaps this happened because of my womanly weakness. I worked my way into the crowd, and again I attempted to elbow people aside. However hard I tried, I could not enter. Just as my feet touched the church threshold, I was stopped. Others entered the church without difficulty, while I alone was not allowed in. This happened three or four times. Finally my strength was exhausted. I went off and stood in a corner of the church portico.

„Then I realized that it was my sins that prevented me from seeing the Life-Creating Wood. The grace of the Lord then touched my heart. I wept and lamented, and I began to beat my breast. Sighing from the depths of my heart, I saw above me an icon of the Most Holy Theotokos. Turning to Her, I prayed: „O Lady Virgin, who gave birth in the flesh to God the Word! I know that I am unworthy to look upon your icon. I rightly inspire hatred and disgust before your purity, but I know also that God became Man in order to call sinners to repentance. Help me, O All-Pure One. Let me enter the church. Allow me to behold the Wood upon which the Lord was crucified in the flesh, shedding His Blood for the redemption of sinners, and also for me. Be my witness before Your Son that I will never defile my body again with the impurity of fornication. As soon as I have seen the Cross of your Son, I will renounce the world, and go wherever you lead me.”

„After I had spoken, I felt confidence in the compassion of the Mother of God, and left the spot where I had been praying. I joined those entering the church, and no one pushed me back or prevented me from entering. I went on in fear and trembling, and entered the holy place.

„Thus I also saw the Mysteries of God, and how God accepts the penitant. I fell to the holy ground and kissed it. Then I hastened again to stand before the icon of the Mother of God, where I had given my vow. Bending my knees before the Virgin Theotokos, I prayed:

„‘O Lady, you have not rejected my prayer as unworthy. Glory be to God, Who accepts the repentance of sinners. It is time for me to fulfill my vow, which you witnessed. Therefore, O Lady, guide me on the path of repentance.'”

„Then I heard a voice from on high: ‘If you cross the Jordan, you will find glorious rest.’

„I immediately believed that this voice was meant for me, and I cried out to the Mother of God: ‘O Lady, do not forsake me!’

„Then I left the church portico and started on my journey. A certain man gave me three coins as I was leaving the church. With them I bought three loaves of bread, and asked the bread merchant the way to the Jordan.

„It was nine o’clock when I saw the Cross. At sunset I reached the church of St John the Baptist on the banks of the Jordan. After praying in the church, I went down to the Jordan and washed my face and hands in its water. Then in this same temple of St John the Forerunner I received the Life-Creating Mysteries of Christ. Then I ate half of one of my loaves of bread, drank water from the holy Jordan, and slept there that night on the ground. In the morning I found a small boat and crossed the river to the opposite shore. Again I prayed that the Mother of God would lead me where She wished. Then I found myself in this desert.”

Abba Zosimas asked her, „How many years have passed since you began to live in the desert?”

„‘I think,” she replied, „it is forty-seven years since I came from the Holy City.”

Abba Zosimas again asked, „What food do you find here, Mother?”

And she said, „I had with me two and a half loaves of bread when I crossed the Jordan. Soon they dried out and hardened Eating a little at a time, I finished them after a few years.”

Again Abba Zosimas asked, „Is it possible you have survived for so many years without sickness, and without suffering in any way from such a complete change?”

„Believe me, Abba Zosimas,” the woman said, „I spent seventeen years in this wilderness (after she had spent seventeen years in immorality), fighting wild beasts: mad desires and passions. When I began to eat bread, I thought of the meat and fish which I had in abundance in Egypt. I also missed the wine that I loved so much when I was in the world, while here I did not even have water. I suffered from thirst and hunger. I also had a mad desire for lewd songs. I seemed to hear them, disturbing my heart and my hearing. Weeping and striking myself on the breast, I remembered the vow I had made. At last I beheld a radiant Light shining on me from everywhere. After a violent tempest, a lasting calm ensued.

„Abba, how shall I tell you of the thoughts that urged me on to fornication? A fire seemed to burn within me, awakening in me the desire for embraces. Then I would throw myself to the ground and water it with my tears. I seemed to see the Most Holy Virgin before me, and She seemed to threaten me for not keeping my vow. I lay face downward day and night upon the ground, and would not get up until that blessed Light encircled me, dispelling the evil thoughts that troubled me.

„Thus I lived in this wilderness for the first seventeen years. Darkness after darkness, misery after misery stood about me, a sinner. But from that time until now the Mother of God helps me in everything.”

Abba Zosimas again inquired, „How is it that you require neither food, nor clothing?”

She answered, „After finishing my bread, I lived on herbs and the things one finds in the desert. The clothes I had when I crossed over the Jordan became torn and fell apart. I suffered both from the summer heat, when the blazing heat fell upon me, and from the winter cold, when I shivered from the frost. Many times I fell down upon the earth, as though dead. I struggled with various afflictions and temptations. But from that time until the present day, the power of God has guarded my sinful soul and humble body. I was fed and clothed by the all-powerful word of God, since man does not live by bread alone, but by every word proceeding from the mouth of God (Dt 8:3, Mt.4:4, Luke 4:4), and those who have put off the old man (Col 3:9) have no refuge, hiding themselves in the clefts of the rocks (Job 24:8, Heb 11:38). When I remember from what evil and from what sins the Lord delivered me, I have imperishible food for salvation.”

When Abba Zosimas heard that the holy ascetic quoted the Holy Scripture from memory, from the Books of Moses and Job and from the Psalms of David, he then asked the woman, „Mother, have you read the Psalms and other books?”

She smiled at hearing this question, and answered, „Believe me, I have seen no human face but yours from the time that I crossed over the Jordan. I never learned from books. I have never heard anyone read or sing from them. Perhaps the Word of God, which is alive and acting, teaches man knowledge by itself (Col 3:16, 1 Thess 2:13). This is the end of my story. As I asked when I began, I beg you for the sake of the Incarnate Word of God, holy Abba, pray for me, a sinner.

„Furthermore, I beg you, for the sake of Jesus Christ our Lord and Savior, tell no one what you have heard from me, until God takes me from this earth. Next year, during Great Lent, do not cross the Jordan, as is the custom of your monastery.”

Again Abba Zosimas was amazed, that the practice of his monastery was known to the holy woman ascetic, although he had not said anything to her about this.

„Remain at the monastery,” the woman continued. „Even if you try to leave the monastery, you will not be able to do so. On Great and Holy Thursday, the day of the Lord’s Last Supper, place the Life-Creating Body and Blood of Christ our God in a holy vessel, and bring it to me. Await me on this side of the Jordan, at the edge of the desert, so that I may receive the Holy Mysteries. And say to Abba John, the igumen of your community, ‘Look to yourself and your brothers (1 Tim 4:16), for there is much that needs correction. Do not say this to him now, but when the Lord shall indicate.”

Asking for his prayers, the woman turned and vanished into the depths of the desert.

For a whole year Elder Zosimas remained silent, not daring to reveal to anyone what he had seen, and he prayed that the Lord would grant him to see the holy ascetic once more.

When the first week of Great Lent came again, St Zosimas was obliged to remain at the monastery because of sickness. Then he remembered the woman’s prophetic words that he would not be able to leave the monastery. After several days went by, St Zosimas was healed of his infirmity, but he remained at the monastery until Holy Week.

On Holy Thursday, Abba Zosimas did what he had been ordered to do. He placed some of the Body and Blood of Christ into a chalice, and some food in a small basket. Then he left the monastery and went to the Jordan and waited for the ascetic. The saint seemed tardy, and Abba Zosimas prayed that God would permit him to see the holy woman.

Finally, he saw her standing on the far side of the river. Rejoicing, St Zosimas got up and glorified God. Then he wondered how she could cross the Jordan without a boat. She made the Sign of the Cross over the water, then she walked on the water and crossed the Jordan. Abba Zosimas saw her in the moonlight, walking toward him. When the Elder wanted to make prostration before her, she forbade him, crying out, „What are you doing, Abba? You are a priest and you carry the Holy Mysteries of God.”

Reaching the shore, she said to Abba Zosimas, „Bless me, Father.” He answered her with trembling, astonished at what he had seen. „Truly God did not lie when he promised that those who purify themselves will be like Him. Glory to You, O Christ our God, for showing me through your holy servant, how far I am from perfection.”

The woman asked him to recite both the Creed and the „Our Father.” When the prayers were finished, she partook of the Holy Mysteries of Christ. Then she raised her hands to the heavens and said, „Lord, now let Your servant depart in peace, for my eyes have seen Your salvation.”

The saint turned to the Elder and said, „Please, Abba, fulfill another request. Go now to your monastery, and in a year’s time come to the place where we first time spoke.”

He said, „If only it were possible for me to follow you and always see your holy face!”

She replied, „For the Lord’s sake, pray for me and remember my wrechedness.”

Again she made the Sign of the Cross over the Jordan, and walked over the water as before, and disappeared into the desert. Zosimas returned to the monastery with joy and terror, reproaching himself because he had not asked the saint’s name. He hoped to do so the following year.

A year passed, and Abba Zosimas went into the desert. He reached the place where he first saw the holy woman ascetic. She lay dead, with arms folded on her bosom, and her face was turned to the east. Abba Zosimas washed her feet with his tears and kissed them, not daring to touch anything else. For a long while he wept over her and sang the customary Psalms, and said the funeral prayers. He began to wonder whether the saint would want him to bury her or not. Hardly had he thought this, when he saw something written on the ground near her head: „Abba Zosimas, bury on this spot the body of humble Mary. Return to dust what is dust. Pray to the Lord for me. I reposed on the first day of April, on the very night of the saving Passion of Christ, after partaking of the Mystical Supper.”

Reading this note, Abba Zosimas was glad to learn her name. He then realized that St Mary, after receiving the Holy Mysteries from his hand, was transported instantaneously to the place where she died, though it had taken him twenty days to travel that distance.

Glorifying God, Abba Zosimas said to himself, „It is time to do what she asks. But how can I dig a grave, with nothing in my hands?” Then he saw a small piece of wood left by some traveler. He picked it up and began to dig. The ground was hard and dry, and he could not dig it. Looking up, Abba Zosimas saw an enormous lion standing by the saint’s body and licking her feet. Fear gripped the Elder, but he guarded himself with the Sign of the Cross, believing that he would remain unharmed through the prayers of the holy woman ascetic. Then the lion came close to the Elder, showing its friendliness with every movement. Abba Zosimas commanded the lion to dig the grave, in order to bury St Mary’s body. At his words, the lion dug a hole deep enough to bury the body. Then each went his own way. The lion went into the desert, and Abba Zosimas returned to the monastery, blessing and praising Christ our God.

Arriving at the monastery, Abba Zosimas related to the monks and the igumen, what he had seen and heard from St Mary. All were astonished, hearing about the miracles of God. They always remembered St Mary with faith and love on the day of her repose.

Abba John, the igumen of the monastery, heeded the words of St Mary, and with the help of God corrected the things that were wrong at the monastery. Abba Zosimas lived a God-pleasing life at the monastery, reaching nearly a hundred years of age. There he finished his temporal life, and passed into life eternal.

The monks passed on the life of St Mary of Egypt by word of mouth without writing it down.

„I however,” says St Sophronius of Jerusalem (March 11), „wrote down the Life of St Mary of Egypt as I heard it from the holy Fathers. I have recorded everything, putting the truth above all else.”

„May God, Who works great miracles and bestows gifts on all who turn to Him in faith, reward those who hear or read this account, and those who copy it. May he grant them a blessed portion together with St Mary of Egypt and with all the saints who have pleased God by their pious thoughts and works. Let us give glory to God, the Eternal King, that we may find mercy on the Day of Judgment through our Lord Jesus Christ, to Whom is due all glory, honor, majesty and worship together with the Unoriginate Father, and the Most Holy and Life-Creating Spirit, now and ever and unto ages of ages. Amen.”

Ἀπολυτίκιον
Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Φωτισθεῖσα ἐνθέως Σταυροῦ τὴ χάριτι, τῆς μετανοίας ἐδείχθης φωτοφανῆς λαμπηδών, τῶν παθῶν τὸν σκοτασμὸν λιποῦσα πάνσεμνε, ὅθεν ὡς ἄγγελος Θεοῦ, Ζωσιμᾶ τῷ ἱερῷ, ὠράθης ἐν τὴ ἐρήμω, Μαρία «Ὅσία Μῆτερ» μεθ’ οὐ δυσώπει ὑπὲρ πάντων ἠμῶν.

  1. aprilie 1st, 2012 la 12:27 | #1

    Reblogged this on lenalina.

  1. Nici un trackbacks momentan.