Acasă > Cântările Ortodoxiei > 1 august: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. 7 MC. MACABEI (Gr, Ro, En)

1 august: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. 7 MC. MACABEI (Gr, Ro, En)

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. 7 MC. MACABEI

1 august 

TROPAR AUDIO

Sapte frati mucenici Macabei

Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinţilor mucenici – care s-a scris pe pămînt în cărţile Macabeilor, iar la ceruri în cărţile vieţii veşnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvîntare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, şi a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credinţă legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întîi de către învăţătorii cei mincinoşi ai legii şi de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpînire. Apoi, prin voinţa lui Dumnezeu care se mîniase, s-au înmulţit limbile cele necurate care stăpîneau pe evrei, şi care au umplut de sînge şi de urîciuni Sfînta Cetate şi sfinţenia lui Dumnezeu.

După marea şi înfricoşata dărîmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întîmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în vieţile sfinţilor Prooroci Ieremia şi Iezechiel, trecînd şaptezeci de ani şi poporul iudeu întorcîndu-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, atunci Ierusalimul împreună cu templul Domnului s-au înnoit cu frumoase şi puternice zidiri. Cu toată buna podoabă s-a încuviinţat sfinţenia Domnului, după asemănarea celei dintîi, precum despre aceasta se povesteşte pe larg în cartea lui Neemia şi a lui Ezdra. Deci, popoarele lui Dumnezeu, înmulţindu-se, locuiau în Palestina ca şi mai înainte, iar Sfînta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credinţă şi prin linişte, multă vreme îndreptîndu-se de boierii şi de judecătorii lor care stăpîneau peste dînşii, măcar că erau sub stăpînirea împăraţilor păgîni. Ei erau în slavă şi în cinste dinspre toţi; căci şi împăraţii neamu-rilor şi mulţi stăpînitori, deşi erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului şi pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întîmpinînd şi văzînd pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui pînă la pămînt; apoi, intrînd în cetate şi în templu, au adus daruri şi jertfe Domnului Savaot.

Acelaşi lucru, după dînsul, l-au făcut şi alţi stăpînitori elineşti. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri bisericii Domnului din Ierusalim şi a scris către Eleazar arhiereul, rugîndu-l să-i trimită cărţile Legii Domnului şi bărbaţi înţelepţi, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dînsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, şi, venind în Iudeea, a intrat în templu Domnului din Ierusalim şi a adus jertfă de mulţumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea a făcut şi marele Antioh, după ce a biruit puterea Egiptului; s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu şi a adus în sfîntul templu mulţumire Domnului cu jertfe. El a dăruit arhiereului mai multe daruri, precum şi celorlalţi mai mari ai iudeilor.

solomonia

Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgînilor, asemenea era şi templul Domnului. Despre aceasta se pomeneşte în Sfînta Scriptură, unde se scrie astfel:Înşişi împăraţii cinsteau locul şi preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost pînă cînd cei mai mari vieţuitori ai lui, petrecînd în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului şi petreceau viaţă plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut la fărădelegi, atunci toate relele, ca şi mai înainte, s-au abătut asupra lor.

Începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului şi sfîntului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărţile lui Sirah, şi pe vremea împărăţiei lui Seleuc, fiul marelui Antioh ce domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminţia lui Veniamin. Aceluia îi era încredinţată cîrmuirea averilor templului, a slujitorilor, şi dregătoria ostaşilor rînduiţi spre paza templului. Fiind el mîndru şi plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului şi făcea oarecare răutăţi în popor. Deci, nesuferind el certările şi sfătuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gîndit să facă supărare nu numai arhiereului, dar şi templului. Drept aceea, ducîndu-se la Apolonie, voievodul ţării Siriei şi Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului şi despre bogăţia care este în cămările casei Domnului; şi i-a mai spus că se păzeşte, împreună cu cele bisericeşti, o vistierie nespus de mare a poporului cel de obşte, şi zicea că toate acelea pot să cadă în mîinile împăratului.

Voievodul a înştiinţat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogăţiilor împărăteşti, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu, şi să le aducă la împărăţie. Eliodor ducîndu-se, cînd a început a îndrăzni să facă silă templului şi să jefuiască averile ei, care erau adunate pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor şi a sărmanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea: „A fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară şi, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis”.

Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. După el a luat împărăţia cel mai rău la obicei, un frate bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, făcîndu-se chip al lui Antihrist.

În împărăţia lui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim. Un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă dregătoria arhierească, a mers la împărat şi i-a dat mult aur, cumpărînd stăpînirea Ierusalimului. Acel ticălos iubitor de stăpînire, vrînd să placă împăratului, s-a alipit de păgîni şi se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgînism. Astfel, cîştigînd stăpînire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfîntul Onie, fratele său şi, făcîndu-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetăţii şi a aduce înăuntru păgîneştile fărădelegi.

El a zidit la marginea Muntelui Sionului o privelişte şi şcoli elineşti, făcătoare de născocite înţelepciuni, de lupte tinereşti şi de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rînduit să petreacă în casele desfrînatelor; căci poruncise să fie în sfînta cetate, împotriva legii, şi femei destrăbălate, ca, fără de opreală, după obiceiul elinesc, să se săvîrşească poftele trupeşti. Astfel, băgînd în Ierusalim necurăţia elinească, pe mulţi i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoţi i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu şi să ia aminte la privelişte, la alergări de cai, la lupte şi la toate jocurile şi neorînduielile păgîneşti, cu care, înşelîndu-se cei tineri şi fără de minte, lăudau legile şi obiceiurile elineşti. Deci, părăsind legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgînilor. Cei ce erau înţelegători şi adevăraţi iubitori ai dreptei credinţe, văzînd fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea legii Domnului şi pentru spurcarea sfintei cetăţi şi plîngeau pentru pierzarea poporului de un neam cu dînşii, care mergea în urma lui Iason, povăţuitorul cel orb.

Acela, pentru iubirea de stăpînire, a părăsit pe Dumnezeu şi legea Lui cea sfîntă şi a vîndut libertatea bunei credinţe părinteşti; deci, o sminteală şi împiedicare ca aceasta a făcut poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpînire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpînire şi iubitor de păgînătate elinească, cu numele Menelae; şi ceea ce i-a făcut el mai înainte fratelui său cel drept, tot aceea a pătimit el însuşi. Acel Menelae, dînd mai mult aur împăratului, a luat arhiereasca stăpînire şi a izgonit pe Iason, iar Sfîntului Onie, cel dintîi arhiereu, i-a mijlocit ucigaşa moarte de la păgîni.

Dar, nepetrecînd mult la arhierie, în acelaşi chip, a pătimit şi izgonire. Căci Lisimah, fratele lui, umplînd mîinile împăratului cu mită, a cîştigat arhieria. Dar şi el, răpind tîlhăreşte vasele şi furînd aurul bisericesc, a fost ucis de popor şi, Menelae, fratele său, iarăşi a luat de la păgînul împărat stăpînirea arhierească.

Făcîndu-se în Ierusalim nişte neorînduieli şi tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulţea păgînătatea elinească, iar fărădele-gile făcîndu-se la arătare, se necinstea Dumnezeu. Deci, i s-a apropiat izbîndirea lui cea cu dreaptă judecată şi s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mînia lui Dumnezeu, care venea asupra cetăţii. S-au văzut în văzduh nişte cete de oaste adunîn-du-se la război, ostaşi îmbrăcaţi cu haine de aur, avînd coifuri pe capetele lor, în mîini săbiile trase şi suliţe, şi astfel alergau pe cai. Deci, se tăiau cu săbiile unul pe altul; alţii ridicau suliţele şi pavezele, iar alţii se însăgetau cu suliţe. Ei făceau diferite lupte şi războaie şi ieşea strălucire din arme şi din zale în chipul aurului.

Acea vedere era înfricoşată şi înspăimîntătoare. Ea s-a arătat pînă la patruzeci de zile şi tot poporul era în mare cutremur şi în nepricepere, zicînd în sine: „Ce să fie aceasta?” În acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca şi cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Ierusalimitenii care erau dreptcredincioşi s-au bucurat şi dănţuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău şi păgîn împărat, apoi, înştiinţîndu-se că n-a murit, ci este viu şi se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dînşii jugul lui şi să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Împăratul, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de multă mînie şi a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetăţeni; pentru că unii dintr-înşii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vîrtos Menelae, mincinosul arhiereu.

De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întîmpla pe uliţele cetăţii; apoi, intrînd prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe bătrîni, pe tineri şi pe prunci. Numărul celor ucişi în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă, patruzeci de mii. Mulţi din acei cetăţeni au fost daţi în robia ostaşilor, care au îndrăznit a intra cu mîndrie în templul Domnului, avînd înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vînzătorul patriei şi al legii. Deci au luat altarul cel de aur, sfeşnicul de aur, cădelniţele de aur şi toate vasele cele de mult preţ ce erau date de alţi împăraţi spre înfrumuseţarea templului. Au luat catapeteasma, coroanele şi toată podoaba cea de aur şi vistieriile cele tăinuite pe care le-au găsit de aur şi argint, pe toate le-au luat. Pustiind şi spurcînd templul lui Dumnezeu şi umplînd cetatea de sîngiuiri, de risipire şi de multă tînguire, s-au întors în Antiohia, lăsînd în Ierusalim şi în toată Iudeea, chinuitori mai cumpliţi decît ei, spre muncirea poporului lui Israel.

După cîtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăţia sa poruncă, ca toate popoarele din toate seminţiile să fie una cu dînsul, ţinîndu-se împreună de zei şi de legile elineşti. Toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului şi mulţi din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor şi au spurcat sîmbetele lor. După cîteva zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrîn şi de neam atenian, ca să silească pe toţi evreii să se lepede de legile lor părinteşti, să se închine idolilor şi să guste din cele jertfite lor; dar mai ales le-a poruncit să-i silească să mănînce carne de porc, de la care îi opreşte legea evreiască. El a mai poruncit ca templul Domnului să o facă capişte idolească, schimbîndu-i numele ei în capiştea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul Zeus să-l pună în locul cel sfînt.

Deci, trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcînd cu jertfe necurate sfinţenia lui Dumnezeu şi silind poporul Lui la păgînătatea aceea. Deci, mulţi evrei mici la suflet au alergat cu sîrguinţă la jertfele idoleşti; însă cei care erau statornici în credinţă au fugit în munţi şi în pustii, ascunzîndu-se în peşteri şi în prăpăstiile pămîntului, temîndu-se de chinuri şi ferindu-se de spurcăciunile idoleşti. Alţii, fiind prinşi, erau duşi cu sila în ziua naşterii împăratului şi în celelalte praznice elineşti urîte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfă; dar erau şi mulţi din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Şi era frică mare peste toate popoarele, dar nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, să ţină sîmbăta, să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta.

În vremea aceea, două femei evreice au fost pîrîte la trimisul acela, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Atunci, muncitorul a poruncit să le prindă şi, spînzu-rîndu-le pruncii de grumaji lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetăţii într-o groapă, luînd astfel sfîrşitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.

Alţii dintre iudei se adunaseră prin peşterile cele din jurul cetăţii, ca să-şi prăznuiască în taină ziua sîmbetei, despre care înştiinţîndu-se tiranul, a poruncit ca pe toţi să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar şi cu rînduiala preot, bătrîn de ani, cu cinstea feţei bine împodobit, înfrumuseţat cu cărunteţile şi cu înţelepciunea. El era ştiut de toţi ca un bun învăţător de lege în Ierusalim, fiind unul din cei şaptezeci şi doi de tîlcuitori, care a tălmăcit cărţile evreieşti în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrîn Eleazar se povesteşte astfel:

Fiind adus înaintea păgînului, cînd îi băga în gură cu sila carne de porc ca să mănînce, voia mai bine să-şi aleagă moartea cea slăvită şi mucenicească pentru legea Domnului, decît viaţa cea necinstită şi hulită, întru mînierea lui Dumnezeu. Deci, mergînd de voie la chinuri, scuipa din gură carnea cea spurcată de care se atinsese şi se dădea pe dînsul chip celorlalţi evrei temători de Dumnezeu care voiau să moară pentru Legea Lui, învăţîndu-i un singur lucru, că nu se cade a îndrăzni la păcat, nici să mînie cu fărădelege pe Dumnezeu pentru această vremelnică viaţă, care este iubită de oameni.

Unii din păgîni, arătîndu-se miloşi faţă de Eleazar pentru cunoştinţa cea de demult cu dînşii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, şi-i ziceau la ureche: „Primeşte acestea în locul celei de porc şi mănîncă înaintea tuturor, ca şi cum ar fi de porc, ca toţi, văzîndu-te că mănînci carne, să creadă că mănînci carne de porc, cum porunceşte împăratul, că numai aşa vei scăpa de chinuri şi de moarte!” Dar binecunoscătorul şi plăcutul lui Dumnezeu bătrîn, îndată a răspuns către dînşii, zicînd: „Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decît să mînii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vîrstei noastre celei bătrîne să ne făţărnicim spre sminteala tinerilor celor mulţi. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcînd aceasta, la care voi mă sfătuiţi să fac, vor zice: „Iată, Eleazar la adînci bătrîneţi a lăsat legea părintească şi s-a lipit de păgîni!” Aşa că dînşii, pentru făţărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat şi vor pieri; deoarece, căutînd la mine, vor începe a defăima legea lui Dumnezeu şi a se abate la păgîneasca lege elinească, înşelîndu-se de iubirea vieţii cea de puţină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrîneţilor mele, făcîndu-mă pricinuitor pierzării atîtor suflete. Deci, chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Mai bine să mor acum, ca, prin răbdare bărbătească, să-mi împodobesc bătrîneţile mele, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, cînd, cu mărime de suflet şi tărie, voi pătimi pentru cinstitele legi”.

Astfel grăind, Sfîntul Eleazar a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dînsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mînie şi iuţime. Deci, preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri şi bătut cumplit. Fiind aproape mort, a suspinat şi a zis către Dumnezeu: „Cel ce toate le ştii şi spre toţi priveşti, Doamne, Tu ştii că, putînd să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste munci şi am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie şi cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfîntului Tău nume”. Aceasta zicînd, s-a sfîrşit, lăsînd pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci şi la tot poporul, pomenirea morţii lui.

 

*

Să se adauge în cărţile bisericeşti şi aceasta spre pomenirea lui: după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oţet cu miros greu şi l-au aruncat în foc. Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu, ca sîngele şi moartea lui pentru neamul evreiesc să fie primite, şi-a dat sufletul său.

După sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Eleazar, au fost prinşi, împreună cu maica lor, şapte fraţi de neam cinstit şi, ca unii ce erau de bun neam, au fost trimişi la împărat în Antiohia spre cercetare. Ei au fost siliţi, împotriva legii evreieşti, să mănînce carne de porc. Mîncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtarea de Domnul Savaot, în care credeau ei, şi dovadă de păgînătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Aceşti şapte fraţi, fiind ucenicii preotului Eleazar, învăţătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, şi pomenind învăţătura lui cu bine, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credinţă şi nu s-au supus poruncii împăratului, nevrînd să-şi calce legea. De aceea i-au bătut cu vine de bou şi i-au muncit mult. Despre muncirea şi îndrăzneala lor cea cu bărbăţie înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povesteşte astfel în cartea Macabeilor:

Unul din Macabei, care era mai întîi, a zis către împărat astfel: „Ce voieşti să întrebi şi să înveţi de la noi? Fiindcă sîntem gata a muri, decît a călca legile cele împărăteşti”. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să ardă nişte tigăi şi căldări. Acelea fiind înfierbîntate, a poruncit ca celui ce era între dînşii mai vorbăreţ la cuvînt să-i taie limba, să-i jupoaie pielea de pe trup şi să-i taie marginile mădularelor trupeşti; iar fraţii ceilalţi şi maica lor să privească. După ce îi tăiase toate mădularele, a poruncit să-l bage în foc şi să-l frigă în tigaie, deşi abia mai sufla. Aburii înălţîndu-se din tigaie, toţi ceilalţi, împreună cu maica lor, îl îndemnau să moară cu bărbăţie, şi-i ziceau astfel: „Domnul Dumnezeu vede şi se mîngîie de adevărul nostru, precum de faţă a arătat Moise prin cîntarea care mărturiseşte, zicînd: Şi pentru robii Săi se va mîngîia.

Cel dintîi murind în acest fel, pe al doilea l-a scos spre batjocură; deci şi acestuia i-a jupuit pielea cu perii de pe cap, întrebîndu-l: „Vei mînca carne de porc mai înainte de a se schingiui trupul tău?” El, răspunzînd cu glas părintesc, a zis: „Nu”. De aceea şi acesta a fost chinuit, ca şi cel dintîi. Cînd era în suflarea cea de pe urmă, a zis: „Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viaţa aceasta de acum, iar Împăratul lumii ne va învia întru învierea vieţii veşnice, pe noi, cei omorîţi pentru legile Sale”. După aceasta a fost batjocorit al treilea; deci, cerîndu-i limba, el a scos-o afară îndată şi, întinzîndu-şi mîinile cu îndrăzneală şi cu bărbăţie, a zis: „Acestea le-am cîştigat din cer şi pentru legile Lui le defăimez; deci nădăjduiesc să le iau de la Dînsul”. Împăratul singur şi cei ce erau cu dînsul se minunau de mărimea de suflet a tînărului, că întru nimic nu socotea chinurile.

Acesta sfîrşindu-se, păgînii au luat pe al patrulea şi l-au muncit asemenea. Iar cînd era aproape de moarte, a zis astfel: „Mai bine ucişi de oameni să aşteptăm nădejde de la Dumnezeu, ca să fim iar înviaţi de Dînsul, căci pentru tine nu va fi înviere!” După aceasta au adus pe al cincilea şi l-au muncit şi pe el. Acela, căutînd spre dînsul, a zis: „Fiind stricăcios, ai stăpînire peste oameni şi faci ceea ce voieşti, însă să nu socoteşti că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aştepţi şi vei vedea stăpînirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine şi seminţia ta”. După aceasta a adus pe al şaselea; şi acela, fiind aproape să moară, a zis: „Nu te înşela în zadar că noi pătimim acestea pentru că am greşit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socoteşti că eşti nevinovat, începînd a te lupta cu Dumnezeu”.

Dar maica cea fără de măsură minunată şi vrednică de buna pomenire, văzînd pe cei şapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăţie, pentru nădejdea în Domnul şi îndemna pe fiecare din ei cu glas părintesc, fiind plină de vitejească înţelepciune. Deci, întărind gîndul femeiesc cu suflet bărbătesc, zicea către dînşii: „Nu ştiu cum v-aţi arătat în pîntecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh şi viaţă, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia; ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc, Acela care a dat viaţă tuturor, vă va da iarăşi duh şi viaţă cu mila sa, căci vă defăimaţi pe voi singuri pentru legile Lui”.

Lui Antioh părîndu-i că este defăimat şi trecînd cu vederea glasul de ocară, cel mai tînăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea şi cu jurămînt, că-l va face bogat şi fericit, dacă se va depărta de la legile părinteşti; îl va face prietenul lui şi-i va încredinţa averi. Tînărul neluînd aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa şi a îndemnat-o să-i fie tînărului sfătuitoare spre scăpare. El stăruind mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; dar ea, plecîndu-se către dînsul, a rîs de cumplitul chinuitor şi a zis cu glas părintesc: „Fiule, miluieşte-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pîntece, te-am hrănit cu lapte doi ani, te-am crescut, te-am adus la această vîrstă şi ţi-am suferit durerile creşterii; te rog să cauţi spre cer şi spre pămînt şi, văzînd toate cele dintr-însele, să cunoşti că Dumnezeu le-a făcut pe toate din nimic, şi neamul omenesc tot aşa l-a făcut. Să nu te temi de acest flămînd de carne, ci, fiind vrednic fraţilor tăi, să primeşti moartea, ca să primeşti milă împreună cu fraţii tăi!”

Ea grăind acestea, tînărul a zis: „Pe cine aşteptaţi? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca legii date părinţilor noştri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutăţile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi pătimim acestea pentru păcatele noastre! Dacă Domnul nostru Cel viu S-a mîniat puţin spre înfricoşare şi învăţătură, apoi iarăşi Se va milostivi spre robii Săi. Iar tu, nelegiuitule şi spurcatule mai mult decît toţi oamenii, nu te înălţa în zadar, îngîmfîndu-te prin nădejdea cea deşartă, înălţîndu-ţi mîna asupra robilor Lui cereşti, pentru că n-ai scăpat încă de judecata lui Dumnezeu; căci fraţii noştri, răbdînd puţine dureri după legea lui Dumnezeu, au cîştigat viaţa cea veşnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mîndria ta. Eu îmi dau sufletul şi trupul pentru legile părinteşti, precum şi-au dat şi fraţii mei. Eu chem pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea şi cu bătaia, vei mărturisi că numai unul este Dumnezeu. La mine şi la fraţii mei va înceta mînia Atotţiitorului, adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru”.

Împăratul, aprinzîndu-se de mînie asupra lui mai cumplit decît asupra celorlalţi, suferea ocărîrea cu amar. Deci şi acesta a fost ucis şi s-a mutat curat din viaţă, nădăjduind spre Domnul.

Văzînd aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că şi-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei şapte fii ai săi. Apoi, stînd deasupra trupurilor lor, şi-a întins mîinile în sus şi, rugîndu-se cu lacrimi fierbinţi, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfîrşit maica cu fiii săi. S-au sfîrşit punîndu-şi sufletele pentru legea Atotţiitorului Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sîngelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, cu numele Iuda, din neamul preoţesc, care se chema Macabeul. Acela, cu putere ostăşească, s-a împotrivit bărbăteşte păgînului împărat Antioh şi, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui şi a ucis pe mulţi din cei ce se abătuseră la păgînătatea elinească, şi a curăţat templul Ierusalimului de spurcăciunile idoleşti, precum povestesc pe larg cărţile Macabeilor. Antioh, pedepsindu-se cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viaţă de acum, a început el a pătimi muncile cele cumplite; căci, fiind lovit de bubă netămăduită, îl umpluseră viermii şi ieşea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, după proorocia mucenicului celui mai tînăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Îl hulea, şi a început a căuta pe Cel care-l prigonea; dar n-a cîştigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. N-a aflat loc de locuit şi cel rău a pierit cu sunet. Deci, Atotputernicul Dumnezeu era preamărit atunci, şi acum se preamăreşte de toate neamurile şi de-a pururea preamărit va fi întru toţi vecii. Amin.

Notă – Numele acestor şapte fraţi sfinţi mucenici, fraţi după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărţii Macabeilor nu sînt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alţi povestitori se află numele acestora nepotrivite. În Prolog şi în Sinaxarul lunilor se numesc aşa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim şi Marcel. Iar în cel evreiesc, vrednic de credinţă al faptelor celor mai vechi, cum şi povestitorul şi scriitorul pe larg al pătimirii sfinţilor acestor mucenici, Iosif Flaviu, care a vieţuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel despre fraţii Macabei:

Cel dintîi se cheamă Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahaz; al şaselea, Aret, şi al şaptelea, Iacov. Deci, mai vrednică de credinţă este povestirea acestuia, decît cea scrisă în Prolog şi în Sinaxare, de vreme ce în acelea nu se află nume evreieşti, ci elineşti, precum Antonin şi Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Dar, de vreme ce s-a aflat de nepotrivirea numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, pe care singur Dumnezeu le ştie mai bine, ca Cel ce le-a scris în cartea vieţii; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru legea lui Dumnezeu.

 

«Αὐτοκράτωρ ἐστὶ τῶν παθῶν ὁ εὐσεβὴς λογισμός». Ὁ εὐσεβὴς λογισμὸς εἶναι κυρίαρχος καὶ ἐξουσιαστὴς ἐπὶ τῶν παθῶν. Αὐτὸ μὲ περίσσια ἀνδρεία ἀπέδειξαν οἱ ἑπτὰ ἀδελφοὶ Μακκαβαίοι μὲ τὴ στάση τους ἀπέναντι στὸν βασιλιὰ τῆς Συρίας Ἀντίοχο, ὅταν αὐτὸς τοὺς ἔταξε δόξες, τιμὲς καὶ ἐπίγειες ἀπολαύσεις, ἂν αὐτοὶ καταπατοῦσαν τὸν Μωσαϊκὸ νόμο καὶ ἔτρωγαν ἀπὸ τὰ ἀπαγορευμένα φαγητὰ ποὺ τοὺς πρόσφερε.

Προηγήθηκε ὁ ἐνενηκονταετὴς διδάσκαλός τους, Ἐλεάζαρος, ποὺἐφάρμοσε στὸ ἔπακρο τὸ νόμο ποὺ τοὺς

 δίδασκε, μὲ ἀποτέλεσμα ὁἈντίοχος νὰ τὸν ρίξει στὴ φωτιά. Ἐμπνεόμενα ἀπὸ τὴ θυσία τοῦ γέροντα διδασκάλου τους, τὰ ἑπτὰ ἀδέλφια κράτησαν τὴν ἴδια γενναία στάση ἀπέναντι στὸ βασιλιά, ὅταν τοὺς κάλεσε μπροστά του.

Στὴν ἀρχὴ ὁ Ἀντίοχος προσπάθησε νὰ τοὺς κολακεύσει μὲ διάφοραἐγκώμια γιὰ τὴ νιότη τους. Τοὺς εἶπε ὅτι ἂν ἔτρωγαν ἀπὸ τὰ εἰδωλόθυτα ποὺ τοὺς πρόσφερε, θὰ ἀπολάμβαναν μεγάλες τιμές, καὶ φυσικὰ θὰ τοὺς ἔσῳζε ἀπὸ τὸ θάνατο. Τότε οἱ ἑπτὰ ἀδελφοὶ ἀπάντησαν στὸν Ἀντίοχο: «χαλεπώτερον γὰρ αὐτοῦ τοῦ θανάτου νομίζομεν εἶναι σου τὸν ἐπὶ τῇ παρανόμῳ σωτηρία ἡμῶν ἔλεον». Δηλαδή, εἶναι περισσότερο ἐπιβλαβὴς καὶ ἀπ’ αὐτὸν τὸ θάνατο, νομίζουμε, ἡ συμπάθειά σου γιὰ τὴν παράνομη σωτηρία μας. Ἐξοργισμένος τότε ὁ Ἀντίοχος, μὲ τροχούς, φωτιὰ καὶ ἀκόντια, ἕναν – ἕναν τοὺς σκότωσε ὅλους.
Ὅταν εἶδε αὐτὸ ἡ μητέρα τους Σολομονή, ρίχτηκε μόνη της στὴ φωτιὰκαὶ ἔτσι ὅλοι μαζὶ πῆραν τὸ στεφάνι τοῦ μαρτυρίου.

Ἀπολυτίκιο. Ἦχος δ’. Ὁ ὑψωθεῖς ἐν τῷ Σταυρῷ.
Τῶν Μακκαβαίων τὸν ἑπτάριθμον δῆμον, σὺν τῇ μητρὶ Σολομονῇ τῇ ἁγίᾳ, καὶ Ἐλεάζαρ ἅμα εὐφημήσωμεν· οὗτοι γὰρ ἠρίστευσαν, δι’ ἀγώνων νομίμων, ὡς φρουροὶ καὶ φύλακες, τῶν τοῦ Νόμου δογμάτων· καὶ νῦν ὡς καλλιμάρτυρες Χριστοῦ, ὑπὲρ τοῦ κόσμου, ἀπαύστως πρεσβεύουσι.

Κοντάκιον. Ἦχος β’. Τὰ ἄνω ζητῶν.
Σοφίας Θεοῦ, οἱ στῦλοι οἱ ἑπτάριθμοι, καὶ θείου φωτός, οἱ λύχνοι οἱ ἑπτάφωτοι, Μακκαβαῖοι πάνσοφοι, πρὸ Μαρτύρων μέγιστοι Μάρτυρες, σὺν αὐτοῖς τὸν πάντων Θεόν, αἰτεῖσθε σωθῆναι τοὺς τιμῶντας ὑμᾶς.

Μεγαλυνάριον.
Χαίροις ἡ ἑπτάκλωνος συνδρομή, ὄρπηκες ὡραῖοι, Μακκαβαίων τῆς πατριᾶς, σὺν μητρὶ τῇ θείᾳ, ἅμα καὶ διδασκάλῳ, οἱ εὐκλεεῖς τοῦ Νόμου, καὶ θεῖοι φύλακες.

The seven holy Maccabee martyrs Abim, Antonius, Gurias, Eleazar, Eusebonus, Alimus and Marcellus, their mother Solomonia and their teacher Eleazar suffered in the year 166 before Christ under the impious Syrian king Antiochus IV Epiphanes. This foolish ruler loved pagan and Hellenistic customs, and held Jewish customs in contempt. He did everything possible to turn people from the Law of Moses and from their covenant with God. He desecrated the Temple of the Lord, placed a statue of the pagan god Zeus there, and forced the Jews to worship it. Many people abandoned the God of Abraham, Isaac, and Jacob, but there were also those who continued to believe that the Savior would come. 

A ninety-year-old elder, the scribe and teacher Eleazar, was brought to trial for his faithfulness to the Mosaic Law. He suffered tortures and died at Jerusalem. 

The disciples of St Eleazar, the seven Maccabee brothers and their mother Solomonia, also displayed great courage. They were brought to trial in Antioch by King Antiochus Epiphanes. They fearlessly acknowledged themselves as followers of the True God, and refused to eat pig’s flesh, which was forbidden by the Law. 

The eldest brother acted as spokesmen for the rest, saying that they preferred to die rather than break the Law. He was subjected to fierce tortures in sight of his brothers and their mother. His tongue was cut out, he was scalped, and his hands and feet were cut off. Then a cauldron and a large frying pan were heated, and the first brother was thrown into the frying pan, and he died. 

The next five brothers were tortured one after the other. The seventh and youngest brother was the last one left alive. Antiochus suggested to St Solomonia to persuade the boy to obey him, so that her last son at least would be spared. Instead, the brave mother told him to imitate the courage of his brothers. 

The child upbraided the king and was tortured even more cruelly than his brothers had been. After all her seven children had died, St Solomonia, stood over their bodies, raised up her hands in prayer to God and died. 

The martyric death of the Maccabee brothers inspired Judas Maccabeus, and he led a revolt against Antiochus Epiphanes. With God’s help, he gained the victory, and then purified the Temple at Jerusalem. He also threw down the altars which the pagans had set up in the streets. All these events are related in the Second Book of Maccabees (Ch. 8-10). 

Various Fathers of the Church preached sermons on the seven Maccabees, including St Cyprian of Carthage, St Ambrose of Milan, St Gregory Nazianzus and St John Chrysostom.

Categories: Cântările Ortodoxiei Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.