Acasă > Pagini de Sinaxar > 1 iulie: SF. LEONTIE DE LA RĂDĂUŢI (Viaţa, Slujba, Acatistul, Moaşte, Scrieri)

1 iulie: SF. LEONTIE DE LA RĂDĂUŢI (Viaţa, Slujba, Acatistul, Moaşte, Scrieri)

Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi

(1 Iulie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Acest cuvios părinte este numărat printre cei dintâi români cunoscuţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Numele, viaţa şi sfinţenia moaştelor sale se bucurau în trecut de mare cinste şi evlavie în nordul Moldovei, îndeosebi în oraşul natal, Rădăuţi, atât pentru numărul faptelor minunate, cât şi pentru darul nestricăciunii cu care le-a binecuvântat Dumnezeu.

Cuviosul Leontie s-a născut din părinţi binecredincioşi, care i-au dat o creştere cu totul aleasă, curată, sfântă, legându-l cu inima şi cugetul de Dumnezeu. Căci de mic iubea slujbele din biserica Sfântul Nicolae, ţinea posturile, practica rugăciunea în taină, se simţea legat de toţi oamenii şi mai ales de copiii mici şi orfani, cu care-şi împărţea hrana şi bucuriile vârstei. Pentru aceea era şi el iubit, fiind socotit un „copil bătrân”.

Dar fericitul Leontie avea şi câţiva buni dascăli sufleteşti, dintre care cel dintâi era preotul bisericii, care l-a botezat, precum şi unii cuvioşi sihaştri ce se nevoiau în pădurile seculare de pe valea Putnei. Ori de câte ori se întâlnea cu aceştia le cerea binecuvântare şi cuvinte de folos pentru mântuirea sufletului. Ba, uneori, el singur se ducea pe la chiliile sihaştrilor din codrii Rădăuţilor şi le ducea de mâncare, iar de la ei primea sfaturi părinteşti.

Între anii 1359-1365, Bogdan I, primul domn al Moldovei, a zidit din temelie în Rădăuţi o nouă biserică de piatră cu hramul Sfântul Nicolae, a făcut chilii în jurul ei şi a întemeiat o frumoasă mănăstire pentru el şi familia sa. Văzând aceasta, râvnitorul Leontie, care ardea cu duhul pentru dragostea lui Hristos, a intrat şi el în nevoinţa călugărească, aici, în mănăstirea Bogdana. Şi se smerea înaintea tuturor, fiind foarte ascultător în toate, încât se mirau cuvioşii călugări de râvna lui pentru Dumnezeu. Era apoi nelipsit de la slujbele bisericii, tăcut, blând şi se ruga neîncetat cu lacrimi şi privegheri de noapte.

Egumenul mănăstirii, înţelegând prin Duhul Sfânt că este un vas ales al Bisericii lui Hristos, l-a tuns în monahism, punându-i numele de Lavrentie. Dar tânărul nevoitor nu avea aici îndestulată odihnă şi sporire duhovnicească. Căci era cunoscut de mulţi credincioşi şi rude, iar sufletul său suspina după fericita linişte şi viaţă pustnicească. Deci, luând binecuvântare de la egumenul şi duhovnicul său, s-a retras la sihaştrii ce se nevoiau în codrii Rădăuţilor de pe valea Putnei. Acolo erau câţiva călugări vestiţi în nordul Moldovei pentru asprimea nevoinţei şi sfinţenia vieţii lor. Aceştia s-au făcut povăţuitori şi părinţi duhovniceşti tânărului nevoitor Lavrentie. Ei l-au deprins meşteşugul Rugăciunii lui Iisus şi îndemânarea luptei cu nevăzuţii duşmani, care ispitesc pe om cu gânduri rele şi cu tot felul de patimi, dintre care cel mai greu de biruit sunt mândria şi desfrânanea.

Astfel vieţuind Cuviosul Lavrentie şi mult sporind în nevoinţa sihăstrească, în smerenie, rugăciune şi râvnă pentru Hristos, îndată au început să se adune în jurul chiliei sale câţiva ucenici iubitori de viaţă isihastă. Apoi, vestindu-se tot mai mult numele şi faptele lui, s-au adăugat acolo şi alţi sihaştri, rugându-l să le fie egumen şi părinte duhovnicesc. Deci, neputând să le refuze dragostea şi buna-credinţă, a primit să le fie întâistătător şi îndrumător. Nu după multă vreme, împreună cu ucenicii săi, a înălţat o mică biserică de lemn într-o poiană, a făcut chilii, a pus rânduială de slujbă sihăstrească şi aşa a luat fiinţă pe la sfârşitul veacului al XIV-lea prima sihăstrie cunoscută în nordul Moldovei sub numele de „Schitul lui Lavrentie” sau, popular, „Schitul Laura”. Fiind înştiinţat de aceasta mitropolitul Moldovei, Iosif Muşat de la Suceava, îndată a sfinţit biserica şi, hirotonind preot pe Cuviosul Lavrentie, l-a numit egumen şi părinte sufletesc al schitului şi al tuturor sihaştrilor ce se nevoiau în pădurile neumblate din nordul Moldovei şi de pe valea Putnei. Iar rânduială de viaţă a monahilor, fixată de smeritul stareţ obştei sale, era aceasta: în fiecare zi primeau hrană o dată, la asfinţitul soarelui, în afară de sărbători; somnul dura trei, până la patru ore pe noapte, iar de la miezul nopţii până dimineaţa se adunau în biserică şi săvârşeau Utrenia şi Laudele, după rânduiala Sfântului Munte şi tradiţia pustnicească. Ziua făceau rucodelie la chilii, adică munceau individual, şi citeau Psaltirea o dată pe zi. Se mărturiseau în fiecare săptămână şi primeau Sfintele Taine Duminica şi la marile praznice. Cei mai tari în virtute posteau câte două-trei zile în şir, ţineau tăcere desăvârşită toată ziua şi noaptea făceau până la o mie de metanii şi de închinăciuni. Sihaştrii mai sporiţi şi schimonahii aveau binecuvântare, în posturi, să se retragă în adâncul codrilor seculari, pentru a petrece singuri în înfrânare şi neîncetată rugăciune. Plecau în linişte când se începea postul şi se întorceau înaintea marilor praznice, pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos şi a se bucura împreună cu toţi fraţii.

Aceasta era neputinţa pustnicească a sihaştrilor din schitul Cuviosului Lavrentie. Fiecare se străduia după putere şi după harul primit şi pe toate le îndeplinea cu dragoste, ştiind că fapta bună făcută cu mânie