Acasă > Cântările Ortodoxiei > 14 iunie: CONDACUL ŞI VIAŢA SF. METODIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI (Ro, Gr, En)

14 iunie: CONDACUL ŞI VIAŢA SF. METODIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI (Ro, Gr, En)

CONDACUL ŞI VIAŢA SF. METODIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

 

Metodie, arhiereul lui Hristos, era din părţile Sicheliei. Din tinereţe a primit viaţa călugărească şi a sporit în multe fapte bune. Pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, luptătorul de icoane, scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind ocupat de Prea Sfinţitul Nichifor, Sfîntul Metodie avea rînduiala de apocrisarie. El a fost trimis de patriarh la episcopul Romei pentru trebuinţele bisericeşti şi a zăbovit acolo cam mult; deoarece Leon, rău credinciosul împărat, a izgonit de pe scaun pe Prea Sfinţitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gînd cu dînsul, pe ereticul Teodot mincinosul, cel cu porecla Casiter.

Însă, după ce au murit, atît împăratul Leon cît şi mincinosul patriarh Teodot, Sfîntul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă şi, avînd rînduiala preoţiei, slujea Domnului întru cuvioşie şi dreptate, luptîndu-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult. După Leon Armeanul a luat împărăţia Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de acelaşi eres cu dînsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ţinea de cei necredincioşi.
Deci, fericitul Metodie suferea multă osteneală, luptîndu-se cu ereticii, dovedindu-le şi înfruntîndu-i; de aceea era chinuit în legături şi în temniţă de răucredinciosul împărat. Despre aceasta încredinţează grecul Zonara, care spune că Mihai Travos, măcar că la începutul împărăţiei sale s-a arătat bun, căci pe mulţi părinţi care au fost surghiuniţi de Leon Armeanul pentru cinstirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă şi din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădînd acea făţarnică facere de bine, şi-a dat pe faţă răutatea sa şi a început a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi, afară de mulţi alţii care au fost munciţi, s-a sculat cu mînie şi contra Sfîntului Metodie şi a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardicei. Deci, pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temniţa din Crit.

Acelaşi Zonara, scrie despre împăratul acela cît era de rău cu credinţa; astfel Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, că, fiind supus jidovilor, poruncea să postească sîmbăta, iar învierea morţilor nu credea că va fi. De aceea, bunătăţile cele ce vor să fie le defăima şi rîdea de sfinţii prooroci, zicînd că sînt diavoli. Păcatele trupeşti nu le socotea ca păcate, iar pe Iuda vînzătorul îl socotea că este mîntuit, socotindu-l sfînt. Înţelepciunea Scripturilor îi era foarte urîtă şi nu lăsa pe oameni să-şi dea copiii la învăţătura cărţii, ca să nu se vădească nebunia lui, de cei ce ştiu puterea şi tainele dumnezeieştilor Scripturi; ci voia să urmeze toţi rătăcirii lui întru neştiinţă şi fără de carte. Acestui rău credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfîntul Metodie, ca un preaînţelept şi iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinţei celei drepte şi în rînduiala Sfinţilor Părinţi; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături şi cu temniţă, ci şi cu bătăi.

După moartea lui Mihail Travlul, împărăţia grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moştenitor al scaunului împărătesc, tot aşa a fost şi al credinţei sale celei rele. El muncea pe mulţi pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane, însă iubea înţelepciunea Sfintei Scripturi. Şcolile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăşi să se înveţe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfîntul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă şi minunată; căci, ştiind că Teofil iubea înţelepciunea Scripturii şi îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărţilor, a aflat oarecare carte greu de înţeles şi nu putea să tîlcuiască cele scrise într-însa. Cînd cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tîlcui cu înlesnire cărţile cele greu de înţeles, decît Metodie cel închis în temniţa din Crit, împăratul îndată a trimis şi a scos din legături pe Sfîntul Metodie. Deci, văzîndu-l şi vorbind cu el, l-a cunoscut că el este acel bărbat înţelept şi, lăsîndu-l liber, îl avea pe el în cinste”.

După ce sfîntul a cîştigat libertate, iarăşi se lupta cu ereticii, învăţîndu-i să dea sfintelor icoane cinstea şi închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăşi a pornit spre mînie pe cei potrivnici şi chiar împăratului i se aducea de ştire despre aceasta, tulburîndu-se cu mînie asupra sfîntului, însă l-a răbdat pînă la o vreme.

Într-acea vreme, grecii au avut un război cu turcii şi era nevoie ca împăratul singur să meargă la război. Deci, mergînd împăratul în tabără, a luat cu dînsul şi pe Sfîntul Metodie; pe de o parte ca pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele şi întrebările din Sfintele Scripturi, ce le avea cu dînsul şi pe care Sfîntul Metodie lesne le dezlega, pentru că se temea ca, rămînînd singur în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor şi sculare contra celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfînt, învăţător şi iscusit nu numai în lucrurile cele duhovniceşti, dar ştia bine şi ocîrmuirea cetăţii.

De aceea împăratul, nelăsîndu-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dînsul printre ostaşi. Dar după ce, cu voia lui Dumnezeu, turcii au biruit pe greci şi au sfărîmat toată puterea lui Teofil, încît abia a scăpat singur şi cu puţină oaste, atunci mînia sa asupra Sfîntului Metodie, ţinută în inimă, a dat-o pe faţă. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiţi de vrăjmaşi pentru că printre noi se află închinători de idoli!” Ticălosul, grăind astfel, numea sfintele icoane idoli. La acestea Sfîntul Metodie, răspunzîndu-i împotrivă, i-a zis: „Pentru aceea s-a mîniat Domnul împotriva creştinilor, fiindcă este necinstit de dînşii în sfînta Sa icoană, şi de aceea i-a eliberat ca să fie călcaţi de vrăjmaşi”. Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, i-a dat multe bătăi şi l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.

Acolo a poruncit să-l închidă într-un mormînt săpat adînc în chip de peşteră, împreună cu doi tîlhari şi să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci, Metodie petrecea acolo ca un mort în sînurile pămîntului, ca şi Iona în pîntecele chitului şi mulţumea lui Dumnezeu. Împăratul pusese pe un pescar oarecare să-i dea mîncare foarte puţină, atît cît să nu moară de foame, ci să i se lungească viaţa, ca astfel să pătimească cît mai mult în mormîntul acela. În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinţi mărturisitori, Teodor şi Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane şi, însemnîndu-le feţele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun.

Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfîntul Metodie şedea închis în mormînt, s-au întîlnit din întîmplare în cale cu pescarii care îl hrăneau pe cel legat şi au aflat de la dînşii toate cele întîmplate Sfîntului Metodie. Dar, de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dînsul, căci erau cumpliţi cei ce îi păzeau, au trimis prin acel pescar multe închinăciuni într-o scrisoare. Sfîntul Metodie, citind acea scrisoare şi aflînd încă şi din povestirile pescarului de acei sfinţi purtători de chinuri, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoinţă ca aceasta. Deci, le-a răspuns înapoi prin următoarele rînduri:

 

Celor scrişi sus în cartea cea neuitată,

Din care fiecare este cu faţa însemnată,

Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,

Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.

 

Sfîntul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormînt pînă la moartea lui Teofil. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei şi şi-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credinţe, după ce moartea închisese ochii lui Teofil în ţărîna mormîntului şi, gura hulitoare a aceluia închizînd-o în mormînt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bîrfitoare. După moartea lui Teofil, a luat împărăţia Mihail, al treilea fiu al lui, cu acelaşi nume; dar împărăţia o conducea maica lui, Teodora, fiind prea tînăr împăratul Mihail, fiul ei. Acesta primind cîrmuirea împărăţiei, întîi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că acea luptă, începînd din zilele împăratului Leon Isaurul, a ţinut pînă la moartea lui Teofil. Deci, trecuse 120 de ani de cînd icoana lui Hristos era călcată şi batjocorită de creştini; de aceea se şi veneau multe răutăţi asupra împărăţiei creştinilor, pentru că, în acei ani, multe ţări creştineşti au fost supuse turcilor, care le-au luat în stăpînirea lor.

Pe vremea aceea, împărăţia grecească şi cea romană făceau o singură împărăţie, pentru că, de la început, împăratul grecesc al Constantinopolului – Roma cea nouă -, stăpînea şi Roma cea veche. Deci, Răsăritul şi Apusul se stăpînea de un sceptru, adică de împăratul grecesc. Dar, pentru înmulţirea eresului luptătorilor de icoane şi pentru vărsarea sîngelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credinţe, care erau munciţi cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărţit de stăpînirea împăraţilor greceşti şi şi-a pus alt împărat. Deci, împăratul grecesc a rămas a stăpîni numai ţara grecească singură şi nici pe aceea întreagă, deoarece Sfînta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, şi Egiptul cu părţile de sub stăpînirea lui, căzuse sub stăpînirea turcilor.

Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creştinilor, care se abătuseră de la dreapta credinţă, căzuseră în eresuri şi călcau sfintele icoane în picioare. Privind şi socotind acestea, dreptcredincioasa şi plina de înţelegere împărăteasa Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sîrguit să piardă din împărăţia creştinească acel blestemat eres al luptătorilor de icoane; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă Sfintei Biserici, Mireasa lui Hristos, ca pe o frumoasă podoabă şi astfel să întărească dreapta credinţă. Deci, a poruncit ca îndată să elibereze din legături şi din temniţe şi de la pedeapsă pe toţi mărturisitorii dreptei credinţe, să vină în Constantinopol la sinod şi cinste cuviincioasă să aducă icoanelor celor sfinte din Bisericile lui Dumnezeu.

În vremea aceea, a fost scos şi Sfîntul Metodie din închi-soarea mormîntului său. Dar, de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei – ca o urîciune a pustiirii la locul cel mai de cinste -, mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul şi fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil, Sfinţii Părinţi nu voiau să aibă împărtăşire cu dînsul. Pentru aceea, de la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit de la vie, ca pe un păzitor sălbatic, adică de la Biserica lui Hristos, şi de la scaunul patriarhiei; deci, s-a ales ca patriarh, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, Metodie.

Acest sfînt mărturisitor şi mucenic, a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul şi credinciosul său popor. Această ridicare a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decît după cea omenească, s-a încredinţat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viaţa lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, pînă cînd vor fi călcate sfintele icoane şi nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulţi şi turma lui Hristos o vor răpi ca nişte fiare sălbatice?” Sfîntul Ioanichie a răspuns: „Frate, să mai aştepţi puţin şi vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocîrmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela, prin duhul dumnezeiesc, o va îndrepta şi eresurile le va pierde şi cu dogmele cele credincioase va cîntări Biserica şi va aduce alinare şi unire la un gînd; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfîntul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului. El a fost vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stîlpul cel tare al dreptei credinţe, întărirea cea neclătită, ostaşul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea arhierie şi de bărbatul cel înaintevăzător şi mai înainte înştiinţat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea drept credincioasă, adunînd în Constantinopol sinod de Sfinţi Părinţi, au întărit dogmele cele credincioase ale sfîntului şi marelui a toată lumea al şaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei, contra luptătorilor de icoane şi a dat anatema pe cei ce se împotriveau la acele dogme aşezate la al şaptelea Sinod a toată lumea, ţinut în al doilea rînd.

Deci, veselind cu totul credinţa, a împăcat tulburarea bisericească, a prefăcut în alinare toată furtuna şi învăluirea, şi au adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănţuire, în cea dintîi Duminică a Sfîntului Marelui Post al Paştelui. Şi s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, pe unde se afla dreapta credinţă cea creştinească.

Biruind pretutindeni dreapta credinţă şi toţi creştinii dănţuind creştineşte, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării de icoane. Unul ca acela era Anie, adică patriarhul Ioan, cel ce s-a numit mai înainte mincinos şi care a fost lepădat de pe scaun de fratele lui, Arsabar, cel ce avea în palatul împărătesc rînduiala de patriciu, şi alţi oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alţii din rînduiala mai mică. Aceia, nepricepînd ce să facă, socoteau în sine că ar putea să aducă hulă asupra prea sfinţitului Metodie.

Deci, Anie a îndemnat pe o femeie deşteaptă, care era de un gînd cu el şi al cărui fiu a fost voievod în Smirna. Acelei femei i-a dat mult aur, ca, mergînd la împărăteasă şi la credincioşii cei ce erau puşi lîngă împăratul cel tînăr, să le spună, că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloşii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce vestea rea şi nume hulit despre dînsul şi atunci ei vor putea cu înlesnire ca şi învăţătura lui şi sfintele icoane iarăşi să le hulească pe faţă. Deci, ducîndu-se acea femeie la împărăteasă şi la boierii cei puşi lîngă împăratul cel tînăr, a spus acel lucru, dînd plîngere contra sfîntului şi nevinovatului bărbat. Acea femeie, ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, vărsa lacrimi din ochi, ca şi cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.

Atunci toţi s-au minunat de acel lucru şi s-au smintit; deci, îndată s-a lăţit această veste prin toată cetatea, tulburînd pe cei dreptcredincioşi. Iar cei răucredincioşi se bucurau şi dănţuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioşi şi, ocărîndu-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveţi şi unuia ca acesta urmaţi?” Prea Sfinţitul Metodie, auzind aceasta, s-a minunat, de unde i-a venit acea năpastă. Însă, avînd conştiinţa curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar s-a cuprins de mare mîhnire pentru sminteala poporului atît de mult şi pentru batjocorirea care le venea la toţi cei dreptcredincioşi de la cei răucredincioşi.

Deci, iată ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbat nevinovat cu mîinile şi curat cu inima, care şi-a păzit fără de prihană curăţenia trupului său din pîntecele maicii sale, vrînd ca nu atît pentru sine să lepede prihana cea mare cu minciuna, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică şi să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor. El a gîndit că, deşi este cu ruşine, o să-şi descopere boala cea tăinuită a trupului său, care pînă atunci nu era ştiută de nimeni, adică, să arate şi să dovedească cum că nu ar putea el să facă amestecarea păcatului trupesc. Deci, trimiţînd la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el şi femeia aceea.

Stînd înainte la judecata feţelor celor cinstite, şi neavînd ce să grăiască altceva afară de nevinovăţia sa, nici să nu se sfădească cu femeia cea fără de ruşine, a lepădat ruşinea cea firească şi cuviincioasă a unui om ca acela – fiind silit de primejdie – în faţa tuturor şi-a descoperit haina pînă la goliciune; deci, şi-a arătat locul cel tăinuit al trupului care era cuprins de vătămare. Atunci toţi au cunoscut că clevetirea acelei femei era mincinoasă; pentru că au văzut că era cu neputinţă unui om atît de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci, îndată s-au bucurat dreptcredincioşii că s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credinţe şi s-a pierdut sminteala din Biserică. Vestea aceasta a cuprins pe cei răucredincioşi şi le-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor şi batjocorirea spre ruşinarea şi defăimarea lor.

Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiţi judecători, prin ce întîmplare i s-a făcut lui acea boală, el le-a răspuns: „Cînd am fost trimis de Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor la episcopul Romei, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului – îngerul satanei -, o poftă foarte mare spre păcatul trupesc şi o grozavă aprindere a mădularelor, încît mă luptam ziua şi noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea şi cu tot felul de osteneli omorîtoare.

Dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfîntului Apostol Petru, încredinţîndu-mă în ajutorul lui şi cerînd uşurare de la dînsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi uşureze patima şi să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfinţit de curăţie. Adormind eu puţin, în grija aceea, mi s-a arătat Sfîntul Apostol Petru şi cu dreapta sa s-a atins de părţile cele ruşinoase ale trupului meu. Din această atingere am simţit o durere, ca şi cum a ars cu foc acel loc şi am suspinat foarte tare. Apostolul mi-a zis: „De acum nu vei mai simţi plăcere de păcatul cel trupesc; iar eu îndată deşteptîndu-mă, m-am aflat că primisem această vătămare şi acest fel de boală precum vedeţi”.

Auzind acestea judecătorii de la sfîntul, s-au umilit şi au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat şi curat. Şi îndată au stat de faţă muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Însă, văzînd sabia trasă, locul pregătit şi toiege cu ghimpi ascuţiţi, s-a temut foarte mult şi, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătînd pe nume pe toţi cei ce au îndemnat-o şi au învăţat-o pe ea, spunînd şi aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei şi în ce loc este pus în casa ei.

Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergînd, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea şi l-au adus la judecători. Ei au hotărît dreapta judecată contra acelei femei şi contra îndemnătorilor ei, adică să fie pedepsiţi cu moartea.

Dar, Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios şi adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea şi i-a iertat şi i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci şi de la bătăile ce li se cădeau. Pe toţi vrăjmaşii săi îi pedepsea cu această pedeapsă: în toate sărbătorile mari de prăznuire să meargă de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cu rînduială şi cu lumînări aprinse, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia, şi acolo, stînd lîngă uşile bisericeşti, să-şi primească anatema în urechile lor.

Atunci au tăcut gurile ereticeşti cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut pînă la sfîrşit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile şi cu sîrguinţa cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise contra lui fără de vină, s-a arătat mai luminat şi mai slăvit; iar potrivnicilor nu li s-a dat pedeapsa pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor ce i-au greşit, zicînd: Umple feţele lor de ocară, şi vor căuta numele Tău, Doamne. Pentru că, orbindu-i răutatea şi împietrindu-li-se inima, la cele dintîi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăţi mai mari.

Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăţi, a fost trimis la pocăinţă într-o mănăstire. Iar pe cînd era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mîntuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, înnoite de cei dreptcredincioşi, după stricarea care se făcuse de luptătorii de icoane. Deci, a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinţilor de pe sfintele icoane. Diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înştiinţat împărăteasa Teodora, care, rîvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuşi acelui eretic patriarh mincinos să-i scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiţi senatori, nu i-a mai scos ochii, ci a poruncit să-i dea două sute de lovituri cu nişte bice tari, celui ce era vrednic de nenumă-rate munci de moarte; de vreme ce şi el, la vremea stăpînirii sale de puţin timp, pe mulţi i-a muncit pînă la moarte pentru dreapta credinţă, el care, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.

Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericeşti şi după multele sale primejdii, pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocîrmuirea bisericească în linişte şi în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul şi cu viaţa sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvîntătoare a oilor lui Hristos şi săturîndu-o cu păşunea învăţă-turilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulţea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăşi feţele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. Împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sîrguit să întărească în Constantinopol şi venerarea cinstitelor moaşte ale sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu, să li se dea iarăşi cinstea vrednică; căci, pe vremea stăpînirii ereticeşti, împreună cu sfintele icoane erau necinste şi moaştele sfinţilor, fiind călcate cu picioarele, tîrîte pe uliţe cu batjocură, aruncate în noroi, în gunoi şi defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Numai acelea erau păzite întregi pe care mîinile drept credincioşilor s-au grăbit să le ascundă de la faţa celor rău credincioşi în sînurile pămîntului; astfel în Constantinopol nici nu puteai să auzi de moaştele plăcuţilor lui Dumnezeu.

Deci, Prea Sfinţitul Metodie, arhiereul lui Hristos, se sîrguia iarăşi să îmbogăţească Constantinopolul cu moaştele sfinţilor şi să înveţe pe poporul cel drept credincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. Întîi moaştele Sfîntului Teodor Studitul, care, după 18 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune, au fost aduse cu cinste de la Heronis, la Constantinopol. Apoi moaştele Prea Sfinţitului Patriarh Nichifor, stăpînul său, de care a fost trimis la episcopul Romei, le-a adus asemenea cu cinste în Constantinopol.

Despre aceasta s-a scris pe larg la 13 zile ale lunii Martie. Apoi şi trupul său mult ostenit şi mult chinuit, prin curăţie, s-a prefăcut în moaşte nestricăcioase şi îl gătea, ca pe o vistierie de mult preţ, Bisericii Constantinopolului; pentru că se apropia de fericitul său sfîrşit pe care l-a văzut mai înainte. El s-a înştiinţat şi din proorocia Cuviosului Ioanichie, de vremea cît va fi el patriarh şi cînd şi îşi va lua obştescul sfîrşit. Căci amîndoi, fiind înainte văzători în Sfîntul Duh, unul altuia şi-au ştiut mai înainte moartea lor, precum se povesteşte aceasta în viaţa Cuviosului Ioanichie, astfel:

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzînd mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerînd cea mai de pe urmă binecuvîntare şi rugăciune. Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfîntul Metodie şi învăţîndu-i dreapta credinţă pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că şi el, după sfîrşitul lui, va trece din această viaţă vremelnică în cea veşnică. Apoi, făcînd rugăciune şi sărutîndu-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărţit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugîndu-se şi pregătindu-se mai înainte de sfîrşitul său. A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Ioanichie, a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. În luna a opta după moartea lui, Prea Sfinţitul Patriarh Metodie s-a odihnit şi el întru Domnul, în 14 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără întîrziere, va veni după el din această viaţă vremelnică la cea veşnică.

După ce Sfîntul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plîngere şi tînguire a fost pentru el în toată Biserica Constantinopolului, lipsindu-se de un mare şi luminător părinte ca acesta a toată lumea. Apoi i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atît de mare arhiereu.

Sfîntul Metodie, păstorind Biserica lui Hristos patru ani şi trei luni, a trecut la viaţa cea nelipsită cu anii, numărîndu-se în ceata sfinţilor ierarhi şi a stat înaintea Arhiereului cel Mare, Începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toţi sfinţii slăvit, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ὁ Ἅγιος Μεθόδιος, ὁ ὁποῖος ἔζησε κατὰ τοὺς χρόνους τοῦ εἰκονομάχου αὐτοκράτορος Θεοφίλου (829 – 842 μ.Χ.), καταγόταν ἀπὸ τὶς Συρακοῦσες τῆς Σικελίας καὶ ἀπὸ εὐγενὴ οἰκογένεια. Ἀφοῦ ἐπεράτωσε στὴ γενέτειρά του τὶς σπουδές του, μετέβη στὴν Κωνσταντινούπολη πρὸς ἐξεύρεση ἀνάλογης πρὸς τὴ μόρφωση καὶ τὶς ἱκανότητές του ἐργασίας. Ἐκεῖ ὅμως, μὲ προτροπὴ κάποιου μοναχοῦ, ἀποσύρθηκε στὴ μονὴ Χηνολάκκου καὶ ἐκάρη μοναχός. Διακρινόμενος γιὰ τὴν ἀσκητικότητα, τὴ βαθιὰ μόρφωση, τὴν εἰλικρινὴ εὐσέβεια καὶ τὸ καθαρὸ ἡρωικὸ φρόνημά του, ἔγινε θαυμαστὴς καὶ φίλος τοῦ Ὁσίου Θεοδώρου τοῦ Στουδίτου († 11 Νεομεβρίου) καὶ περιῆλθε μαζί του διάφορους τόπους, βοηθώντας αὐτὸν στοὺς ὑπὲρ τῆς προσκυνήσεως τῶν ἁγίων εἰκόνων ἀγῶνές του.

Κατ’ ἀρχὰς ὁ αὐτοκράτορας Θεόφιλος προσπάθησε νὰ προσεταιρισθεῖ τὸν Ἅγιο Μεθόδιο, ἐπιδαψιλεύοντας πολλὲς περιποιήσεις καὶ ἐπιδεικνύοντας ἰδιαίτερη πρὸς αὐτὸν ἐκτίμηση. Αὐτὸς ὅμως, τιμώντας τὸν αὐτοκράτορα, δὲν ἔπαψε νὰ παραμένει πιστὸς στὴν Ὀρθόδοξη πίστη του, νὰ κατακρίνει μὲ θάρρος καὶ παρρησία τὰ κατὰ τῶν ἁγίων εἰκόνων αὐτοκρατορικὰ διατάγματα καὶ νὰ κατηχεῖ πολλοὺς τοῦ αὐτοκρατορικοῦ περιβάλλοντος στὰ θεῖα διδάγματα τῆς Ὀρθοδοξίας. Ἕνεκα ὅμως τοῦ ὑπερβολικοῦ ζήλου του ὑπὲρ τῶν ἁγίων εἰκόνων, συνελήφθη, ἐμαστιγώθηκε μὲ φρικώδη τρόπο καὶ δέσμιος ἐρρίφθηκε, μὲ δύο ληστές, ἐντὸς λάκκου στὴ νῆσο τοῦ Ἁγίου Ἀνδρέου στὴν περιοχὴ τοῦ Ἀκρίτα, ὅπου παρέμεινε ἐπὶ ἑπτὰ ὁλόκληρα χρόνια, ὄχι δὲ στὸ ναὸ τοῦ Ἁγίου Ἰωάννου τοῦ Προδρόμου στὴ νῆσο Ἀντιγόνη, ὅπως θέλει διασωθεῖσα παράδοση.

Μετὰ τὸ θάνατο τοῦ Θεοφίλου, ἡ διαδεχθεῖσα αὐτὸν Θεοδώρα ἀνεκάλεσε τὸν Ἅγιο Μεθόδιο στὴν Κωνσταντινούπολη, κατόπιν ὑποδείξεως τοῦ Ὁσίου Ἰωαννικίου, τοῦ ἐν Ὀλύμπῳ ἀσκήσαντος († 4 Νοεμβρίου), καὶ μὲ κοινὴ ψῆφο κλήρου καὶ λαοῦ, στὶς 12 Φεβρουαρίου 842 μ.Χ., ἀνῆλθε στὸν Πατριαρχικὸ θρόνο.

Πρῶτο μέλημα τοῦ ἁγίου Πατριάρχου ὑπῆρξε ἡ ὁριστικὴ ρύθμιση τοῦ ζητήματος τῶν ἱερῶν εἰκόνων. Πρὸς τὸ σκοπὸ αὐτό, στὶς 19 Φεβρουαρίου 842 μ.Χ., συγκρότησε ὑπὸ τὴν προεδρία του Σύνοδο, ἡ ὁποία ἀναστήλωσε τὶς ἅγιες εἰκόνες καὶ ἀναθεμάτισε τοὺς ἀρχηγοὺς τῆς εἰκονομαχίας. Ἡ ἀναστήλωση τῶν εἰκόνων ἑορτάσθηκε διὰ μεγαλοπρεποῦς ἀνὰ τὴν πόλη λιτανείας, μὲ συμμετοχὴ ὅλων τῶν παρεπιδημούντων ἐπισκόπων καὶ κληρικῶν στὴν κωνσταντινούπολη, τῆς αὐτοκράτειρας Θεοδώρας μετὰ τοῦ ὑπ’ αὐτῆς ἐπιτροπευομένου ἀνήλικου υἱοῦ της αὐτοκράτορος Μιχαὴλ καὶ σύμπαντος τοῦ λαοῦ τῆς Κωνσταντινουπόλεως. Ἔκτοτε ἐθεσπίσθηκε νὰ ἑορτάζεται πανηγυρικὰ ὁ θρίαμβος αὐτὸς τῆς Ὀρθοδοξίας τὴν Α’ Κυριακὴ τῶν Νηστειῶν, τῆς Ὀρθοδοξίας.

Οἱ Στουδίτες, φίλοι καὶ σύμμαχοι τοῦ νέου Πατριάρχου, μέχρι τῆς ἐκλογῆς του στὸν Πατριαρχικὸ θρόνο, ἐνῶ ἔπρεπε νὰ εἶναι ἰκανοποιημένοι ἀπὸ τὸ θρίαμβο τῆς Ὀρθοδοξίας, ξαφνικὰ ἔγιναν οἱ βιαιότεροι ἐχθροὶ τοῦ Ἁγίου Μεθοδίου. Τὰ αἴτια τῆς ἐχθρότητος αὐτῆς τῶν Στουδιτῶν εἶναι πολλαπλά. Δὲν πρέπει νὰ διαφεύγει τῆς προσοχῆς ὅτι ὁ Ἅγιος Μεθόδιος ἐξελέγη Πατριάρχης, ἐνῶ τέσσερις Στουδίτες συνυποψήφιοι ἀγνοήθηκαν.

Στὴ συνέχεια ὁ Ἅγιος Μεθόδιος ἐφρόντισε καὶ μετεκομίσθησαν μὲ τιμὴ στὴν Κωνσταντινούπολη τὰ ἱερὰ λείψανα τῶν τελειωθέντων στὴν ἐξορία Ἁγίων Νικηφόρου, Πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως († 2 Ἰουνίου) καὶ Θεοδώρου τοῦ Στουδίτου. Ἡ μετακομιδὴ ἔλαβε χώρα στὶς 26 Ἰανουαρίου 844 μ.Χ.

Τὸν ὑπόλοιπο βίο του διῆλθε ἐπουλώνοντας τὶς πληγὲς ποὺ προῆλθαν ἀπὸ τὴν εἰκονομαχία, ζώντας ἀσκητικά, παρὰ τὸ ὑπέργηρο τῆς ἡλικίας του, διακρινόμενος στὸ χάρισμα τῆς καλλιγραφίας καὶ τὴ μεταγραφὴ πολλῶν Ψαλτηρίων.

Ὁ Ἅγιος Μεθόδιος ἐκοιμήθηκε μὲ εἰρήνη, τὸ 847 μ.Χ., ἡ δὲ Ἐκκλησία, ἐπιβραβεύουσα τοὺς ὑπὲρ αὐτῆς ἀγῶνές του, τὸν κατέταξε μεταξὺ τῶν Ὁμολογητῶν της.
Πρὸ τοῦ τάφου τοῦ Ἁγίου Μεθοδίου, στὸ ναὸ τῶν Ἁγίων Ἀποστόλων, ὁ αὐτοκράτορας ἐρχόμενος τὴν δεύτερη ἡμέρα τοῦ Πάσχα προσευχόταν καὶ ἄναβε κεριά.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Εὐσεβείας τὴν μέθοδον προβαλλόμενος, αἱρετικῶν διαλύεις τὰς ἐπινοίας στερρῶς, Ὀρθοδόξων ἡ κρηπὶς Πάτερ Μεθόδιε· τὴν γὰρ Εἰκόνα τοῦ Χριστοῦ, ἀνεστήλωσας τιμᾶν, ὡς θεῖος ἱεροφάντωρ· καὶ νῦν ἀεὶ ἐκδυσώπει, ἐλεηθῆναι τὰς ψυχὰς ἡμῶν.

Κοντάκιον. Ἦχος β’. Τοὺς ἀσφαλεῖς.
Ὡς ἱερόν, ὁμολογίας πρόβολον, καὶ ἀρραγές, τῆς Ἐκκλησίας ἔρεισμα, Ἱεράρχην σε περίδοξον, ὁ Ἰησοῦς προεχειρίσατο· τὴν τούτου γὰρ Εἰκόνα κατασπάζεσθαι, ἐν σχέσει ἀνεκήρυξας Μεθόδιε, παρέχων ἡμῖν πταισμάτων ἄφεσιν.

Μεγαλυνάριον.
Τῆς Ὀρθοδοξίας λύρα τερπνή, καὶ τῆς Ἐκκλησίας, ὑποβάθρα θεοπαγής, ὤφθης Ἱεράρχα, Εἰκονομάχων θράσος, εἰς γῆς κατεδαφίσας, Πάτερ Μεθόδιε.

 Saint Methodius, Patriarch of Constantinople, was born in Sicily into a rich family. Having a vocation to serve God, he went while still in his youth off to a monastery on the island of Chios and renovated it with his means. During the reign of the iconoclast Leo the Armenian (813-820), Methodius held the high position of „apokrisiaros” („advocate for Church matters”) under the holy Patriarch Nicephoros (June 2). He was dispatched by the patriarch to Rome on a mission to the papacy and he remained there. During this period Leo the Armenian removed Nicephoros from the patriarchal throne and put on it the iconoclast Theodotus of Melissinea, given the nickname „Kassiter” („Tinman”) (815-822). After the death of Leo the Armenian, Saint Methodius returned, and in the dignity of presbyter he struggled incessantly against the Iconoclast heresy. 

The emperor Michael the Stammerer (820-829) at first was noted for his benevolence and he set free many imprisoned by his predecessor for their veneration of icons, but after a while he renewed the persecution against Orthodoxy. Saint Methodius was locked up in prison in Akrita. After the death of Michael the Stammerer, the ruler was Theophilus (829-842), who also was an iconoclaMore refined a man than his father, he set free Saint Methodius, who likewise was a man of learning, superbly skilled in matters not only ecclesial, but also civil. Having received his freedom, Saint Methodius renewed the struggle with the heretics, and for a while the emperor tolerated this. 

But after defeat in a war with the Arabs, Theophilus vented his anger against Methodius, saying, that God had punished him because he had letan „icon-worshipper” come close to him. Methodius objected, saying that the Lord was angry with him for the insults upon His holy icons. They gave the saint over to tortures, and struck him much about the face, from which his jaw was broken. Ugly scars remained on his face. Methodius was sent off to the island of Antigonos and he was locked up there with two robbers in a deep cave. In this dark prison where the light of day did not penetrate, Methodius languished for 7 years until the death of the emperor Theophilus. 

During this time, the holy Confessors Theodore and Theophanes the Branded (December 27), who had also been sent to prison, sent Methodius greetings in verse, and the prisoner replied with greetings in verse, as well. 

After the death of Theophilus, his son Michael III (842-867) began to rule, but not being of mature age, the Byzantine Empire was actually ruled by his mother, the empress Theodora, a venerater of icons. 

The empress tired to extirpate the Iconoclast heresy, and gave orders to free the confessors imprisoned for icon veneration. The heretic Annios occupying the patriarchal throne was banished, and Saint Methodius chosen in his place. At Constantinople was convened a local Council with Saint Methodius presiding (842). The Council restored icon veneration and established an annual celebration of the triumph of Orthodoxy. The „Synodikon of Orthodoxy” compiled by Saint Methodius is read on the First Sunday of Great Lent. 

Attempting to undermine the authority of Saint Methodius, and also the love and esteem of his flock for him, the heretics slandered him as having transgressed chastity. The slander was exposed as such, and the enemies of the saint put to shame. The final years of the saint passed peacefully, he toiled much, wisely guided the Church and his flock, renovated temples ruined by the heretics, gathered up the relics of saints scattered about by the heretics, and transferred the relics of Patriarch Nicephorus from the place of his imprisonment back to Constantinople. Saint Methodius died in the year 846. He was spiritually close to Ioannikos (4 November), who had foretold that he would become patriarch and also the time of his death. Besides the „Synodikon of Orthodoxy,” the holy hierarch also compiled a rule for those converted to the Faith, three rites of marriage and several pastoral sermons and church hymns.

Categories: Cântările Ortodoxiei Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.