Acasă > Pagini de Sinaxar, PATRIARHIA GEORGIEI > 7 mai: POMENIREA CUVIOSULUI IOAN ZEDAZNELI DIN GEORGIA ŞI A CELOR 12 UCENICI AI SĂI

7 mai: POMENIREA CUVIOSULUI IOAN ZEDAZNELI DIN GEORGIA ŞI A CELOR 12 UCENICI AI SĂI

SFÂNTUL IOAN ZEDAZNELIDIN GEORGIA ŞI CEI 12 UCENICI AI SĂI

Monah în Siria
Pe ţărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mţheta şi la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălţa muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu acelaşi nume, ce se afla acolo în primii ani ai creştinismului.
Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care îşi trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al naşterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinţii lui. Însă ştim că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârşitul secolului al V-lea.

În acest oraş a studiat, având rezultate excepţionale la învăţătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creştin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învăţăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc şi a strâns prin studiile sale felurite şi bogate cunoştinţe.
Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumeşti şi de orice îndatorire conjugală, a început să-şi afierosească zilele lui Dumnezeu. Îşi propusese să păzească poruncile dumnezeieşti şi lupta în fiecare zi prin post şi rugăciune pentru a-şi atinge acest scop.

Făcător de minuni
Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuşi vierme şi nu om (Ps. 21, 7). Lupta cu bărbăţie împotriva răului şi ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi şi noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupeşti. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor şi harisma facerii de minuni.
Cuviosul Ioan se deosebea faţă de ceilalţi monahi ai chinoviei prin nevoinţele lui. Prin minunile pe care le săvârşea, atrăgea la el credincioşi din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui vieţuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ţinut. Bolnavi fără număr îşi găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, şchiopii umblau, cei îndrăciţi se eliberau de duhurile viclene.

Pustnic
Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulţimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniştea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui şi să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului şi privegherii.
Credincioşii au încercat în fel şi chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraş, îşi vindeau lucrul de mână, îşi cumpărau cele de trebuinţă şi iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Îşi urmau întru virtute stareţul, şi încercau să îl urmeze în rugăciune, post şi alte nevoinţe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine (Fapte 20, 34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea şi mintea lor aţintită spre cer.
Însă Domnul nu vroia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic (Matei 5, 15), pentru a lumina pe toţi cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulţimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alţii pentru a-şi odihni sufletul şi alţii pentru a-i asculta învăţăturile. Este cu neputinţă a povesti minunile pe care le săvârşea.

În Georgia
Sfântul însă vroia să fugă de slava oamenilor. Astfel, s-a gândit să meargă într-un ţinut în care să fie cu desăvârşire necunoscut. Dar unde?
Atunci Dumnezeu i-a arătat voia Lui robului Său: a văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie, dându-i poruncă să aleagă doisprezece ucenici vrednici şi să îi ia împreună cu el în Georgia (Iviria), unde aveau să meargă pentru a întări credinţa creştină în nou-întemeiata Biserică.
Cuviosul Ioan i-a chemat pe ucenicii lui şi le-a spus să postească şi să se roage timp de zece zile. După trecerea celor zece zile, i-a strâns din nou şi le-a spus:
– Copiii şi fraţii mei iubiţi! Ştiu că aveţi din plin dumnezeiescul har şi sunteţi împodobiţi cu virtuţi. Ascultaţi-mă, deci: am văzut într-o vedenie pe Preabinecuvântata Maică a Domnului nostru. Mi-a dat poruncă să aleg doisprezece dintre voi, care mă vor urma către îndepărtata Ivirie, ca să ne ostenim pentru nou-întemeiata Biserică a ei. Pentru a înlesni alegerea celor doisprezece, voi scrie numele voastre separat şi le voi pune pe Sfânta Masă. Toată noaptea vom petrece în rugăciune, pentru ca însuşi Domnul să facă această alegere, fiindcă ne-am predat voii Lui.
– Cuvioase părinte! au răspuns ucenicii. Fă precum ţi-a poruncit Domnul. Însă noi nu te vom lăsa, şi nu ne vom despărţi de tine.
Toată noaptea au petrecut-o în rugăciune. Pe la trei dimineaţa au început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-au împărtăşit, cuviosul a dat poruncă tuturor să-şi înalţe mâinile către cer şi să rostească în limba greacă „Doamne miluieşte!“. Aceasta a durat o oră întreagă. Atunci îngerul Domnului, în faţa tuturor, a luat douăsprezece nume de pe Sfânta Masă şi le-a pus în mâinile cuviosului: Sisoe, David, Antonie, Tadei, Ştefan, Isidor, Mihail, Piros, Zinon, Ise, Iosif şi Aviv.
Fericitul Ioan a făcut în acest fel alegerea, pentru a nu crede ceilalţi că este părtinitor, dar şi pentru a nu-i mâhni pe cei care trebuiau să-l părăsească. Cei care aveau să rămână singuri plângeau plini de amărăciune pentru despărţirea de bătrânul lor. Sfântul i-a chemat lângă el şi le-a spus:
– Fraţii mei, nu trebuie să vă împotriviţi hotărârii Domnului. Să ştiţi că vă iubesc pe toţi deopotrivă. Voia lui Dumnezeu este aceasta: să rămâneţi voi aici şi să Îi fiţi credincioşi. Aşadar, supuneţi-vă cu toată inima voii Lui, şi să nu Îl întristaţi. Şi în numele celor doisprezece aleşi vă rog să opriţi plânsul.
Cuviosul, după ce a ales în locul lui un egumen, pe Eftimie, şi-a înălţat mâinile la cer şi s-a rugat multă vreme pentru sufletele lor. În cele din urmă, după ce i-a binecuvântat pe fiecare separat, punându-şi mâinile pe capetele lor, a pornit împreună cu cei doisprezece în lunga călătorie.

Sosirea şi întâmpinarea
Drumul a fost lung şi ostenitor. Istoviţi, au ajuns în sfârşit în Mţheta. I s-a arătat atunci arhiepiscopului Evloghie îngerul Domnului şi i-a spus:
– Iată, soseşte din Siria robul Domnului Ioan, împreună cu monahii lui. Acesta se va îngriji de credinţa pe care a sădit-o Sfânta Nina în ţara voastră. Ridică-te pentru a-i întâmpina cu multă bucurie. Nu pune piedici lucrării lor, fiindcă sunt trimişi de către Dumnezeu şi împodobiţi cu toate virtuţile.
S-a ridicat atunci vrednicul ierarh şi a pornit împreună cu tot clerul lui şi cu mulţime de popor, pentru a-i întâmpina. El însuşi mergea înainte, îmbrăcat în veştmintele sale arhiereşti. Ajungând în cel mai apropiat sat, a cerut veşti despre robii lui Dumnezeu. A aşteptat multă vreme. În cele din urmă, au apărut sfinţii părinţi, desculţi, zdrenţăroşi, purtând obişnuitele lor potcapuri siriene.
Îndată ce i-a văzut, arhiepiscopul şi-a dat seama că sunt cei pe care îi aştepta. Aşadar s-a apropiat de ei, îmbrăţişându-l pe cuviosul Ioan, şi spunându-i:
– Părinte Ioane! Îngerul Domnului mi-a descoperit venirea ta. Îi mulţumesc Domnului că a trimis pe cuvioşia ta aici, pentru a călăuzi multe suflete la cunoaşterea de Dumnezeu şi la viaţa veşnică.
Cuviosul a pus metanie arhiepiscopului şi a luat binecuvântare de la el. Acelaşi lucru l-au făcut toţi ucenicii lui. Apoi i-a spus:
– Cuvioase stăpâne! Cu smerenia ta Îl urmezi pe Hristos, de la Care te-ai şi învăţat spre aceasta. Noi, robii Lui, Îi mulţumim lui Dumnezeu, fiindcă am găsit în persoana ta un păstor vrednic, căruia i se descoperă toate cele tainice. Dăm slavă măreţiei Lui, Care ne-a învrednicit să te întâlnim. Călăuzeşte-ne spre mântuire, fiindcă socotesc eu, nevrednicul, că ai mult har dumnezeiesc în tine. Cu adevărat, când am luat binecuvântarea ta, s-au deschis buzele mele, încât acum pot vorbi o limbă necunoscută mie. Mi s-au deschis de asemenea urechile, ca să pricep sfânta poruncă pe care ai primit-o.
Este vrednic de admirat faptul că fericitul Ioan vorbea în georgiană, care îi era cu desăvârşire necunoscută. Minunea aceasta se aseamănă cu aceea care a avut loc la Cincizecime, atunci când prin pogorârea Sfântului Duh apostolii au început să vorbească în felurite limbi (Fapte 2, 1–4).
Au pornit cu toţii înspre oraş, unde arhiepiscopul i-a condus spre „Svetiţhoveli“, biserica stâlpului făcător de minuni şi izvorâtor de mir. Cuviosul şi ucenicii lui au căzut în genunchi şi s-au închinat cu multă evlavie. De asemenea, Îl slăveau şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru primirea plină de căldură pe care le-o făcuseră georgienii. Arhiepiscopul le-a propus să locuiască împreună cu el şi părinţii au primit aceasta.

Învăţau poporul
Regele şi tot poporul îi vedeau ca pe îngerii lui Dumnezeu. Din buzele lor izvorau apele pline de har ale dumnezeieştii învăţături şi deveniseră pilde tuturor prin virtuţile lor. Din toate colţurile ţării a început să vină mulţime de popor. Oamenii ascultau sfaturile părinţilor şi erau întăriţi în credinţa ortodoxă. De asemenea, şi-au adus bolnavii pentru a se vindeca cu harul tămăduitor al cuvioşilor. Prin predica lor a fost luminată aproape întreaga regiune Kartli. Însuşi regele Parsman al VI-lea (541–553) îi vizita adeseori împreună cu demnitarii lui, pentru a le cere binecuvântarea şi a le asculta învăţăturile.
Cuvioşii părinţi au vizitat toate ţinuturile unde predicase Sfânta Nina şi s-au închinat în locurile care aminteau de evenimentele mai importante ale vieţii ei. O simţeau aproape de ei, de parcă ar fi fost vie. Cereau amănunte despre cele făcute de ea şi despre predicile ei, şi Îi erau recunoscători lui Hristos, care dăruise firii femeieşti neputincioase atâta bogăţie de har apostolicesc.
În sfârşit, cereau necontenit de la Dumnezeu prin rugăciunile lor să le arate un loc pentru a se stabili.

Pe muntele Zadeni
Au trecut trei ani întregi. Într-o zi, fericitul Ioan, privind spre nord-est, a văzut deasupra muntelui Zadeni o mulţime de draci, ca un nor negru şi gros, care îl provocau cu neruşinare. S-a întors atunci şi le-a spus ucenicilor lui:
– Priviţi, fiii mei, acei draci vicleni deasupra muntelui! M-am gândit să ne aşezăm acolo. Din această pricină, se pare, se poartă în acest fel dracii, pentru a ne înspăimânta. Însă avem de partea noastră puterea lui Hristos.
Apoi s-a întors la draci şi le-a spus:
– Vă poruncesc în numele lui Hristos să plecaţi departe, pentru că acolo va rămâne Ioan împreună cu fraţii lui.
După aceea, sfântul a mers la arhiepiscop.
– Sfinte stăpâne, i-a spus, dă-ne binecuvântare să ne aşezăm pe acel munte înalt, până ne va arăta Dumnezeu alt loc.
– Acel munte, a răspuns acela, este fără nici o mângâiere şi inaccesibil. Mai mult decât atât, a fost o vreme când acolo era locul pe care era aşezat idolul Zadeni, pe care l-a distrus Sfânta Nina, maica noastră. Şi acum, precum se spune, este plin de duhuri viclene.
– Dacă este voia lui Dumnezeu şi rugăciunile tale cu noi, au spus monahii, binecuvântează-ne şi lasă-ne să mergem acolo.
Atunci, păstorul, din respect pentru râvna lor, şi-a dat binecuvântarea. Monahii s-au apropiat de stâlpul cel făcător de viaţă, au îngenuncheat şi s-au rugat multă vreme.
– Ajută-mă, Doamne, se ruga cu lacrimi Avva Ioan, pe drumul pe care mi-l arăţi. De este voia Ta aceasta, fă să-mi termin viaţa în acel loc retras. Doamne, de tânăr mi-am părăsit ţara şi m-am lăsat în purtarea Ta de grijă.
Şi-au terminat rugăciunea şi au plecat din oraşul Mţheta. Era luna mai, şi râul Aragvi era ieşit din matcă. Trecerea acestuia era cu neputinţă, dar nimic nu putea să îi oprească. Fiind însoţiţi de arhiepiscop şi de popor, s-au apropiat de mal. S-a întors atunci fericitul Ioan către ucenicul său Sisoe şi i-a spus:
– Roagă-te, părinte, lui Dumnezeu, să trecem fără nici o primejdie pe malul celălalt.
Ucenicul, fiind întotdeauna ascultător, s-a întors către răsărit, a făcut trei metanii şi a însemnat râul cu semnul sfintei cruci. Apoi a luat toiagul cuviosului, a lovit cu vârful lui apa şi a spus:
– Râule! Bătrânul nostru îţi porunceşte să te opreşti până trecem pe malul celălalt.
Îndată râul s-a oprit din mersul lui şi i-a lăsat să treacă, de parcă în acel loc ar fi fost pământ uscat. Văzând poporul minunea, L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel care le dăduse robilor Lui atâta har şi credinţă puternică.
Călătoria până în vârful muntelui a fost foarte obositoare. La început au mers printre tufe pline de ţepi, iar mai târziu printr-o pădure deasă. Când în sfârşit au ajuns, cuviosul Ioan a dat peste vârful muntelui, unde mai înainte era ridicat idolul Zadeni. A găsit o peşteră mică, şi a rămas acolo. Mai târziu, o parte din ea a transformat-o în biserică. Părinţii au ridicat din loc în loc colibe din crengi de copaci, unde se nevoiau răbdând frigul şi foamea. Foloseau ca mâncare rădăcini şi iarbă de pe munte.
Fericitul Ioan, acea turturea iubitoare de pustie, următorul Botezătorului Ioan, a ajuns prin post, rugăciune şi uscarea trupului pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor şi i-a biruit pe vrăjmaşii cei înţelegători.
Atunci când trupul slăbeşte prin post şi rugăciune, duhul se întăreşte. Însă atunci când trupul se moleşeşte prin viaţa plină de mângâieri trupeşti, duhul slăbeşte şi este robit de gânduri necurate. Din această pricină, iubitorul de Dumnezeu Ioan şi-a biruit trupul şi l-a subjugat duhului.
O asemenea făclie însufleţită a arătat Domnul pe muntele Zadeni, pentru a împrăştia în jurul său strălucirea rugăciunilor sale. Prin aceste rugăciuni a curăţat muntele de mulţimea duhurilor cele viclene.
Îndată ce s-a răspândit vestea cum că monahii s-au aşezat pe munte, imediat poporul a făcut potecă prin pădure şi a alergat pentru a-i întâlni. S-au adunat de peste tot orbi, surzi, îndrăciţi, pe care cuviosul îi tămăduia, întorcându-se la casele lor sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu.

Vizita arhiereilor
Odată au urcat pe munte însuşi arhiepiscopul împreună cu episcopii pentru a se întâlni cu părinţii. Aceştia l-au văzut de departe şi au simţit o bucurie mare. Au ieşit îndată în întâmpinarea ierarhilor şi au căzut la picioarele lor, cerând binecuvântarea lor. Dar şi ierarhii cereau de la monahi rugăciunile lor. Arhiepiscopul, după ce s-a rugat, s-a aşezat lângă peştera care se folosea ca biserică.
Atunci cuviosul Ioan le-a spus vizitatorilor:
– De ce, sfinţiţi păstori, v-aţi ostenit atât pentru a ne vizita pe noi, nevrednicii? Dumnezeu, Cel bogat în milă, să vă răsplătească.
– Cinstite părinte, l-a rugat arhiepiscopul pe cuvios, vrem să ne spui ceva pentru folosul sufletelor noastre.
– Asta se cuvine cuvioşiei tale, care eşti episcop, a răspuns acela.
Însă arhiepiscopul insista. În acest fel, cuviosul a început să îi înveţe despre viaţa veşnică şi despre răsplata ce are să vină. Cuvântul ce ieşea din buzele lui era preadulce, precum mierea. Episcopii au ascultat învăţătura cuviosului cu atenţie şi multă admiraţie.

Doi noi episcopi
Puţin mai târziu, doi dintre episcopi au adormit în Domnul. Eparhiile lor – Nekresi şi Ţilkani – au rămas fără păstori. Arhiepiscopul Evloghie a convocat sinodul episcopilor, care a hotărât să pună pe scaunele fără episcop doi dintre cei treisprezece cuvioşi părinţi. Aşadar, fiind luminat de Dumnezeu, arhiepiscopul s-a gândit să îi viziteze şi să îi aleagă pe aceia care la ora sosirii lui aveau să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.
Când a ajuns în locul unde locuiau părinţii, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie ieromonahul Aviv şi diaconul Ise. Terminându-se slujba, arhiepiscopul l-a luat cu o mână pe Aviv şi cu cealaltă pe Ise. L-a îmbrăţişat pe primul şi i-a spus:
– Bucură-te Avive, episcopul Nekresiului!
Şi întorcându-se către cel de-al doilea i-a zis:
– Bucură-te Ise, episcopul Ţilkaniului!
Cei doi părinţi au fost uimiţi de cele ce au auzit. S-au întristat că trebuiau să ridice o povară atât de grea.
– Sfinţite stăpâne, l-au implorat cu lacrimi, nu ne despărţi de Bătrânul nostru, pe care îl iubim atât de mult!
– „Viu este Domnul Dumnezeu“, a răspuns acela. Nu îmi voi retrage cuvântul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu.
– Copiii mei, a spus atunci cuviosul Ioan, nu vă împotriviţi voii lui Dumnezeu şi a arhiepiscopului. De aceea am venit în această ţară, ca să ne ostenim a semăna cuvântul lui Dumnezeu.
Părinţii Aviv şi Ise nu au adus alte împotriviri. Arhiepiscopul i-a luat cu el la Mţheta şi în scurt timp i-a hirotonit episcopi. Pe Aviv l-a trimis în Nekresi. Acolo a luptat mult împotriva idolatriei şi în cele din urmă a fost omorât, mărturisindu-L pe Hristos în faţa închinătorilor la foc. Minunatul Ise a primit păstorirea Ţilkaniului. În catedrala oraşului se găseşte icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care, după tradiţie, a fost pictată pe un lemn aflat în ieslea Domnului.
După plecarea celor doi părinţi, numărul vizitatorilor veniţi pe muntele Zadeni s-a mărit. Mulţi dintre ei părăseau lumea şi intrau în obştea cuviosului. Astfel, muntele acoperit de păduri s-a umplut de monahi, care Îl slăveau neîncetat pe cel Preaînalt.

Propovăduiesc
în toată Georgia

Într-o noapte i s-a arătat fericitului Ioan Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoţită fiind de Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii. I-a dat poruncă cuviosului să îşi trimită ucenicii în toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a povăţui oamenii.
Sfântul le-a povestit vedenia monahilor săi şi le-a spus să se pregătească pentru a merge acolo unde le va arăta Domnul. S-au mâhnit părinţii pentru despărţirea de bătrânul lor, dar nimeni nu a cutezat a se împotrivi voii lui Dumnezeu.
Cuviosul Ioan i-a adus pe ucenicii săi la arhiepiscopul Evloghie şi i-a spus acestuia despre porunca primită de la Născătoarea de Dumnezeu. Apoi l-a rugat să îi binecuvânteze şi să se roage pentru ei. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să îşi ia după el un ajutor. Toţi au fost de acord în afară de Sfântul Sisoe. Acesta, fiindcă era un râvnitor al vieţii în pustnicie, a cerut binecuvântare pentru a trăi singur.
Apoi cuviosul i-a sfătuit cum să trăiască departe de el.
– Iubiţii mei fraţi, le-a spus. Dumnezeu ne-a trimis aici pentru binele acestei ţări. Nou-întemeiata ei Biserică are nevoie de propovăduire şi învăţătură, pentru a se întări aici rădăcinile credinţei. De aceea, fiecare din voi trebuie să predice precum apostolii, să boteze în numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh şi să-i povăţuiască pe cei care se află în întuneric, pentru a se închina Domnului nostru Iisus Hristos. Nimic, copiii mei, să nu punem mai presus de dragostea Domnului, pentru a nu ne lipsi de rai, precum protopărintele nostru Adam. Acela şi raiul l-a pierdut, şi neamul omenesc l-a împovărat cu suferinţe, boli şi moarte, pentru că a gustat din rodul cel oprit. Însă Dumnezeu nu a părăsit zidirea Sa, nu a lăsat-o în robia diavolului. A luat trup pentru ea, a pătimit, a izbăvit-o din moarte şi i-a deschis din nou uşile raiului. Trebuie să ştiţi că prin post, priveghere şi curăţia trupului se vor curăţi duhurile voastre de gândurile pământeşti şi se vor uni cu Dumnezeu. Să fugiţi cu orice chip de prea mult vin, fiindcă aceasta nu se potriveşte cu monahismul, ci leagă cu legături de nedezlegat victimele sale şi stârneşte necuratele ispite. Apostolul Pavel porunceşte după adevăr: Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este pierzare. Fraţii mei! Să vă amintiţi întotdeauna de moarte. Să aveţi continuu în mintea voastră înfricoşătoarea zi a Judecăţii. Atunci vom sta toţi cu privirile în jos înaintea Dreptului Judecător. Aşadar, înainte! Să ne ostenim în lumea aceasta pentru dobândirea virtuţilor. Să nu ne facem rău nouă înşine. Toate cele pământeşti sunt însoţite de tristeţe. Odihna este numai în cer. De aceea să fugim de patimile trupeşti şi să răbdăm fără să ne plângem neputinţele cele vremelnice.
Dacă îl biruim aici cu bărbăţie pe vrăjmaşul nostru, vom purta în viaţa veşnică cununa nemuririi. Să ne gătim deci cu atenţie pentru ceasul morţii. O, cât de înfricoşător va fi ceasul acela când fiecare suflet va fi condus în locul gătit lui, acolo unde va primi răsplătirea celor pe care le-a lucrat în viaţă.
Întăriţi astfel cu sfaturile cuviosului, monahii au pornit la propovăduire. Îi călăuzea Sfântul Duh, Cel care le dădea puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). Bătrânul lor avea sfinte moaşte ale sfinţilor, pe care le-a împărţit ucenicilor pentru a fi mai vrednici pe drumul propovăduirii cuvântului dumnezeiesc, pentru a fi însuflaţi de către sfinţi şi pentru a urma pilda lor.
Au fost trimişi în Kaheti (din Georgia de răsărit): David – mărgăritarul cel strălucitor al postului şi al sfinţeniei, Antonie – soarele cel cu multă lumină al nevoinţelor, Iosif – floarea cea minunată a fecioriei, Ştefan – cel încununat cu harisme şi vedenii mai presus de fire, Zinon – stâlpul fericitei ascultări şi Aviv, care, după cum am văzut, era deja hirotonit episcop al Nekresiului şi mai târziu a fost împodobit cu mucenicia.
În Kartli, adică spre vest, au pornit Sisoe – pildă de lacrimi şi plâns dumnezeiesc, Pir – lucrătorul umilinţei, Mihail – apărătorul adevărului, Tadei – stâlpul credinţei şi Isidor – viţa virtuţilor. În oraşul Kartliei, Ţilkani, era şi episcopul Ise, unealta dragostei celei dumnezeieşti şi a curăţiei.
Toţi acei părinţi de care lumea nu era vrednică sufereau pentru credinţă şi adevăr precum apostolii şi mucenicii, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 37–38). Şi toate acestea, fiindcă s-au lepădat de toate grijile şi frământările lumeşti. Cei mai mulţi dintre ei îşi impuseseră o lipsă desăvârşită a celor de trebuinţă şi nu vroiau să folosească nici măcar haine. Mergeau să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu purtând haine din piele în zăpuşeala zilei şi în frigul nopţii (Ier. 36, 30). Căutau, precum cei întâi zidiţi, raiul. Din pricina iubirii lor pentru viaţa în retragere nu căutau nici o mângâiere omenească.
Se osteneau pe ogorul lui Dumnezeu nu pentru răsplată, ci din ascultare pentru Bătrânul lor, de la care învăţaseră cum să îngrijească sufletele credincioşilor, cum să curăţească grâul de neghina poftelor celor rele, pe care le aruncă vrăjmaşul.
Veneau lângă ei oameni credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, pentru a le asculta învăţătura. Alţii, neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, îşi găseau lângă ei vindecarea şi luminarea. Domnul asculta rugăciunile părinţilor şi le dădea puterea de a săvârşi minuni. În acest fel întăreau credinţa ortodoxă în sufletele credincioşilor. Duhurile cele viclene îşi părăseau înfricoşate locaşurile şi plecau în pustie. Jertfelnicele idolatre erau distruse şi în locul lor se înălţau biserici, unde era cinstit Dumnezeul cel adevărat.

Strămutarea dracilor
Când şi-a trimis Sfântul Ioan ucenicii la propovăduire în Georgia, l-a ţinut lângă el numai pe diaconul Ilie, ca sprijin la bătrâneţile lui. El s-a predat luptelor duhovniceşti, prin care şi-a uscat în întregime trupul. Duhurile cele necurate vedeau marile lui nevoinţe, fiind stăpânite de invidie şi de mânie. Nu suportau prezenţa sfântului pe muntele Zadeni. La un moment dat, s-au apropiat de el cu îndrăzneală şi au încercat să îl gonească, înfricoşându-l cu strigăte şi ameninţări.
– De ce ai venit în acest loc, îi spuneau, care este al nostru din vremuri străvechi? Ce vrei, de ne deranjezi pe noi aici? Cu ce drept răpeşti ceva ce nu este al tău? Dacă nu pleci de aici de bună voie îţi vom aduce asemenea ispite că vei fi nevoit să pleci vrând-nevrând. Atunci vei înţelege ce înseamnă să calci pe locurile care nu îţi aparţin.
Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a spus în gând: „Cu puterea lui Hristos îi voi învinge! Domnul este împreună cu mine. De cine mă voi teme? Ce poate să îmi facă vrăjmaşul?“. Apoi, întorcându-se către draci, a răspuns:
– Dacă v-a dat Domnul putere asupra trupului meu, precum mai demult v-a dat putere asupra trupului lui Iov, atunci faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt rob al Domnului meu Iisus şi nu mă tem de ameninţările voastre.
– Ioane, Ioane! a strigat plin de mânie mai-marele dracilor. De ce ai plecat din locul tău şi ai venit la noi? Pleacă de-aici de îndată. Ţinutul acesta este al nostru. Dacă nu ne vei asculta, tu însuţi îţi vei pricinui căderea. Noi suntem mulţi şi nu vei putea să ne stai împotrivă. De aceea, pleacă repede în altă parte şi nu îţi pune în primejdie viaţa.
– Duşmani ai binelui, invidioşi şi mincinoşi! a răspuns sfântul. Niciodată nu vreţi binele omului. Încercaţi în toate chipurile să îl aruncaţi în iad. Pentru ce este acest loc al vostru? Nu este a Domnului toată lumea? Nu El a dat neamului omenesc pământul? Pentru voi a gătit numai iadul şi focul cel nestins al gheenei. Acolo vă veţi chinui atât voi, cât şi cei care fac voile voastre. Voi încercaţi să mă goniţi de-aici printr-o înşelătorie. Din pricina înşelăciunii voastre s-au lipsit protopărinţii noştri de rai. Însă Domnul a dăruit iarăşi omului fericirea cerească. Şi iată! Acum urmaşii lui Adam vă gonesc de peste tot. Aşadar, în numele Domnului, fugiţi departe, pentru că El este Cel care mi-a dăruit acest loc.
– Vai nouă! au strigat dracii auzind ultimele cuvinte ale cuviosului. Aşadar ai venit aici trimis de Iisus? Acesta ne goneşte de peste tot. Cu puterea numelui Său ne biruiesc şi cei care Îl urmează, pentru că şi lor le-a dăruit puterea de a ne birui. Plecăm, deci, de-aici. Vom merge la idolatri, în cele mai dinlăuntru ale tării.
În acea clipă dracii s-au făcut nevăzuţi şi s-au ridicat asemenea unui nor deasupra peşterii cuviosului. S-au îndreptat apoi spre miazănoapte, în adâncurile Caucazului.
Minunea aceasta s-a răspândit în tot ţinutul. Locuitorii din împrejurimi, care ştiau că mai înainte în munte locuiau duhuri necurate, Îl slăveau pe Cel Preaînalt şi spuneau: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi. Să fie numele Domnului binecuvântat în veci.

Doi ucenici făcători de minuni
Fericitul Ioan îi cerceta din vreme în vreme pe ucenicii lui. Era atent cu ei, ca să nu se slăbănogească duhovniceşte, ci să fie întotdeauna pregătiţi pentru ceasul când Mirele le va chema sufletele la nunta cea cerească.
Minunată a fost una din vizitele lui la Sfântul Sisoe. Cuviosul vroia să-şi dea seama de sporirea duhovnicească a ucenicului său. L-a luat cu el pe diaconul Ilie şi a pornit spre chinovia pe care între timp o întemeiase ucenicul lui.
Fraţii mănăstirii au fost înştiinţaţi de venirea marelui părinte şi au ieşit în întâmpinarea lui. Mergea înaintea lor Sfântul Sisoe, care, după ce s-a sărutat cu Bătrânul său, l-a condus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi l-a înştiinţat printr-un monah pe episcopul Ise de vizita cuviosului.
Episcopul a pornit fără întârziere spre mănăstire. Acolo l-a sărutat pe părintele său duhovnicesc şi a primit binecuvântarea lui.
A trecut ceva timp. Într-o zi, în vremea mesei, fericitul Ioan a cerut un pahar de vin. Diaconul Ilie i-a dat paharul. Atunci cuviosul a însemnat paharul cu semnul sfintei cruci, l-a ridicat şi, după ce s-a rugat, l-a lăsat în aer. Paharul de vin stătea suspendat, ca şi cum ar fi fost pus pe ceva!
– Copiii mei, a spus cuviosul ucenicilor săi Sisoe şi Ise, luaţi paharul şi binecuvântaţi-l.
Însă nimeni nu cuteza să pună mâna pe el. În cele din urmă, l-a luat însuşi cuviosul, l-a binecuvântat şi le-a dat celorlalţi să bea.
– Părinte, i-a spus mai apoi Sfântului Sisoe, trebuie să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru minunea pe care ne-a arătat-o.
Sfântul Sisoe s-a ridicat de îndată, a pus metanie, a aşezat în palma mâinii sale stângi un cărbune aprins cu tămâie şi a început să îi tămâieze pe toţi părinţii! Încăperea s-a umplut de bună-mireasmă. Monahii, plini de uimire, Îl slăveau pe Domnul pentru semnele Sale minunate.
– Nu vă minunaţi, fraţilor! a spus cuviosul Ioan. Să ştiţi că focul este neprimejdios pentru cei cu adevărat credincioşi. Atunci când haldeii i-au aruncat în cuptor pe cei trei tineri, flacăra s-a temut înaintea nevinovăţiei lor. A intrat împreună cu ei şi îngerul ce îi ocrotea. Astfel nici părul nu le-a ars. Însă aceia care au aprins focul au ars.
Şi îndreptându-şi ochii către episcopul Ise, a spus:
– Părinte şi păstorule al oilor cuvântătoare, îţi cerem binecuvântarea.
Atunci Ise s-a sculat, şi-a ridicat mâinile la cer şi s-a rugat cu căldură. Apoi a îngenuncheat plecându-şi capul până la pământ, a udat pământul cu lacrimi fierbinţi şi, întorcându-şi capul spre cuviosul Ioan, i-a cerut să se roage pentru el. În cele din urmă, l-a rugat pe Bătrânul său şi pe toţi ceilalţi să îl urmeze.
Au ieşit şi s-au îndreptat către râul Xani. Acolo Ise s-a oprit şi s-a rugat:
– Sfântă şi Preabinecuvântată Împărăteasă, fă cu harul tău ca râul acesta să mă asculte şi să mă urmeze!
În acel moment şi-a întins toiagul şi a spus:
– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, râule, să urmezi toiagul meu!
Şi, o, ce minune! Râul şi-a schimbat cursul şi a început să urmeze toiagul episcopului ca şi cum era tras de el. Pământul se adâncea acolo unde ierarhul trecea cu toiagul, şi făcea cale apei.
Au ajuns în acest fel până la biserica Născătoarei de Dumnezeu, în oraşul Ţilkani. Acolo episcopul Ise a slobozit apa, şi aceea a început să îşi urmeze cursul mai departe. Până în zilele noastre, râul curge pe lângă zidurile întărite ale bisericii Născătoarei de Dumnezeu, ca să se slăvească numele Domnului Iisus şi al robului Său, episcopul Ise.
Au fost martori ai acestei minuni cuvioşii Ioan şi Sisoe, diaconul Ilie, Evagrie şi alţi fraţi ai mănăstirii Sfântului Sisoe, precum şi locuitori din Mţheta şi Ţilkani. Cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu, care le dăduse sfinţilor Săi atâta putere săvârşitoare de minuni.
Fericitul Ioan, după ce a văzut sporirea ucenicilor săi, s-a întors împreună cu diaconul Ilie pe muntele Zadeni. L-au urmat ucenicii săi, Sisoe, Ise, dar şi alţii. Au rămas lângă el trei zile plini de bucurie duhovnicească. Apoi, fiecare s-a întors la locul ascultării sale.

Izvorul tămăduitor
Muntele Zadeni era arid. Diaconul Ilie se ostenea mult ca să aducă apă din râul Aragvi, care trecea pe la poalele muntelui. Sfântului Ioan îi părea rău de aceasta, şi a început a se ruga cu căldură şi lacrimi lui Dumnezeu, ca să izvorască apă din pământ pentru ei. Domnul i-a ascultat rugăciunea. Astfel, a început să curgă în munte un izvor cu apă rece şi curată. El curge şi în zilele noastre, propovăduind de-a lungul veacurilor puterea Celui Preaînalt.
Oamenii au aflat de noua minune şi au început să vină din diferite locuri pe munte. Aduceau cu ei bolnavi şi îndrăciţi. Sfântul îi binecuvânta şi le dădea să bea apă din izvor. Şi aceia se tămăduiau îndată. Chiar şi astăzi, cel care bea din această apă cu credinţă este miluit de Domnul, cu rugăciunile sfântului.

Sfântul supune fiarele pădurii
Bunului Ioan îi făceau ascultare şi fiarele sălbatice. Odată, diaconul Ilie a mers la izvor. În timp ce lua apă, a văzut o ursoaică uriaşă care se apropia de el. Înspăimântat fiind, a lăsat ulciorul acolo, a alergat la sfântul şi i-a povestit întâmplarea.
– Să mergem, părinte, i-a spus, ca să-ţi arăt ursoaica la izvor. Sfântul l-a urmat pe ucenicul său şi a văzut ursoaica bând apă de la izvor.
– Bea dacă îţi este sete, şi pleacă, i-a spus. Însă de acum înainte, atât tu cât şi celelalte fiare din acest munte nu veţi mai face rău nimănui.
Ursoaica a plecat capul şi a plecat de îndată de la izvor.
Pe muntele Zadeni există multe şi felurite fiare sălbatice. Însă, după întâmplarea cu ursoaica, fiarele din munte ţin porunca sfântului cu o asemenea acrivie, încât de îndată ce întâlnesc un om, pleacă în direcţia opusă şi niciodată nu fac rău cuiva.

Tămăduiri
Au adus odată la cuvios un paralitic. L-au lăsat pe targă înaintea lui şi l-au rugat spunându-i:
– Miluieşte-l pe acest sărman, părinte! Credem că prin rugăciunile tale îl poţi tămădui, pentru că eşti rob credincios al Domnului şi faci voia Lui.
– Miluieşte-mă, rob al mult-milostivului Dumnezeu! s-a auzit şi vocea neputincioasă a paraliticului. Roagă-te pentru mine, mortul fără groapă, ca să mă tămăduiască Domnul.
Cuviosului îi părea rău din toată inima de el, şi s-a rugat pentru tămăduirea lui. Apoi s-a apropiat de el precum se apropiase Domnul de paraliticul din Vitezda, şi i-a spus:
– Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Domnul Iisus Hristos te-a făcut bine!
Acela s-a ridicat îndată drept şi înzdrăvenit. Toţi care se găseau acolo L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse robul Său Ioan.
Altădată i-au adus cuviosului pe cineva care era stăpânit de duhul muţeniei. Nu putea nefericitul să rostească nici un cuvânt. Sfântului i s-a făcut milă de el şi întorcându-se către drac ca şi către un om i-a spus:
– Duh rău şi necurat, de ce chinui zidirea lui Dumnezeu? În numele Domnului Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din el şi să pleci în locuri pustii.
Îndată duhul cel viclean a plecat şi omul a fost eliberat. Cei care au văzut minunea se întrebau unul pe celălalt:
– Ce om este acesta, care cu un cuvânt îl pune pe fugă pe diavol şi dăruieşte celor bolnavi sănătatea?
– Nu vă minunaţi, fraţilor, pentru acest semn mare, le-a spus cuviosul. Nu eu tămăduiesc, ci numele Domnului Iisus. Acesta alungă duhurile cele necurate şi eliberează oamenii de orice boală şi neputinţă. Domnul a spus: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Cuviosul a săvârşit multe minuni nu numai în Iviria, ci şi mai înainte, fiind încă în Siria. Din ele s-a văzut îndrăzneala pe care o avea către atotputernicul Dumnezeu.

Către corturile cele cereşti
A sosit momentul ca în sfârşit cuviosul să se odihnească şi să primească plata ostenelilor sale. Domnul i-a descoperit ceasul morţii lui. Atunci cuviosul a chemat aproape de el câţiva ucenici. Printre ei se afla diaconul Ilie şi Sfântul Tadei Stefanţmindeli (din localitatea Sfântul Ştefan). Cel din urmă, din porunca cuviosului, întemeiase o mănăstire la poalele muntelui Zadeni. Mulţi iubitori ai vieţii monahale vroiau să rămână lângă cuviosul Ioan. Însă acela, iubitor al isihiei şi al vieţii în liniştire, nu primea pe nimeni. Pe toţi îi trimitea în mănăstirea Sfântului Tadei. Lângă el nu l-a ţinut – după cum am spus mai sus – decât pe diaconul Ilie.
Când au venit ucenicii lui, cuviosul le-a spus:
– Copiii mei, în scurt timp voi lăsa această lume şi mă tem de înşelăciunile pizmaşului diavol. În ceasul morţii voastre să vă păziţi şi voi de diavol, pentru că atunci pune la cale cele mai înfricoşătoare curse. Vă mai rog, copiii mei, să privegheaţi, pe cât puteţi, şi să Îl slujiţi cu vrednicie pe Domnul, aducându-vă aminte şi de mine în rugăciunile voastre.
Cu blândeţea şi smerenia lui, cuviosul Ioan devenise spaima diavolului. L-a gonit departe de el prin cuvintele şi lucrurile pe care le-a făcut. Însă acum, înainte de a-şi preda sufletul în mâinile Domnului, a simţit că era în primejdie din partea dracilor cei furioşi. Avea adânc în inima lui cele scrise în Evanghelie: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).
După ce a dat poruncă ca să fie îngropat în peştera nevoinţelor sale, s-a împărtăşit pentru ultima oară. În acel moment a văzut înaintea lui o armată de îngeri şi mulţi sfinţi. Veniseră să îi primească sufletul său curat. Cuviosul şi-a predat sufletul cu evlavie vizitatorilor cereşti.
Pomenirea lui se face la 7 mai, atunci când se prăznuiesc cei 13 cuvioşi părinţi sirieni, precum şi la 12 decembrie.

Sursa: Pateric.ro

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.