Acasă > ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar > 13 Februarie: Cuvioşii Sava şi Simeon (Nemania)

13 Februarie: Cuvioşii Sava şi Simeon (Nemania)

Cuvioşii Sava şi Simeon (Nemania)

Cuviosul Sava a fost fiul Sfântului Simeon, iar acesta din urmă fusese mare conducător al sârbilor (1165-1196) şi a fost, după cum scrie biograful său contemporan, Părintele Iustin Popovici, „apărător al Ortodoxiei şi luptător împotriva ereziilor, om însufleţit toată viaţa de multă credinţă, iubire şi râvnă evanghelică”[1] și a purtat în lume numele Ştefan Nemania. S-a născut în anul 1114 în oraşul Rimnitsa (Podgorita), regiunea Zeta, astăzi Muntenegru. A luptat cu curaj pentru apărarea Ortodoxiei şi a lucrat pentru consolidarea ei în mijlocul poporului, pe care l-a unificat într-un regat. A construit multe biserici, a convocat sinoade pentru înfruntarea ereziilor, a dezvoltat o bogată lucrare filantropică şi a contribuit la consolidarea economică a mănăstirilor şi locurilor de închinare. El şi evlavioasa sa soţie, Ana, fiica împăratului bizantin, o mare iubitoare şi susţinătoare a monahilor, au dobândit mulţi copii[2]. Spre sfârşitul vieţii a devenit şi aceasta monahie la Mănăstirea Studenița, primind numele Ana. Dintre copii, doi au primit cununa sfinţeniei: Sfântul Sava, primul arhiepiscop al sârbilor[3] şi Ştefan al II-lea, Cel Întâi Încoronat, care a fost tuns în monahism cu numele Simon[4].

Sfântul Sava, care a purtat în lume numele de Rastko, a fost rod al rugăciunii părinţilor săi. S-a născut în anul 1169 şi a crescut în frica lui Dumnezeu. De Dumnezeu cinstitorii săi părinţi îl pregăteau de însurătoare atunci când a ajuns la vârsta cuvenită, dar el luase hotărârea să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Dorea să plece în Sfântul Munte, despre care auzea istorii minunate cu nevoitori şi cuvioşi. Însoţit de un monah aghiorit rus, a fugit în Sfântul Munte la vârsta de şaisprezece ani, în ascuns, fără ştirea părinţilor săi, care au fost cuprinşi de mare mâhnire. A fost tuns în monahism la Mănăstirea Sfântului Pantelimon-Vechiul Rusikón, primind numele Sava. Soldaţii trimişi de tatăl său au intrat în Sfântul Munte pentru a-l găsi şi a-l aduce înapoi, dar s-au întors aducând veşmintele sale princiare şi o scrisoare de mângâiere adresată părinţilor, care doreau să-l aibă lângă dânşii cât mai curând.

La puţine luni după tunderea sa în monahism, a vizitat mănăstirea Buneivestiri a Maicii Domnului, adică binecunoscuta mănăstire Vatopedi, care îşi sărbătorea hramul. Egumenul mănăstirii l-a invitat să rămână alături de ei. Impresionat, Sava nu l-a putut refuza şi, cu consimţământul egumenului Mănăstirii Sfântul Pantelimon, a rămas la Vatopedi doisprezece ani încheiaţi. Petrecerea sa în această mănăstire i-a fost de folos. A învăţat excelent greceşte, a studiat în bogata bibliotecă a mănăstirii, a învăţat supunerea, arta, tradiţia, în această mare şi bogată mănăstire şi, după cum scrie fericitul episcop Nicolae: „Într-un asemenea centru de spiritualitate şi cultură Sava a avut rara ocazie să-şi edifice caracterul după modelul celor mai bune exemple pe care le vedea şi celor mai bune cărţi pe care le citea”[5]. Fericitul Gheron Iustin continuă: „Viaţa şi rânduiala din Mănăstirea Vatopedi îl mulţumeau pe tânărul monah Sava, care, printre monahi cu vieţuire exemplară şi cu îndrumarea smeritului şi sfântului Gheron Macarie Ieromonahul, s-a dat luptelor duhovniceşti cu toată înflăcărarea sufletului său tânăr şi iubitor de Dumnezeu. În entuziasmul său înflăcărat şi în evlavia sa arzătoare dorea din tot sufletul să nu fie tratat cu nici un chip altfel decât ceilalţi din pricină că era fiu de domn. Dorea, cu alte cuvinte, să fie un monah simplu, obişnuit, egal şi asemenea tuturor celorlalţi în post, rugăciune, priveghere şi în toate slujirile Mănăstirii. De aceea, săvârșea totul cu smerenie şi dăruire”[6].

2

Sfântul Sava al Serbiei, icoană portabilă îmbrăcată în argint, Sf. M. Vatopedi, sec. XV

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A călătorit peste tot în Sfântul Munte, în căutarea bătrânilor virtuoşi, oferind mănăstirilor vizitate bogate daruri, din cele ce primea de la tatăl său. Fireşte, cele mai multe daruri le-a oferit mănăstirii în care locuia şi pe care o iubea. Mai noul său biograf, episcopul Nicolae Velimirovici, bazându-se pe cele scrise de primii biografi ai Cuviosului Sava, Dometian[7], care a fost contemporan cu sfântul, şi Theodosie[8], un urmaş al acestuia, aminteşte faptul că a păstrat banii primiţi din visteria împărătească pentru rezidirea Mănăstirii Vatopedi: „Era necesar să se mai ridice şi alte clădiri noi în mănăstire pentru monahi, căci numărul acestora creştea continuu. Sava a ridicat câteva astfel de clădiri cu două sau trei etaje. Pe una dintre ele a păstrat-o pentru sine şi pentru tatăl său, zicând: «Dacă dă Dumnezeu, eu şi domnul tatăl meu vom locui aici, în această casă a noastră»”. Nu se gândea în nici un caz că el şi tatăl său vor avea nevoie de un întreg conac, ci că aceasta va fi în viitor casa monahilor sârbi. A început, apoi, să clădească trei biserici, numite paraclise, ca trei pietre preţioase. Pe cea dintâi, aflată în spatele katholikonului, a afierosit-o Preasfintei Fecioare, pe cea de-a doua, Sfântului Hrisostom, iar pe ce de-a treia, Schimbării la Faţă a Domnului. Pe ultima a construit-o în vârful celui mai înalt dintre cele turnuri. Toate trei sunt construite din piatră şi cărămidă şi acoperite cu plăci din piatră care se găsesc din belşug în Sfântul Munte. A acoperit şi katholikonul cu plumb. După aceea a refăcut alte dependinţe şi clădiri secundare. „Şi multe alte nevoi a acoperit în mănăstire, pe care este greu să le înşirăm cu de-amănuntul”. Pentru aceasta, Mănăstirea l-a cinstit pe Sava cu numele de „al doilea ctitor al Vatopedului”[9].

După cum scriu biografii săi, Sfântul Sava nu a fost numai un mare diriguitor al lucrărilor importante din Mănăstirea Vatopedi. Dincolo de sumele de bani şi îndrumările sale, a supravegheat cu inteligenţă şi pricepere calitatea lucrărilor şi nu a ezitat să ia parte la ele ca simplu muncitor. În acelaşi timp, slujea la biserică, la bucătărie, la brutărie, la câmp şi la arhondaric, încât a devenit la Vatopedi „cel mai iubit dintre monahi”. La toate slujirile pe care le îndeplinea avea, ca întotdeauna, drept însoţitoare rugăciunea, înfrânarea şi asceza. „Şi se mirau Egumenul şi fraţii Chinoviei, cum la o vârstă aşa de mică şi atât de repede a reuşit să ajungă la asemenea înălţime duhovnicească, lucru anevoios şi pentru monahii înaintaţi în vârstă”[10]. Adesea mergea, cu binecuvântarea Bătrânului său, Macarie, desculţ şi întotdeauna pe jos, la nevoitorii care se aflau în nevoie, să le ducă ajutoare şi pâine proaspătă. De două ori s-a întâmplat, mergând spre Mănăstirile Esfigmenu şi Marea Lavră, să cadă în mâinile tâlharilor, dar a fost salvat în mod minunat.

Îndelunga şedere a Sfântului Sava în Sfântul Munte şi epistolele de învăţătură pe care le trimitea tatălui său au contribuit la hotărârea acestuia din urmă de a abdica de la tron şi de a lua schima monahicească la 25 martie 1196, la Mănăstirea Studeniţa. Ascultând, în cele din urmă, chemarea insistentă a iubitului său fiu Sava, pe 8 Octombrie 1197 a plecat într-o călătorie fără întoarcere şi a ajuns la Mănăstirea Vatopedi pe data de 2 Noiembrie 1197[11].

agioi-savvas-servias-symeon-myrovlitis-stin-immb

Întâlnirea dintre sfinții Savva și Simeon la Mănăstirea Vatopedi, icoană portabilă contemporană

„Domnul Serbiei, acum monah, a fost primit cu mari onoruri. Egumenul şi fraţii, după ce s-au rugat şi au mulţumit lui Dumnezeu în Biserica cea mare a Mănăstirii, l-au salutat şi l-au îmbrăţişat întru Domnul pe Gheronda Simeon. A venit, deci, şi fiul să-şi salute tatăl. Întâlnirea celor doi a fost deosebit de emoţionantă. Amândoi au rămas fără grai din pricina marii bucurii a revederii. Bătrânul şi-a pierdut cunoştinţa şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi susţinut ceilalţi. Atunci când şi-a venit în simțiri, a spălat cu multe lacrimi capul multiubitului său fiu, în timp ce-l ţinea cu capul pe inima sa, sărutându-l mereu. Câte mulţumiri nu a înălţat atunci către Domnul din adâncul sufletului de Dumnezeu luminatul fiu pentru că tatăl său ascultase cuvântul Evangheliei! Emoţionaţi peste măsură şi plini de bucurie duhovnicească, cei doi au slăvit pe Dumnezeu. Imaginea era minunată şi în cer şi pe pământ. Amândoi răniţi de dragostea lui Hristos au lăsat măririle şi au mers în pământ străin urmându-l pe Domnul din tot sufletul. Pentru aceasta au ajuns la o mare măsură a smereniei şi s-au făcut casă Sfântului Duh”[12].

„Protosul, când a aflat despre sosirea marelui Jupan, a coborât de la Karyés să-l salute pe distinsul oaspete. S-au salutat şi s-au îmbrăţişat unul pe celălalt. Simeon a pus metanie Protosului cu smerenie, în timp ce Protosul se afla îngenuncheat în faţa sa. Acesta era un eveniment unic în istoria Sfântului Munte deoarece până atunci nici un alt mare domn din celelalte neamuri ortodoxe nu venise în muntele Preasfintei Născătoare ca monah printre ceilalţi monahi săraci!

Veniră şi toţi egumenii marilor mănăstiri, cu mulţime de monahi, să vadă şi să-l salute pe fostul arhistrateg şi ighemon, acum simplu monah, la fel ca aceia. Având dorire mare să afle cât mai repede cu putinţă despre viaţa cea monahicească, Simeon şi-a arătat interesul viu faţă de experienţa lor pe calea mântuirii. Şi niciunul nu a plecat fără să fie dăruit cu daruri aduse din Serbia. Bătrânul adusese cu sine mulţi cai şi mulari încărcaţi cu daruri scumpe, folositoare pentru biserică şi obşte. Dintre acestea, partea leului – două cufere mari cu aur şi argint – a dat-o Vatopedului”[13].

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie despre aceasta: „Fiul lui după trup, Savva, i s-a făcut părinte duhovnicesc lui Simeon, adică tatălui său după trup. Şi rămaseră amândoi destulă vreme la Mănăstirea Vatopedului […] luptându-se lupta cea bună, cu postiri de toată ziua, cu privegheri de toată noaptea şi rugăciuni, şi în scurtă vreme se făcură stăpânitori asupra patimilor celor trupeşti şi ajunseră la înălţimea a toată virtutea şi aproape pe deasupra celorlalţi părinţi ce se găseau în acea vreme în Sfântul Munte”[14].

Cutreierând Sfinţii Savva şi Simeon Sfântul Munte, s-au închinat la icoana Áxion Estí din sfânta biserică a Protaton-ului din Karyés, la icoana Portaítissa de la sfânta mănăstire a Ivirului, la mormântul Cuviosului Athanasie de la Marea Lavră şi s-au întâlnit cu pustnici. Peste tot au dus daruri bogate şi, de aceea, după cum scrie biograful lor Domeţian, „până astăzi sunt pomeniţi drept ctitori, împreună cu alţi evlavioşi împăraţi”. După cum scrie acelaşi biograf, la mănăstirea Vatopedi, tatăl şi fiul trăiau viaţă chinovială, în lupte ascetice şi în rugăciuni., Desigu, Sfântul Savva împlinea neajunsurile tatălui datorate bătrâneţelor, spunând că el va da seamă despre acela înaintea lui Dumnezeu, pentru că el a fost cel care l-a chemat în Sfântul Munte.

Savva înainta duhovniceşte şi acţiona metodic spre binele mănăstirii. Astfel, a zidit clădiri desăvârşite, a înnoit pe cel pustiite, a cultivat pământul din jur, a făcut daruri metoacelor, pe altele le-a reînnoit, precum Prosfórion-ul, care fusese stricat de piraţi. Cei doi sfinţi s-au făcut cu adevărat noi mari ctitori ai Mănăstirii Vatopedi, iar mai târziu, alţi domni sârbi i-au luat drept exemplu. În epoca acestor sfinţi, Mănăstirea a cunoscut o mare înflorire, iar numărul monahilor a ajuns la 800.

Auzind ei despre o chilie surpată, au voit să o construiască din nou, să o afierosească Maicii Domnului şi să o facă loc de însingurare pentru monahii din patria lor, spre întărirea duhovnicească a poporului lor. În acel loc fusese o stupină a Mănăstirii Vatopedi. Egumenul şi obştea s-au împotrivit, însă, plecării cuvioşilor. În cele din urmă, egumenul le-a spus monahilor: „Noi am primit de la aceştia multe daruri bogate, iar acum nu le îngăduim să plece de lângă noi. Să le dăm Hilandári-ul, care e departede noi, şi ne vor fi prieteni pe vecie”[15]. Astfel, precum mănăstirile Marea Lavră şi Ivíron, la fel şi mănăstirile Vatopedi şi Hilandári sunt considerate mănăstiri surori.

Egumenul Vatopedi-ului l-a trimis pe Savva la Constantinopol să rezolve această chestiune, dar şi pentru alte necesităţi ale Mănăstirii. Împăratul Alexios al III-lea Anghelos era rudenia sa, fiica acestuia fiind căsătorită cu fratele lui Savva, Ştefan cel întâi Încoronat, ighemonul sârbilor. Astfel, împlinind dorinţa comună a monahilor sârbi şi a Sinaxei din Karyés, condusă de Gherasim Protosul, Împăratul Alexios al III-lea, prin hrisovul din iunie 1198, a pus Hilandári-ul sub directa autoritate şi dioceză a Cuvioşilor Simeon şi Savva. Scrie Împăratul în cuvântul său: „Preanobilul mare jupan al Serbiei şi cuscru iubit al împărăţiei mele, kir Ştefan Neemán, care şi-a luat numele de monah Simeon, şi cu al său fiu Rustic, numit întru schima îngerească drept Savva […] mai întâi în Mănăstirea Vatopedi, întru care aceştia își săvârșeau chemarea monahicească întru virtute etc.”[16].

Mănăstirea Hilandári a devenit „centrul duhovnicesc al întregului neam sârb, primul locaş sârbesc de învăţare a cărţii, a artelor şi, în general, a culturii spirituale şi naţionale a sârbilor. Din această mănăstire au ieşit cei mai mulţi dintre clericii sârbi cu educaţie, episcopi, arhiepiscopi şi patriarhi, precum şi alţi bărbaţi de seamă. Aici s-au tradus şi s-au copiat cărţi bisericeşti spre folosul Bisericii Sârbe şi spre cultivarea spiritual-culturală a sârbilor. Astfel s-a pus începutul legăturii strânse dintre sârbi şi Hilandar”[17].

În scurt timp (în doar doi ani) Mănăstirea Hilandar a fost reînnoită în urma vizitei celui dintâi egumen, Methodios, la domnul sârb Ştefan Nemania şi a ajutorului semnificativ acordat de acesta din urmă. Biograful Theodosios notează faptul că Sfântul Sava a renovat şi a zugrăvit biserica, a împodobit-o cu icoane, cu catapeteasmă şi sfinte acoperăminte. O frumoasă icoană din mozaic a Maicii Domnului Odighítria s-a păstrat până astăzi.[18]

Înainte de a se împlini un an de şedere la Hilandar, Sfântul Simeon, „trăind cuvios şi plăcut lui Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul în ziua de 13 februarie”[19] a anului 1199. Împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, s-a închinat la icoana Maicii Domnului, a binecuvântat obștea și i-a dat fiului său o ultimă urare și sfaturile cu privire la îngroparea sa, apoi, psalmodiind și slăvind pe Dumnezeu, și-a dat duhul. Ultimele sale cuvinte au fost „toată suflarea să laude pe Domnul”.

Cu lacrimi de tristețe pentru pierderea tatălui său și a împreună-lucrătorului întru ale ascezei, dar și de bucurie pentru sfârșitul cuvios al acestuia și pentru dobândirea lui ca mijlocitor în ceruri, l-a înmormântat cu cinste, în partea dreaptă a katholikonului.

După cuvioasa adormire a tatălui său, Sfântul Sava a înaintat înspre o și mai mare asceză și rugăciune: s-a retras la chilia Sfântului Sava cel Sfințit de lângă Karyés, îndeletnicindu-se cu și mai mari lupte: „cu înfrânarea, cu postirea, cu privegherea, cu șederea [în picioare] cea de toată noaptea și cu râuri de lacrimi”, dar și cu autentică și de toată vremea smerenie. Dumnezeu, după dorirea aceluia, i-a arătat fericita odihnă și slavă a sufletului Cuviosului Simeon. Astfel, [Sfântul Sava] s-a odihnit și s-a mângâiat pe deplin.

Cu ajutoare bogate a întărit Mănăstirile Karakallu, Xiropotamu și Filotheu, care se găseau în mare nevoie. La sihăstria (isyhastírion) din Karyés a alcătuit tipicul locului[20], de aceea a și fost numită Chilia Tipikarió, rânduind ca monahii să citească zilnic întreaga Psaltire. Acest tipic se ține și astăzi, fiind ascultarea unuia dintre monahi.

La pomenirea de un an a Cuviosului Simeon „Fericitul Sava l-a invitat și pe Protosul Sfântului Munte și alți cuvioși părinți și au făcut priveghere pentru fericitul suflet al tatălui său; iar la vremea doxologiei a ieșit din mormântul Sfântului bună-mireasmă de s-a umplut întreaga Mănăstire; și apropiindu-se de mormânt au văzut mir izvorând din mormânt și au slăvit pe Dumnezeu care slăvește pe cei ce-L slăvesc pre El”[21]. Mișcat fiind Sfântul Sava și mulțumind din inimă lui Dumnezeu pentru izvorârea de mir a tatălui său, a sărutat mormântul și a luat o sticluță cu mir pe care a trimis-o fratelui său, despotul Ștefan, ca binecuvântare părintească, iar apoi, ținând cuvânt de învățătură obștii, s-a retras din nou la sihăstria de lângă Karyés.

După aceea, Savva, la sfatul Protosului Dometios, a fost hirotonit diacon și preot de către Episcopul de Ierissós, Nikólaos. În vremea vizitei sale la Tesalonic pentru a se închina la Sfântul Dimitrie, a fost hirotesit arhimandrit de către Arhiepiscopul Tesalonicului, Constantin, acolo fiind prezent și Episcopii Mihail de Kasandreías, Dimitrios de Ardamerios[22] și Nikólaos de Ierissós. Apoi, Sfântul s-a întors la isihia iubită a Sfântului Munte.

Sfântul Sava, văzând certurile serioase dintre frații săi, la începutul anului 1207 s-a gândit să mute cinstitele moaște ale cuviosului său tată înapoi în patria lor, pentru că după cea de-a Patra Cruciadă a latinilor și după cucerirea Bizanțului, aceștia voiau să atragă pe toți ortodocșii la dogmele latinești. Aceste moaște izvorâtoare de har au fost primite cu multă cinste, fiind așezate într-un mormânt pe măsura lor la Mănăstirea Studenița, acolo unde fusese tuns [întru monahism] Sfântul Simeon înainte de a veni la Mănăstirea Vatoped. Sârbii dobândiseră încă un mijlocitor izvorâtor de mir pentru a-i întări cu mijlocirile sale[23] și, desigur, cu făptuirea de multe minuni.

În Mănăstirea Hilandar a rămas primul mormânt al cuviosului ctitor, despre care avem scrise următoarele: „Din mormânt, [urcându-se] pe peretele Bisericii, a răsărit o viță de vie, [azi] seculară, care face și astăzi struguri albi pe care monahii îi oferă închinătorilor, pentru femeile sterpe. Se spune că această creangă a înmugurit în mod minunat după mutarea moaștelor Sfântului Simeon în Serbia, pentru mângâierea fraților mâhniți din mănăstire. Deja vița aceasta a crescut mult în afară, cățărându-se pe peretele de sud al katholikonului, pe o scăriță construită special”[24].

297209-102

Sfântul Sava, frescă de la Sf. M. Mileşevo. Sec. XIII.

Plecându-se Sfântul [Sava] cererilor și rugăciunilor calde ale multora și pe care le lua drept voia lui Dumnezeu, a rămas în patria sa, fiind rânduit egumen al Mănăstirii Studenița. Aici a lucrat cu râvnă apostolică, făcând îndelungi călătorii, predicând, sfătuind, învățând, zidind biserici, săvârșind minuni și milostenii. Toți îl respectau, îl cinsteau și-l considerau proroc al lui Dumnezeu. Cu ajutorul Sfântului, cei doi frați ai săi s-au împăcat și o mare pace a stăpânit peste toată împărăția lor.

Aducerea aminte de isihia athonită l-a făcut să se reîntoarcă în acest sfânt loc în 1217, iar în 1219, din pricina unor treburi ale Mânăstirii Hilandar, se afla la Niceea, acolo unde se găseau și împăratul și patriarhul, datorită ocupării Constantinopolului de către cruciații latini. Preocupat fiind de problemele Bisericii Serbiei, a cerut hirotonirea unui arhiepiscop, a unui păstor capabil să ajute Biserica. Cu toții au fost de părere că nu era altul mai potrivit pentru aceasta decât însuși Sava. Patriarhul Emanuil l-a hirotonit în prezența Împăratului Theodor I Láskaris, care îi era și rudă.

Nu s-a întors imediat în patria sa, ci s-a dus în Sfântul Munte. Fețele monahilor erau acoperite de fericita întristare. Bucurie, pentru că vedeau arhiepiscop pe împreună-nevoitorul lor și luau binecuvântare de la acela, și tristețe, pentru că îl pierdeau de lângă ei.  Sfântul a vizitat mănăstirile Sfântului Munte, mai ales Vechiul Rusikon și Vatopedi, sihăstriile și nevoitorii, și Protosul. I-a sfătuit pe părinții de la Hilandar și a plecat luând împreună cu el destui monahi buni pentru a-i hirotoni episcopi. Plecând, fericita întristare l-a cuprins și pe el însuși. Bucurie pentru că purcedeau spre păstorirea poporului său, și tristețe pentru că pierdea isihia pustiei aghiorite, întru care petrecuse mulți ani.

S-a întors în patria sa prin Tesalonic, unde a făcut popas pentru a se închina la sfinții de acolo, pentru a dărui icoane și pentru a lua pentru Biserica sa cărțile necesare și sfintele vase, dar și oameni de nădejde.

Lucrarea Sfântului Sava ca arhiepiscop al Serbiei este deosebit de întinsă. Pe cei mai buni dintre ucenicii săi i-a hirotonit preoți și episcopi. A păstorit bazându-se pe Sfintele Canoane ale Bisericii. A petrecut multă vreme prin mănăstiri, îndeosebi la Studenița, săvârșind privegheri, predicând poporului credința în dogmele ortodoxe, reînnoind și împodobind biserici. Cu adevărat minune este faptul că, de fiecare dată când slujea la Studenița, mormântul Cuviosului Simeon izvora mir. Predica sa era antiretică, spre pocăință, spre dreapta cinstire a icoanelor, a crucii și a cinstitelor moaște, a credinței în tradiția Bisericii, iar cuvântul său era încununat de [săvârșirea de] minuni[25].

În 1228 a adormit fratele său, despotul Ștefan Cel Întâi Încoronat, după ce mai înainte luase schima monahală, cu numele de Simon; a fost îngropat alături de mormântul Sfântului Simeon. După aceasta, a plecat ca simplu închinător în Sfântul Munte, dar ducând după obicei, mulțime de daruri. A trecut înainte pe la Niceea. În Sfântul Munte, a dăruit Mănăstirii Hilandar cârja Sfântului Sava cel Sfințit și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Tricheroúsa[26]. Această vizită a sa din 1229 din Sfântul Munte a fost și ultima. În afară de Hilandar, a mai vizitat sfintele mănăstiri ale Ivirului și Vatopediului. A fost un fel de rămas-bun față de preaiubitul său prieten, Sfântul Munte. În Tesalonic s-a întâlnit cu Împăratul Theodoros I Ánghelos[27] și a vizitat Mănăstirea Filokálou.

În Serbia a cutreierat toate eparhiile, întărind poporul în credință. În mănăstiri a rânduit tipicul aghiorit. După cum scrie biograful său, Dometian, a fost un neobosit predicator al cuvântului lui Dumnezeu, pe care L-a făcut cunoscut tuturor; a fost un episcop nevoitor, miluitor, luptător tare împotriva ereziilor, exemplu luminos de evlavie. După cuvântul biografului său, Theodosie, „episcopilor, conducătorilor, monahilor, mirenilor, bătrânilor şi tinerilor, tuturor virtutea le era lege. Cu un asemenea Sfânt luminat de Dumnezeu era luminată ţara sârbească şi avându-l pe acesta mijlocitor către Dumnezeu, se bucura de pace cu rugăciunile sale”. Dorind apoi să se liniştească, a părăsit tronul iar în locul său a fost numit, pentru pace, ucenicul său cel virtuos, Arsenie[28].

Sfântul Sava a mers pentru a doua oară să se închine la Locurile Sfinte, fiind primit şi găzduit de Patriarhul Athanasie, și făcându-se dăruitor pelerinilor şi miluitor săracilor. A mers apoi la Alexandria, a stat de vorba cu patriarhul locului, a slujit în biserici şi a vizitat vechile locuri de nevoinţă din pustiul Thebaidei şi al Nitriei şi s-a oprit pe Muntele Sinai, cel pe care a păşit Dumnezeu, unde a rămas pentru două luni. A mers apoi din nou la Locurile Sfinte, apoi la Bagdad, în Siria, la Antiohia, în Armenia, la Niceea şi s-a oprit la Târnovo, în Bulgaria. Aici a avut îndelungi şi folositoare discuţii cu ţarul Asan şi cu Patriarhul Ioachim. A slujit de multe ori acolo şi a binecuvântat poporul ca şi cum a ar fi fost propriul său popor. Ultima sa Sfântă Liturghie a fost la Sărbătoarea Bobotezei. Apoi s-a îmbolnăvit și i s-a descoperit sfârșitul, şi şi-a dat în rugăciune sufletul Făcătorului său, pe care, încă de copil, Îl iubise fără măsură[29]. A adormit în Domnul la 14 ianuarie 1236. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Adormirea Sfântului i-a cufundat în tristeţe pe toţi. A fost înmormântat cu cinste în Biserica Sfinţilor Patruzeci de Mucenici. Anul următor sfintele sale moaşte au fost mutate, găsindu-se nestricate, bine mirositoare şi făcătoare de minuni. Domnul Vladoslav a adus cinstitele moaşte în Serbia, iar Patriarhul Arsenie împreună cu tot poporul le-a primit şi le-a depus în Biserica Mănăstirii Mileșevo, unde au devenit izvor de tămăduiri secole de-a rândul. Din nefericire, Sinan Paşa a jefuit mănăstirea în Vinerea Mare a anului 1594, a luat trupul Sfântului la Belgrad şi l-a ars, pentru ca să nu mai fie cinstit de credincioşi. Dar credincioşii l-au cinstit şi îl cinstesc încă şi mai mult[30].

În cuvântarea sa de laudă adresată Sfinţilor Sava şi Simeon, găsită la Mănăstirea Marea Lavră, ierodiaconul Ignatie Monemvasiotul (1745) se adresează acestora astfel: „Fericită doime, pereche aleasă de Duhul Sfânt, pereche de aur, împlinitori grabnici ai poruncilor Domnului, iconomi înţelepţi şi credincioşi ai darurilor lui Dumnezeu către noi, abis al nepătimirii, al smereniei celei ce înalţă cel mai înalt munte cu două vârfuri, semnul cel mai de preţ al bogăţiei celei fără seamăn, izvor de minuni”. Şi continuă: „Dumnezei după har, canoane necălcate ale vieţii de obşte, prieteni ai isihiei, luptători zeloşi şi învingători şi purtători de biruinţă în luptele împotriva demonilor, părinţi plini de dragoste ai tuturor iubitorilor virtuţii şi frumuseţii şi iubitori de fii”[31].

S-au păstrat trei vieţi vechi ale Sfântului Simeon. Prima a fost scrisă de iubitul său fiu, Sfântul Sava[32] în anul 1208. Această biografie este considerată până astăzi una dintre operele cele mai bune ale literaturii sârbeşti. Cea de-a doua a fost compusă de celălalt fiu şi moştenitor al tronului, Ştefan II Întâiul Încoronat[33] (1196–1228) în 1216. Cea de-a treia a fost scrisă de monahul Dometian de la Hilandar[34] în anul 1242. În vremurile noastre s-au scris două vieţi ale Sfântului: prima a fost scrisă de episcopul Nicolae Velimirovici[35], cealaltă de arhimandritul Iustin Popovici[36]. Slujbe în cinstea Sfântului Simeon au scris Sfântul Sava, monahul Theodosie şi monahul contemporan Gherasim Mikraghiannanítul[37]. Fresce şi icoane portabile ale cuviosului Simeon pot fi găsite în multe dintre mănăstirile athonite şi sârbeşti. În mănăstirea Vatopedi, deasupra intrării principale a katholikonului, se găseşte fresca care-l reprezintă pe cuvios în calitate de ctitor al Mănăstirii. Pomenirea sa se face în fiecare an pe 13 februarie[38].

Despre Sfântul Sava avem trei vieţi vechi. Prima a fost scrisă de succesorul său la tron, Sfântul Arsenie[39], cea de-a doua, de monahul Dometian[40] de la Mănăstirea Hilandar iar cea de-a treia de monahul Theodosie[41], în anul 1296. Această a treia viaţă este o continuare a celei precedente. Dintre cei mai noi, s-au ocupat de viaţa Sfântului Sfântul Nicodim Aghioritul[42], Mrnavits Ivan[43], episcopul Nicolae Velimirovici[44], arhimandritul Iustin Popovici[45], monahul Matei Langhís[46] şi alţii[47]. O slujbă mai recentă a compus monahul Gherasim Mikraghiannanítul[48]. Multe fresce şi icoane portabile, mai vechi sau mai noi, reprezentând pe Sfântul Sava, se păstrează în mănăstirile athonite şi în cele din Serbia. Pomenirea sa se face pe 14 ianuarie.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Βατοπαιδινό Συναξάρι, Sfânta și Marea Mănăstire a Vatopedului 2007.

http://www.pemptousia.ro/


[1] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, p. 15.

[2] Monahul Moise Aghioritul, Οι Έγγαμοι Άγιοι της Εκκλησίας, Atena 2000, p. 5.

[3] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998.

[4] Monahul Moise Aghioritul, Οι Έγγαμοι Άγιοι της Εκκλησίας, Atena 2000, p. 167.

[5] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998, p. 40.

[6] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, p. 36.

[7] Dometianós, Βίοι Αγίου Σάββα και Αγίου Συμεών, Belgrad 1938.

[8] Theodósios, Βίος Αγίου Σάββα, ediția Danicic, Belgrad 1860.

[9] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998, pp. 44-45.

[10] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, p. 40.

[11] Miriana Jivoinovic, Η ιστορία του Χιλανδαρίου, Belgrad 1998, p. 256.

[12] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, pp. 50-51.

[13] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998, p. 51.

[14] Nicodim Aghioritul, Νέον Εκλόγιον, Atena 1974, p. 271.

[15] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998, p. 56; Theóphilos Vatopaidinós Proigoúmenos, «Χρονικόν περί της ιεράς και σεβασμίας Μεγίστης Μονής του Βατοπαιδίου Αγίου Όρους», în Makedoniká 12/1972, p. 90.

[16] Chiril Pavlikianov,  Σλάβοι μοναχοί στο Άγιον Όρος από τον Ιως τον ΙΖ αιώνα, Tesalonic 2002, p. 6.

[17] Athanásios Anghelópoulos, «Χιλανδαρίου Μονή», Θ.Η.Ε. vol. 12, Atena 1968, col. 123.

[18] Streten Petkovic, Εικόνες Ιεράς Μονής Χιλανδαρίου, Sfântul Munte 1997, p. 10.

[19] Monahul Matthaíos Víktoros, Ο Μέγας Συναξαριστής της Ορθοδόξου Εκκλησίας, vol. I, Atena 1973, p. 307.

[20] Mirkovic L., Hilandarski tipik Svetoga Save, Beograd 1935.

[21] Nicodim Aghioritul, Νέον Εκλόγιον, Atena 1974, p. 272.

[22] Ierom. Gherásimos Smirnákis, Το Άγιον Όρος, Sfântul Munte 1988, p. 69; Μonahul Moise Aghioritul, «Οι δια των Αγίων σχέσεις Αγίου Όρους και Θεσσαλονίκης, “Καιρός”», în Τόμοςτιμητικός στον Ομότιμο Καθηγητή Δ. Α. Δόϊκο, Tesalonic 1995, p. 163-165.

[23] Miriana Jivoinovic, Η ιστορία του Χιλανδαρίου, Belgrad 1998, p. 262.

[24] Ierom. Gherásimos Smirnákis, Το Άγιον Όρος, Sfântul Munte 1988, p. 488.

[25] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, pp. 109-119.

[26] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998, pp. 163-173.

[27]  Miriana Jivoinovic, Η ιστορία του Χιλανδαρίου, Belgrad 1998, p. 264.

[28] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, pp. 123-127.

[29] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998, pp. 189-222.

[30] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, pp. 137-151.

[31] Idem, pp. 155-166.

[32] «Zivot Svetoga Simeona» în Svetosavski Zbornik nr. 2/1938.

[33] Op. Cit., pp. 15-74.

[34] Ibidem; Dj. Danicic, Domentijan Zivot Sv. Simeuna i Sv. Save, Belgrad 1865.

[35] Monahul Moise Aghioritul, Οι Έγγαμοι Άγιοι της Εκκλησίας, Atena 2000, p. 48.

[36] Gheorghios Hrisostomos, «Άγιοι της Θεσσαλονίκης» în Πρακτικά Θεολογικού Συνεδρίου εις τιμήν των Νεομαρτύρων, Tesalonic 1988, p. 598. A aceluiași, «Άγιοι της Θεσσαλονίκης» în Χαριστήριον τω Παναγιωτάτω Μητροπολίτη Θεσσαλονίκης κ. κ. Παντελεήμονι Β΄, Tesalonic 1994, p. 917. Μonahul Moise Aghioritul, «Οι δια των Αγίων σχέσεις Αγίου Όρους και Θεσσαλονίκης, “Καιρός”», în Τόμος τιμητικός στον Ομότιμο Καθηγητή Δ. Α. Δόϊκο, Tesalonic 1995, p. 165.

[37] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, pp. 193-214.

[38] K. Doukákis, Συναξαριστής πάντων των αγίων, vol. al. II-lea, Atena 1890, p. 241. Episc. Agathánghelos Fanaríou, Συναξαριστής της Ορθοδόξου Εκκλησίας, vol. al. II-lea, Atena 2005, pp. 146-149.

[39] Traian Kostic, «Αρσένιος ο Α΄» în Θ.Η.Ε. vol. al III-lea, col. 240.

[40] «Zivot Svetoga Simeona» în Svetosavski Zbornik nr. 2/1938, pp. 15-74.

[41] Theodósios, Βίος Αγίου Σάββα, ediția Danicic, Belgrad 1860.

[42] Nicodim Aghioritul, Νέον Εκλόγιον, Atena 1974, pp. 270-275. A aceluiași, Συναξαριστής τωνΔώδεκα Μηνών του Ενιαυτού, Tesalonic 1989, vol. al III-lea, p. 74.

[43] Ivan Mrnavic, «Βίος του Αγίου Σάββα του Αρχιεπισκόπου» în Svetosavki Zbornik nr. 2/1939, pp. 115-141. M. H. Boúsias, Ακολουθία των Οσίων και Θεοφόρων Πατέρων Συμεών και Σάββα φωτιστών των Σέρβων των εν Αγίω Όρει Θεοφιλώς ασκησάντων, Atena 1992 (inedit). Ierom. Athanásios Simonopetritul, Τροπάρια ειδικά επί τη 800ετηρϊδη της συναντήσεως εν τη Ι. Μ. Μ. Βατοπαιδίου των Οσίων και Θεοφόρων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών των Σέρβων κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου γενομένων, Sfântul Munte 1997 (inedit).

[44] Episcopul Nicolae Velimirovici, Ο Βίος του Αγίου Σάββα Πρώτου Αρχιεπισκόπου Σερβίας, Atena 1998.

[45] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, p. 15.

[46] Monahul Matthaíos Víktoros, Ο Μέγας Συναξαριστής της Ορθοδόξου Εκκλησίας, vol. I, Atena 1973, pp. 303-312.

[47] St. Stanojevic, Άγιος Σάββας, Belgrad 1935. J. Radonic, Άγιος Σάββας και η εποχή του, 1935. Hrístos Tsolakídis, Αγιολόγιον της Ορθοδοξίας, Atena 2001, p. 58. Gheótghios Martzéllos, «Οι άγιοι της Μονής» în Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου, vol. I, Sfântul Munte 1996, pp. 98-117. Προσκυνητάριον Ιεράς Μεγίστης Μονής Βατοπαιδίου, Sfântul Munte 1993, pp. 11-12. Konstantinos Kavarnos, Το Άγιον Όρος, Atena 2000, pp. 47-52. K. Doukákis, Συναξαριστής πάντωντων αγίων, vol. al. I, Atena 1890, pp. 232-239. I. M. Galános, Οι βίοι των Αγίων, vol. Ι, Atena 1987, pp. 60-61. D. G. Papadimitrópoulos, Με τους Αγίους, Atena 1994, vol. I, p. 98. Episc. Agathánghelos Fanaríou, Συναξαριστής της Ορθοδόξου Εκκλησίας, vol. al. II-lea, Atena 2005, pp. 174-177.

[48] Arhim. Iustin Popovici, Βίος και πολιτεία των Αγίων Πατέρων ημών Σάββα και Συμεών Κτιτόρων της Ι. Μ. Χιλανδαρίου και Φωτιστών των Σέρβων, Atena 1975, pp. 167-192. Manuscrisul K 794 de secol 17 din Măn. Vatopaidi, cuprinzând slujba nepublicată «Ακολουθία των Οσίων πατέρων ημών Συμεών και Σάββα του υιού αυτού των εκ της Σερβίας ορμωμένων και εν τώ του Άθωνος Αγιωνύμω Όρει εν ασκήσει λαμψάντων», pp. 1-28.

Categories: ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.