Acasă > Cuvinte de folos > 14 ianuarie: Sfântul Sava şi naşterea Bisericii sârbilor

14 ianuarie: Sfântul Sava şi naşterea Bisericii sârbilor

Sfântul Sava şi naşterea Bisericii sârbilor 

Biserica sârbilor a jucat un rol important în ultima perioadă bizantină, începând să se afirme în contextul nou creat după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini la 1204. Biserica autocefală s-a născut în acelaşi timp cu statul medieval al Serbiei prin împreună-lucrarea unor personaje providenţiale, care au fost deosebit de inspirate în acţiunea lor dusă într-un moment istoric foarte dificil şi complex, pe care l-au întors în favoarea dobândirii independenţei şi totodată a salvării Ortodoxiei.

I. Prinţul Ştefan şi fiul său Sava: cei doi mari sfinţi părinţi ai Serbiei

Primul dintre aceste personaje a fost marele jupân Ştefan Nemania, fondatorul dinastiei Nemanizilor, din principatul Raška, care a constituit nucleul statului sârb medieval. Fiul cel mic al acestuia, Raštko, la numai 18 ani a părăsit în taină curtea tatălui său pentru a se duce pe Sfântul Munte Athos, unde s-a călugărit cu numele de Sava la mănăstirea Sfântul Pantelimon a ruşilor. După ce a încercat să-l înduplece pe fiul său să se întoarcă, bătrânul prinţ Nemania, mare om de stat şi războinic temut, a sfârşit prin a abdica de la tron la 1196, pentru a se retrage el însuşi alături de Sava pe Sfântul Munte. El a devenit mai întâi monah cu numele Simeon la mănăstirea Studenica, ctitoria sa, apoi a ajuns în Sfântul Munte. Aici tatăl şi fiul au fondat împreună o mare mănăstire, Hilandar, care va deveni un centru al culturii şi spiritualităţii sârbe, dar şi slave în general. Ca monah, bătrânul prinţ a dus o viaţă sfântă, după moarte trupul său izvorând mir (el este deosebit de cinstit în Serbia ca Sfântul Simeon izvorâtorul de mir – Mirotočivy). Înţelegând importanţa acestui sfânt pentru poporul sârb, la 1207 Sava s-a întors în ţară aducând trupul sfântului Simeon, care a fost aşezat la mănăstirea Studenica, devenit un loc sacru al tuturor sârbilor.

II. Naşterea Bisericii autocefale sârbe

Cu acest eveniment începe lucrarea istorică a lui Sava, una dintre personalităţile cele mai marcante ale secolului al XIII-lea, atât pentru statul şi Biserica Serbiei, cât şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă, al cărei sfânt mult venerat va deveni. Aşezat în fruntea mănăstirii Studenica, sfântul Sava a început prin a-i împăca pe cei doi fraţi ai săi, prinţii Ştefan şi Vukan, rivali pentru întâietate. Vukan se aliase cu regele Ungariei şi acceptase autoritatea Romei, papa câştigand mult teren în contextul avansării cruciaţilor latini asupra Bizanţului. În schimb Ştefan, urmaşul legitim al bătrânului Nemania, primise de la Constantinopol înaltul titlu de sebastocrator şi se căsătorise cu Eudoxia, fiica împăratului bizantin Alexis al III-lea Angelos. Sub presiunea fratelui catolic şi a aliaţilor săi, prinţul Ştefan a fost nevoit să o repudieze pe soţia sa bizantină şi să se căsătorească cu o nepoată a marelui doge al Veneţiei, Dandolo, biruitor asupra Constantinopolului la 1204. Încercuiţi, Ştefan şi Sava au trebuit să-i scrie papei Honorius al III-lea pentru a cere coroana regală din mâinile sale, ceea ce papa a admis imediat, trimiţând un cardinal care l-a uns pe Ştefan rege cu titlul de „Întâiul încoronat” al sârbilor (1217), ceea ce însemna o recunoaştere politică în sânul creştinătăţii occidentale. În curând însă papa va fi decepţionat de consecinţele acestui act, întrucât cei doi fraţi nu doreau nicidecum trecerea la catolicism, ci doar o acoperire strategică din partea Romei ca putere lumească ce domina scena politică după înfrângerea Bizanţului. De fapt, sfântul Sava, cu susţinere de la regele Ştefan şi de la Muntele Athos, nu a făcut decât să întărească Ortodoxia Bisericii tânărului stat. Această dublă atitudine faţă de Roma nu surprinde în contextul epocii, în care Biserica Ortodoxă devenise în mare parte prizoniera latinilor, dar se lupta pentru a nu ceda presiunilor de a părăsi dreapta credinţă.

Următorul pas în acţiunea deosebit de înţeleaptă şi de diplomată a sfântului Sava a fost obţinerea autocefaliei Bisericii sârbilor din partea împăratului bizantin instalat la Niceea, Teodor I Lascaris, şi a patriarhului Manuel. La 1219 sfântul Sava era înscăunat „arhiepiscop autocefal”. Desemnând la început un episcop independent de un mitropolit al locului, titlul de arhiepiscop a fost folosit într-o diversitate de situaţii la sfârşitul perioadei bizantine. Exista un arhiepiscop la Ohrid, în Macedonia, sau la Novgorod, în Rusia, moştenitori ai unor situaţii politice şi canonice speciale. Însă arhiepiscopia sfântului Sava beneficia de o totală independenţă faţă de patriarhul din Constantinopol (transferat la Niceea) şi avea autoritate asupra tuturor episcopilor din ţară. De fapt se obţinuse un titlu echivalent cu cel de patriarh; singura obligaţie faţă de Patriarhia ecumenică era cea de a-l pomeni pe patriarh la sfânta Liturghie.

Mai rămânea o problemă canonică şi politică legată de situaţia inedită creată după cucerirea Constantinopolului de către latini la 1204. În contextul fărâmiţării teritoriale a Imperiului bizantin, mai mulţi succesori îşi disputau legitimitatea imperială. Primul dintre aceştia, Teodor Lascaris, ginerele împăratului Alexis al III-lea, sprijinit de o mare parte a elitelor şi a clerului din Constantinopol, se instalase în cetatea Niceea, unde fusese încoronat împărat. Tot din familia imperială, Mihai şi mai apoi Teodor Angelos stăpâneau în regiunea Epirului, revendicând legitimitatea imperială. Episcopia din regiunea Raška, unde stăpâneau urmaşii lui Nemania, depindea de Arhiepiscopia de la Ohrid, condusă de arhiepiscopul Demetrios, aliat al despotului Epirului Teodor Angelos. Arhiepiscopul Ohridei a contestat deci canonicitatea noii arhiepiscopii obţinute de sfântul Sava pe motiv că el nu fusese consultat şi a pus în discuţie legitimitatea autorităţilor de la Niceea. Însă evoluţia politică a fost favorabilă împăratului şi Patriarhiei de la Niceea, care şi-au întărit poziţia prin chiar politica de recunoaştere a autocefaliei popoarelor slave din Balcani (mai târziu, la 1235, va fi recunoscută şi Patriarhia bulgară de la Târnovo, care exista deja de facto).

Considerînd că şi-a împlinit lucrarea sa ca ierarh, la 1234 sfântul Sava s-a retras din scaunul arhiepiscopal. După moartea sa la 1236, la Târnovo, trupul său a fost adus în Serbia, venerat cu deosebită cinste la mănăstirea Mileševa .

III. Recunoaşterea Patriarhiei sârbe şi vicisitudinile stăpânirii turceşti

Serbia s-a întărit şi s-a extins în Macedonia şi nordul Greciei sub conducerea lui Ştefan Milutin (1282-1321) şi mai ales a marelui Ştefan Duşan (1331-1355). Acesta din urmă, dominând Peninsula balcanică, a nutrit şi el visul de a fi încoronat la Constantinopol ca împărat roman, asemenea ţarului Simeon al bulgarilor în secolul al X-lea. Ridicând Arhiepiscopia de la Peć la rangul de „patriarhie a sârbilor şi a grecilor”, el a fost încoronat împărat la 1346 de către patriarhul nou instalat de el. Este momentul de maximă afirmare a statului şi a Bisericii sârbilor. La început Patriarhia sârbilor a fost contestată de Constantinopol, care însă a sfârşit prin a ridica anatema în vremea patriarhului ecumenic Filoteu, care l-a recunoscut pe patriarhul de la Peć, Sava al IV-lea, ca patriarh al Serbiei.

După moartea ţarului Duşan imperiul fondat de el s-a împărţit în mai multe principate autonome. Din ce în ce mai ameninţată de avansarea turcilor, existenţa autonomă a sârbilor a luat sfârşit după faimoasa bătălie de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei) din 1389, în urma căreia sultanul Baiazid l-a executat pe prinţul Lazăr împreună cu nobilii sârbi, pomeniţi până azi ca eroi martiri. În vremea sultanului Soliman Magnificul Patriarhia sârbească de la Peć a fost reconstituită (1557), jucând un rol fundamental în păstrarea identităţii poporului sârb. Datorită implicării în numeroase revolte împotriva stăpânirii turceşti, Patriarhia de la Peć a fost suprimată la 1766, Biserica sârbilor fiind ulterior condusă de episcopi greci în ascultarea patriarhului de la Constantinopol. O mare parte a clerului împreună cu ierarhii au emigrat în Imperiul Habsburgic, unde a funcţionat Mitropolia de la Karlowitz, importantă şi pentru istoria Bisericii românilor din Transilvania. De abia în secolul al XIX-lea, după dobândirea independenţei Serbiei, autocefalia Bisericii sârbe va fi din nou recunoscută în 1879, iar Patriarhia în 1920.
Ioana Georgescu-Tănase

Bibliografie:

Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’Orient chrétien et l’essor de la papauté, Paris, Cerf, 2001
Stelian Brezeanu, Imperiu universal şi monarhie naţională în Europa creştină, Bucureşti, Meronia, 2005

SURSA: http://www.apostolia.eu/articol_145/sfantul-sava-şi-naşterea-bisericii-sarbilor.html

 

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.