Troparul şi Viaţa Sf. Benedict de Nursia

Sfîntul Benedict era cu viaţa foarte evlavios şi dreptcredincios şi împodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilărie strălucea prin nevinovăţia inimii şi se împodobea cu înfrînarea trupului, neplecînd sufletul la nici o voie trupească căci, încă tînăr fiind, a urît pornirea şi înfierbîntarea trupului, dezmierdările şi poftele lumii şi socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfînt a răsărit ca luceafărul de dimineaţă, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la şcoală de părinţi să înveţe carte, dar el, văzînd că mulţi mergeau mai mult în poftele lor, ca un înţelept, s-a retras şi n-a mai mers la şcoală, ca să nu cadă şi el într-o prăpastie ca aceea pierzătoare de suflet.

Deci, părăsind şcoala şi lăsînd casa părintească şi averile cele multe moştenite, căci părinţii lui murise, lui Dumnezeu singur dorind să-i placă, a iubit chipul sfintei şi monahiceştii vieţi şi s-a făcut monah – faptele cele după Dumnezeu ale acestui cinstit părinte eu cu ochii nu le-am văzut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui. De la Constantin, om preacucernic, care a fost următor al lui; de la Valentin, care a chivernisit mulţi ani sfinţitul locaş din Lateran; de la Simplichie, care a păstorit al treilea după Sinodie, şi de la Onorat, care locuieşte astăzi chilia lui, cea în care şedea mai înainte cuviosul.

Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învăţătura cărţilor, cunoscînd, ca unul ce nu cunoaşte şi înţelept, ca un neînţelept, a părăsit deşertăciunea acestei vieţi şi s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decît singură femeia care l-a crescut, căci tare îl iubea. Iar cînd s-a dus la locul ce se numeşte Efide, mulţi preacucernici bărbaţi, atraşi de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo şi au rămas cu dînsul în biserica Sfîntului Petru.

Într-o zi, maica Sfîntului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covăţică, ca să cureţe nişte grîu. Şi luînd-o, a pus-o pe masă cum s-a întîmplat. Dar urîtorul de bine diavol a aruncat-o jos şi s-a stricat, pe cînd era bătrîna undeva, desfăcîndu-se în două bucăţi. Întorcîndu-se bătrîna şi văzînd covăţica în două bucăţi, a început a plînge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzînd-o, l-a durut inima şi, luînd bucăţile, a căzut la rugăciune cu lacrimi şi, sculîndu-se, a găsit vasul întreg. Apoi îndată chemînd-o şi sfătuind-o să nu se întristeze de primejdiile ce se întîmplă, i-a dat covăţica întreagă.

Aceasta este cea dintîi şi de mirare minune a sfîntului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spînzurat covăţica la poarta bisericii de acolo, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu şi lauda lui Benedict, adevăratul Lui rob şi să se cunoască de toţi darul Sfîntului Duh, care într-însul locuia, din tînăra vîrstă. El a stat mulţi ani acolo, pînă la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu şi urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decît de laudele omeneşti. Apoi, lăsînd pe furiş pe maica sa, s-a dus în locuri pustii; ajungînd la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma – în care izvora mulţime de ape, din care se formează un rîu -, a rămas acolo. Ducîndu-se acolo, l-a văzut un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflînd locul unde s-a dus şi scopul lui cunoscînd, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau şi l-a îmbrăcat în sfînta schimă a monahilor şi după putinţă îi slujea la trebuinţele trupeşti.

Iar de Dumnezeu înţelepţitul Benedict, găsind în acel loc, într-o rîpă, o peşteră foarte strîmtă, s-a închis într-însa şi trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea cînd şedea bătrînul său să mănînce, lua puţină pîine şi-i aducea, în zilele cele rînduite. Şi cum de la mănăstire pînă la peşteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frînghie lungă şi subţire, îi pogora pîinea. Şi avea un clopoţel la frînghie, ca să audă sfîntul şi să iasă s-o ia. Dar vrăjmaşul dreptcredincioşilor, bîntuitorul faptei bune şi pizmaşul diavol, îl ura pe Roman pentru dragostea frăţească, iar pe Benedict îl zavistuia pentru lipsa trebuinţei şi pentru socoteala cea bine plăcută lui Dumnezeu. Deci, vrînd să-l abată şi să-l arunce în lenevire, într-o zi, cînd Roman pogora pîinea cu frînghia, aruncînd diavolul o piatră, a zdrobit clopoţelul. Însă preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu plăcută, în alte chipuri.

Apoi, cînd întrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman să înceteze de la acea slujbă şi de Dumnezeu iubită slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, atunci pe acesta l-a pus în sfeşnic ca pe o făclie, ca să strălucească la toţi cei ce sînt în casa lui Dumnezeu.

Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peştera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paştilor şi i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: „Tu multe feluri de bucate găteşti pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peşteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănînce”. Deci îndată sculîndu-se preotul, în ziua de Sfintele Paşti, s-a dus, cu bucatele pe care le gătise pentru sine, să găsească peştera şi pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munţilor, văilor şi în găurile pămîntului. Aflîndu-l pe dînsul în peşteră l-a sărutat. Apoi, făcînd rugăciune amîndoi şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, au şezut, vorbind împreună şi hrănind cu dumnezeieşti cuvinte sufletele lor.

Sculîndu-se preotul, îl rugă pe sfîntul, zicînd: „Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sînt Paştile”. Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: „Ştiu că sînt Paştile, căci m-am învrednicit a te vedea”. Căci nu ştia cuviosul că era cu adevărat sfîntul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: „Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului şi nu se cade să posteşti, căci şi eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amîndoi să ne împărtăşim”. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, au mîncat amîndoi. Iar după ce au mîncat şi s-au veselit duhovniceşte, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutîndu-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

În acea vreme oarecare păstori, văzîndu-l în peşteră ascuns şi cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înţeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gîndirea că este fiară şi s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dînsul prin locurile cele din jur şi mulţi mergeau la dînsul şi-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi hrănea mai ales pe dînşii cu povestirile cele duhovniceşti, decît cu mîncări simţite.

Într-una din zile, cuviosul liniştindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă şi zbura fără ruşine atît de aproape de el, încît ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înţelegînd măiestria vrăjmaşului şi cu semnul Crucii înarmîndu-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atîta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încît niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întîmplase în tinereţe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrînării şi i-o punea de faţă în nălucirea lui. Şi atît de mare înfocare a trupului i-a aprins, încît puţin a lipsit să se gîndească şi să se întoarcă în lume.

Dar, întărindu-l darul cel mîntuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Şi, fiind acolo aproape urzici şi spini, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat într-însele şi, tăvălindu-se mult timp şi sîngerîndu-şi trupul şi răbdînd cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gînd purtător de moarte şi i-a mulţumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieţii sale, diavolul desfrînării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulţi părăsind dezmierdările lumii, învăţau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavoleşti.

După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gînd. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfîntului Duh, a dat rodul învăţăturii mai bogat; încît s-a făcut auzită tuturor viaţa lui cea vrednică de minune. Şi era o mănăstire nu departe de peştera cuviosului, al cărei egumen se săvîrşise. Deci toţi fraţii de acolo, venind la dînsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrînd să lase smerenia din copilărie crescută cu dînsul, n-a primit, socotindu-se păcătos şi nevrednic, adăugînd şi aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfîrşit, biruindu-se de iubirea de fraţi, a împlinit rugăciunea lor şi s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rînduiala mănăstirii şi nelăsînd pe fraţi să facă voile lor, aceştia cum au văzut sfinţenia cuviosului şi pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei şi a se căi că au cerut egumen pe un bărbat atît de pustnic şi luător aminte.

Deci, răzvrătirea acelora se lupta cu legea fericitului, căci obiceiurilor rele le este urîtă petrecerea drepţilor şi cei răi urăsc pe cei buni, iar de către cei îmbunătăţiţi se întorc urîtorii de fapte bune. Deci, sfădindu-se ei şi văzînd că socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, căci părintele nu s-a dus pentru nestatornicia şi tulburarea lor, după cum gîndeau ei, au pus într-un pahar de sticlă otravă amestecată cu vin şi în vremea mîncării, şezînd părintele la masă, au îndrăznit, vai de îndrăzneala lor! şi i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne şi marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viaţă făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit şi a căzut la pămînt.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu faţa veselă şi cu gînd bun. După aceea, chemînd pe fraţi, a zis către dînşii: „Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce aţi voit să-mi faceţi! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potriveşte cu a voastră? Duceţi-vă şi, după judecata voastră, căutaţi-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povăţuitor!”

Acestea zicînd, s-a dus îndată la locuinţa sa cea dintîi, iubind liniştea de la început şi pe Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cele preaînalte şi la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărît de Dumnezeu iarăşi în peştera cea amintită şi, cu dumnezeieşti fapte bune strălucind, cu puteri şi cu semne, pe care le făcea Dumnezeu printr-însul şi în slavă îngerească înăl-ţîndu-se, mulţi s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu şi de suflete, Cuviosul Benedict, a alcătuit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri, rînduind în fiecare să se afle cîte douăzeci de monahi. Apoi a oprit şi el puţini, cîţi a socotit că ajung sub a lui dăscălească povăţuire.

Atunci au început a veni la dînsul din Roma oameni de bun neam şi învăţaţi, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci şi fiii bunei nădejdi, Eviţie şi Mavru, s-au dus la dînsul şi s-au făcut monahi. Chiar şi Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre aceştia Mavru, fiind mai tinerel, după ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a început a fi lucrător al învăţătorului. Iar Plachida, fiind încă tînăr, cu osteneli pustniceşti îşi înfrîna tinereţea.

Într-una din mănăstirile cele mai sus-zise era un monah leneş, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu fraţii pînă în sfîrşit; ci, cînd toţi fraţii îngenunchiau, acela ieşea afară şi vorbea deşertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l şi nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrîndu-l şi sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcîndu-se la mănăstire şi de-abia două zile ţinîndu-se de sfătuire, iarăşi în vremea rugăciunii făcea ca şi întîia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba şi ieşea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dînsul. Atunci cuviosul a zis: „Vin eu şi-l voi îndrepta”.

Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfîrşit lauda cîntării de psalmi şi fraţii au îngenunchiat la rugăciune, Sfîntul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneş şi-l trăgea afară din biserică. Atunci sfîntul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, şi robului lui Dumnezeu, Mavru: „Vedeţi cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?” Iar ei, răspunzînd, au zis: „Ba nu, părinte”. Sfîntul a zis: „Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeţi şi voi”. Şi rugîndu-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfîrşit rugăciunea, ieşind afară omul lui Dumnezeu şi găsind pe leneşul acela stînd afară din biserică, l-a lovit cu toiagul şi, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire şi necucernicie; şi de aici înainte stătea rîvnitor cu fraţii, pînă ce se făcea sfîrşitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfîntul Benedict.

Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vîrfuri şi pe răspîntii de munţi şi monahilor le era greu a se pogorî jos la pîrîu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă şi ei cu multă frică se suiau şi se pogorau. De aceea, adunîndu-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicînd: „Cinstite părinte, cu greu ne este şi primejdios a ne coborî jos la pîrîu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea ca nu cumva să alunece cineva în prăpastie şi să moară”.

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare şi mîngîietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luînd pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vîrful muntelui greu de umblat şi a ales un loc unde s-a rugat. Sculîndu-se de la rugăciune, a luat trei pietre şi le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune şi s-a îndreptat spre chilie.

Dimineaţa au venit iarăşi fraţii şi-i ziceau aceleaşi pentru apă. Dar el a zis către dînşii: „Suiţi-vă, fiii mei, în munte şi veţi găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpaţi, în acel loc, că puternic este Dumnezeu şi la acea înălţime a muntelui vă va da apă destulă şi greutatea ostenelii drumului vă va uşura-o”. Plecînd ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, şi îndată mulţime de apă a început a izvorî, cum şi pînă astăzi curge, arătînd minunea sfîntului.

Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goţilor, sărac cu duhul, a venit la sfinţitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale şi el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din fraţi să-i dea o unealtă, ca să cureţe locul de mărăcinii şi de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar locul era deasupra pîrîului şi, tăind şi curăţînd gotul, a ieşit unealta din coadă şi a căzut în pîrîu şi nu era nădejde să se găsească, pentru că era apă multă. El a alergat şi a spus lui Mavru şi i-a făcut metanie pentru greşeala sa. Iar Mavru a spus cuviosului şi acesta s-a dus la pîrîu, unde, luînd coada din mîna gotului şi punînd-o în pîrîu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieşit unealta din fundul apei şi a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicîndu-i: „Iată unealta. Ia-o şi lucrează şi nu te întrista”.

Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pîrîu să ia apă; dar alunecînd vasul din mîna lui, a căzut în pîrîu şi, vrînd el să apuce vasul, a alunecat şi a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pîrîului, depărtîndu-l ca la o aruncătură de săgeată, încît se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzînd întîmplarea şi chemînd pe ucenicul său Mavru, i-a zis: „Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pîrîu şi apa foarte departe l-a tras”. Minunat şi foarte slăvit este lucrul acesta, care se povesteşte. Deci, alergînd Mavru şi umblînd pe apă, cu porunca părintelui şi ajungînd la locul unde Plachida era tîrît de apă, încît era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr şi l-a scos. Iar după ce Mavru a ieşit cu Plachida afară la pămînt şi şi-a venit în sine, gîndind cum a umblat pe apă, s-a minunat şi s-a înspăi-mîntat de ceea ce făcuse.

Apoi, întorcîndu-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfinţenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfîntului; căci, zicea că nu se află acum în aceeaşi putere în care era cînd s-a dus pe apă. Văzînd Plachida smerita cuvîntare cea de Dumnezeu următoare a acestora, a zis: „În timpul cît eram purtat de apă, vedeam deasupra capului meu cojocul părintelui meu şi socoteam că el m-a scos din apă”.

Strălucind fericitul cu nişte fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulţi, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dînsul şi adeseori, părăsind deşertăciunea vieţii, îşi puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos şi se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei şi vechiul vrăjmaş al dreptcredincioşilor, neputînd vedea strălucirea minunilor sfîntului şi pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, intra în minţile celor fără rînduială şi-i îndemna să-l zavistuiască şi să-l supere, după cum obişnuiesc cei fără rînduială şi nevrednici a zavistui isprăvile celor vrednici. Pentru că lauda ce se face celor curaţi şi vrednici este ocară şi întristare celor întinaţi de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, moşul lui Florentie ipodiaconul nostru, îmbrăţişînd urîciunea şi zavistia diavolului celui rău în toate, a început a zavistui şi a ocărî faptele bune ale sfîntului, socotind că prin aceasta va smulge pe mulţi de la învăţătura Sfîntului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobîndit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar şi mulţi alţii veneau la sfîntul şi se înmulţeau.

Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoinţa dumnezeiescului bărbat şi nu se îngrijea de fel să-i caute viaţa lăudată şi pustnicească. Apoi, întunecîndu-se de diavol, a ajuns într-atît, încît să otrăvească pe sfîntul. Deci a plămădit pîine, a pus otravă într-însa, a copt-o şi a trimis-o ca de bine-cuvîntare. Iar acel văzător bărbat a primit pîinea şi i-a mulţumit, dar vicleşugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfîntul a mînca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia şi, după obiceiul ce-l avea, luînd pîine din mîinile sfîntului, mînca. Deci luînd Sfîntul Benedict pîinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului şi i-a poruncit, zicînd: „În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pîinea aceasta şi du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om”.

Atunci corbul, cu gura căscată şi cu aripile întinse, a început a zbura împrejurul pîinii, a striga şi a arăta, prin mişcările lui, viclenia diavolească din pîine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăşi către corb: „Nu întîrzia, nici te teme, ci ridic-o cum ţi-am zis şi du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată”.

Atunci corbul, după porunca sfîntului, a luat-o cu multă frică şi s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors şi a luat iarăşi obişnuita hrană din mîinile sfîntului, care, văzînd vicleşugul de ucidere al lui Florentie, şi neputînd îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decît pentru sine, ca unul fără răutate şi în toate blînd.

Florentie însă, neputînd să-l omoare pe sfîntul, lucra cu răutate şi vicleşug satanicesc împotriva ucenicilor sfîntului. Căci ei lucrînd în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis şapte fete frumoase şi cu totul goale şi le-a poruncit să se preumble şi să se joace înaintea monahilor, vrînd cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Dar şi la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea înră-utăţit, pentru că Benedict, următorul lui Hristos, văzînd scornirea lui cea diavolească şi temîndu-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze şi să dobîndească mîntuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie către dînsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.

Chemînd pe fraţii mănăstirilor, rînduindu-le iconom şi dîndu-i lui Dumnezeu, a luat puţini cu sine şi s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de urîciunea şi vrăjmăşia lui Florentie. Dar Florentie greşea, păcătuind în deşert, fără a putea să vatăme pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mîntuirea multora, ucigînd pe viclean. Căci urîtul de Dumnezeu, Florentie, bucurîndu-se de ducerea fericitului părinte, stînd în foişorul casei sale, deodată a căzut din înălţime împreună cu foişorul şi cel rău cu rău a murit şi a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită.

Văzînd aceasta Mavru, ucenicul sfîntului, a trimis degrabă la dînsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, şi i-a zis: „Întoarce-te, părinte, întoarce-te, căci preotul care în zadar te izgonea, a murit”. Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plîns mult de ticăloasa moarte a lui Florentie şi s-a mîhnit şi de ucenicul său, căci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit să se pocăiască pentru această greşeală. Astfel, fericitul s-a asemănat prin cele patru minuni mai înainte zise cu trei mari prooroci: cu Moise, la apă, care prin rugăciune s-a pornit şi a izvorît din munte ca un rîu; cu Elisei s-a asemănat tăietorului de rugi, care a ieşit din adîncul pîrîului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apă. Din acestea se vede arătat că acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfinţilor.

Mutîndu-se acest preacuvios bărbat în alte locuri, şi-a schimbat locuinţa, dar vrăjmaşul nu l-a slăbit. Căci după aceea, cel de diamant a suferit mai mari şi mai grele războaie de la diavolul. Căci ieşind Cuviosul Benedict de la locul său dintîi, s-a dus în ţara Campaniei, în hotarele cetăţii care se zicea Casin, unde, într-un munte oarecare înalt, a găsit o capişte elinească foarte veche în care se cinstea zeul Apolon. Împrejurul acelei necurate capişti erau o mulţime de jertfelnice şi de copaci. Pînă atunci se suia mulţime de necredincioşi şi aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, şi rîvnitorul dreptei credinţe, ducîndu-se la locul acela şi intrînd în capişti, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo şi, în mijlocul acelei capişte, a zidit o biserică a Sfîntului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a făcut o cinstită biserică a Sfîntului Ioan Botezătorul.

De aici înainte mulţimea poporului care locuia acolo în preajmă, povăţuindu-se de învăţătura lui, se întorcea către Dumnezeu şi toţi se făceau creştini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu în chip nevăzut ori în somn, ci pe faţă se arăta cuviosului, apoi striga tare şi zicea că suferă mare nevoie de la sfîntul, încît şi fraţii auzeau graiurile lui, deşi nu-l vedeau. Către aceştia iubitorul adevărului zicea: „Credeţi-mă, fraţilor, căci cu ochii văd pe vrăjmaşul înfricoşat şi purtător de foc, arătîndu-se cu nălucire; apoi şi din ochi şi din gură scoate pară de foc!” Deci auzeau toţi, orice zicea vicleanul. Şi întîi îl chema pe sfîntul pe nume; iar cînd a văzut că sfîntul nu-i răspunde, a încetat a-l defăima. Apoi iarăşi îl chema pe nume, zicînd: „Benedicte!”, care se tălmăceşte binecuvîntatule. Iar sfîntul nerăspunzînd îndată, diavolul zicea: „Maledicte! Maledicte! – adică blestematule -, ce ai cu mine? De ce mă izgoneşti?”

Într-una din zile fraţii, zidind chilia în care era să şadă sfîntul, ciopleau piatră la mijloc şi voiau s-o pună la zidire. Deci au venit trei şi n-au putut s-o ridice. Apoi au venit şi alţii şi nimic n-au folosit şi a rămas piatra neclintită. De aceea, s-a socotit că este înrădăcinată în pămînt. Mai pe urmă s-a arătat că deasupra pietrei şedea diavolul şi pentru aceea atîţia bărbaţi n-au putut s-o clintească. Deci au trimis la cuviosul, care, venind îndată şi făcînd rugăciune, a zis să ridice piatra şi cu atîta lesnire au ridicat-o, încît socoteau că nu are greutate deloc, aceea care mai întîi era grea şi nemişcată.

Deci s-a părut cuviosului şi a zis ucenicilor să sape acolo unde era piatra. Săpînd, au găsit un idol de aramă şi l-au aruncat în bucătărie şi îndată a ieşit foc dintr-însa. Deci, socotind monahii că bucătăria arde, au alergat şi au început a aduce apă s-o stingă. Atunci, întrebînd despre pricină, a înţeles cuviosul tulburarea fraţilor şi apoi, intrînd în bucătărie, zicea că nu este focul despre care spun ei. Deci, îndată plecîndu-şi capul său lui Dumnezeu la rugăciune, după obicei, se ruga să izgonească de la fraţi amăgirea aceea nălucitoare a vrăjmaşului, care se arăta ochilor lor. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, ochii fraţilor celor înşelaţi i-a adus la fireasca vedere prin rugămintea cea către Dumnezeu şi nu mai vedeau bucătăria arzînd.

Altă dată, cînd zideau fraţii zidul, vrînd să-l facă înalt, şi sluga lui Dumnezeu, Benedict, era în chilia sa, rugîndu-se, i s-a arătat diavolul bucurîndu-se, şi i-a spus că merge la fraţii cei ce lucrează. Atunci a trimis cuviosul la fraţi cît mai degrabă şi le-a vestit, zicînd: „Fraţilor, luaţi aminte, că vine către voi diavolul în ceasul acesta, să vă ispitească”. Dar, mai înainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul şi a surpat zidul ce se zidea şi pe un tînăr monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfîntului, văzînd aceasta, se întristară nu atîta pentru zid, cît pentru frate şi i-au vestit cinstitului părinte cu lacrimi în ochi. Iar preamilostivul părinte a poruncit să-l aducă. Dar nefiind cu putinţă a-l ridica pe mîini, că pietrele zdrobiseră nu numai trupul, ci şi oasele lui, l-au pus în sac şi i l-au adus. Iar el le-a spus să-l lase pe rogojina pe care se obişnuise a se ruga.

Scoţînd afară pe fraţi şi închizînd uşa, şi-a plecat genunchii şi ruga pe Dumnezeu pentru sănătatea lui. Şi s-a văzut în ceasul acela o minune cu adevărat vrednică de spaimă şi de înfricoşare. Pentru că, după terminarea rugăciunii, tînărul s-a sculat sănătos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfîntul iarăşi la fraţi, să lucreze cu dînşii, ca să zidească din nou zidul. Iar diavolul, care socotise să omoare pe monah, mai mult s-a ruşinat de luarea în rîs pe care o gătise pentru fericitul şi care s-a întors asupra sa prin defăimarea ce se făcea de ucenicii sfîntului. Deci, de aici înainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul proorociei, ca mai înainte să spună cele ce vor fi.

Apoi s-a legiuit de sfîntul în mănăstire ca atunci cînd se trimit fraţi la vreo slujbă, nici să mănînce, nici să bea, pînă se vor întoarce. Acest canon cu dinadinsul se păzea. Într-una din zile, nişte fraţi au fost trimişi de cinstitul părinte la slujbă şi s-a întîmplat că cei trimişi, umblînd mult şi neputînd a se întoarce, au înserat şi au găzduit la o sfinţită şi cinstită fecioară unde au mîncat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul să le ceară binecuvîntare, după obicei, ca să mănînce. Dar, mai înainte, cunoscătorul părinte l-a întrebat, zicînd: „Unde aţi mîncat?” Iar el a răspuns: „Nicăieri, părinte”. Atunci i-a zis sfîntul: „Pentru ce minţi? N-aţi poposit la chilia cutărei fecioare şi aţi mîncat cutare şi cutare bucate şi aţi băut atîtea pahare?” Dimineaţa venind fraţii, cu înţelepciune şi părinteşte fiind mustraţi, ei, umilindu-se, au căzut la cinstitele lui picioare şi mărturiseau că au greşit. Iar acest preablînd părinte, îndată le-a iertat greşeala lor, făgăduind fraţii că nu vor mai călca porunca lui, căci l-au cunoscut că, prin Duhul Sfînt, este de faţă peste tot.

Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune şi iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la început nu l-am pomenit. În tot anul se ducea la purtătorul de semne, Cuviosul Benedict, ca să audă învăţătura lui cea folositoare de suflet şi să vadă pe fratele său Valentin. Acest om şi-a pus însuşi lege ca, ieşind din casa sa, să nu mănînce nimic pînă va veni la sfîntul să ia binecuvîntare. Însă într-o zi, venind spre mănăstire, fără de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a întovărăşit umblînd împreună, şi care purta multe feluri de mîncări. Iar după ce au trecut cîteva ceasuri, a zis către dînsul împreună mergătorul necunoscut: „Frate, vino să mîncăm, să nu slăbim la drum”. Acela a răspuns şi a zis: „Ba nu, să lipsească mîncarea, frate, nu mănînc; că am obicei de merg flămînd la cinstitul părinte Benedict”.

Aceasta auzind-o celălalt, s-a liniştit. Şi umblînd iarăşi puţin, împreună călătorul îl îndemna să mănînce, dar acela nu l-a ascultat. Şi mergînd iarăşi puţin, au ajuns la un loc frumos şi veselitor, unde era un izvor şi o pajiste înflorită şi verde. Atunci călătorul iarăşi îl îndemna, zicîndu-i: „Iată apă, iată pajişte, iată loc îndemînatec, ia să şedem să mîncăm, frate, şi să ne odihnim puţin, ca să putem, iarăşi, umbla fără osteneală”. Deci i-a plăcut locul acela şi, înşelîndu-se de a treia sfătuire a călătorului, a şezut şi a mîncat împreună cu dînsul, apoi s-a sculat şi şi-a luat iarăşi drumul său.

Seara a venit la chilia sfîntului, care l-a primit şi, căzînd la pămînt, cerea binecuvîntare. Iar mai înaintevăzătorul Benedict i-a ocărît greşeala pe care a făcut-o, zicînd: „Ce este, frate, aceea pe care a făcut-o vrăjmaşul, prin împreună călătorul tău? Întîi, n-a putut a te înşela; al doilea, a te amăgi iarăşi n-a putut; a treia oară a biruit şi în ceea ce a voit te-a aruncat”. Atunci acela, cunos-cîndu-şi păcatul neputinţei gîndului, zăcînd la picioarele Sfîntului, a plîns atît de mult, încît a cunoscut şi mai mult greşeala.

În vremea goţilor, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfîntului şi că este bogat de darul proorociei, a purces să vină la mănăstire. Şi, stînd departe de mănăstire, a vestit sfîntului venirea lui. „Să vină”, a zis sfîntul. Iar Totila, socotind lucru cu neputinţă ca un om stricăcios să fie părtaş de darul proorocesc, a îndrăznit a-l cerca. Deci, a îmbrăcat cu hainele lui şi cu încălţămintele pe unul din spătari, cu numele Rigon, poruncindu-i să meargă la cuviosul. Dîndu-i şi ostaşi mulţi, precum este rînduiala crailor, a trimis cu dînsul şi comiţi, pe Vulruderic şi pe Vlid, iar în dreapta şi în stînga lor mulţime de boieri şi ostaşi, gîndind el ca, prin această plăsmuită vedere, să amăgească pe robul lui Dumnezeu.

Ajungînd Rigon la mănăstire, înconjurat de rînduiala ostaşilor şi a celor cu vrednicii, sfîntul, fiind la un loc înalt, privea la dînsul. Şi, mai înainte încă de a veni Rigon, fiind departe cît să se audă glasul, sfîntul a strigat: „Leapădă, fiule, leapădă acelea pe care le porţi, căci nu sînt ale tale”. Auzind acestea Rigon şi căzînd la pămînt, s-a minunat şi s-a înspăimîntat, căindu-se de ceea ce a făcut; căci pe un sfînt ca acesta şi bărbat înainte văzător a îndrăznit a-l lua în rîs. Deci toţi cîţi erau împrejur au văzut şi s-au închinat omului lui Dumnezeu. Şi cum s-a sculat Rigon n-a îndrăznit a se duce la sfîntul, ci s-a întors la craiul lui, tremurînd şi căindu-se pentru necunoştinţă.

Atunci şi Totila s-a sculat şi a venit la sfîntul, pe care l-a văzut şezînd de departe, dar n-a îndrăznit a se apropia; ci aruncîndu-se la pămînt, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de două şi de trei ori l-a strigat, dar, văzînd că de frică nu se scoală, s-a sculat şi s-a dus însuşi de l-a ridicat, ocărîndu-l pentru urmările lui. Şi în scurtă cuvîntare i-a vestit toate cele ce aveau să i se întîmple, zicîndu-i: „Multe rele ai făcut şi faci! Depărtează-te de dînsele şi pocăieşte-te, căci, să ştii, vei intra în Roma şi ai să treci marea; nouă ani vei împărăţi şi în al zecelea te vei sfîrşi”. Auzindu-le acestea Totila şi înspăimîntîndu-se de proorocia fericitului, s-a aruncat iarăşi la pămînt şi, cerînd binecuvîntare, s-a dus.

De atunci şi-a schimbat neomenia şi asprimea sa prin învăţătura cuviosului şi folositoarea dojenire. N-a trecut însă multă vreme şi a intrat în Roma, în care căuta să intre, şi a stăpînit-o. Apoi s-a dus în Sicilia, iar în al zecelea an al împărăţiei lui dumnezeiasca dreptate l-a tăiat, după proorocia sfîntului, şi şi-a pierdut şi împărăţia şi viaţa.

După acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict după obicei, căci pentru sfinţenia petrecerii lui, foarte îl iubea sfîntul, şi şezînd de vorbă şi cuvînt pornindu-se pentru intrarea în Roma a craiului Totila şi pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: „De craiul acesta se va pustii Roma, ca să nu se mai locuiască de oameni de acum înainte”. Către acela a răspuns omul lui Dumnezeu: „Roma nu se strică de neamuri, ci de nevoi, adică de fulgere, gîlcevi şi de cutremure va pieri”.

Şi iată, tainele proorociei cinstitului părinte se văd mai luminoase decît soarele şi cu ochii noştri le vedem toţi. Că acum în Roma cea mare şi preafrumoasă nu vedem altceva decît case prăbuşite, biserici căzute şi zidurile ei risipite. Că din căderi şi din desele cutremure a căzut frumuseţea zidurilor şi împodobirea. Tîlcuirea acestei proorocii a cuviosului, dată de Dumnezeu, mi-a făcut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfîntului. Dar ne încredinţa că le-a auzit nu de la sfîntul, ci de la fraţi adevăraţi, care mărturiseau aceasta.

Într-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supăra de necuraţii diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori îl trimitea la multe gropniţe cu moaştele sfinţilor, ca să se vindece. Dar sfinţii mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca să se arate darul vindecărilor prin Sfîntul Benedict. Deci s-a dus la dînsul, şi el prin rugăciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a făcut sănătos şi l-a eliberat, zicîndu-i: „Du-te. Iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mai mănînci şi la treapta preoţească să nu te sui; căci, în oricare zi vei îndrăzni a te sui, îndată te vei îmbolnăvi şi mai rău”. Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. După cîţiva ani, văzînd pe cei dintîi ai preoţescului cin că au murit şi pe cei mai mici ai săi că se făceau preoţi, s-a ales şi el în rînduiala preoţească. Dar îndată, intrînd diavolul într-însul, ca o fiară sălbatică fără milă l-a zdrobit pînă la moarte.

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfîntul Benedict care, fiind condus de învăţătura cea de Dumnezeu înţelepţită, a lăsat lumea şi a venit către Dumnezeu, cîştigînd îndrăzneală la sfîntul. Acesta, venind odată după obicei către cuviosul şi întrînd în chilie, a aflat pe dumnezeiescul părinte că plîngea cu amar şi se tînguia. Stînd mult şi văzîndu-i lacrimile curgînd, nu se dumerea, fiindcă nu-l văzuse altă dată măcar să lăcrimeze în vremea rugăciunii, ci numai să ofteze de la inimă. Deci înspăimîntîndu-se, a întrebat pe sfîntul pricina. Iar purtătorul de Dumnezeu părinte a răspuns: „Toată mănăstirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o şi toate cîte am gătit fraţilor acestora, cu judecata Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Şi de-abia am îmblînzit pe Dumnezeu cu rugăciunea, să-mi dăruiască sufletele fraţilor mei celor întru Domnul, care sînt în mănăstire”. Iar Benedict, auzind proorocia sfîntului, s-a dus de la mănăstire, minunîndu-se.

Într-adevăr vedem acum că s-a stricat mănăstirea de neamul longobarzilor, împlinindu-se proorocia sfîntului după moartea lui. Căci odihnindu-se fraţii, iar la miezul nopţii fără veste intrînd în mănăstire longobarzii şi răpind toate ale mănăstirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru că rugăciunea omului lui Dumnezeu i-a păzit, ca să se arate tuturor darul dumnezeieştii puteri ce era într-însul. Dumnezeu Cel credincios în făgăduinţele Sale a împlinit ceea ce a făgăduit adevăratului Său rob Benedict; căci, deşi averile locaşului, după voia lui Dumnezeu, le-a răpit, însă viaţa fraţilor s-a dăruit de Domnul. La fel am cunoscut că şi marele Apostol Pavel, rugînd pe Dumnezeu pentru viaţa celor ce pluteau, a fost auzit; căci deşi lucrurile din corabie şi însăşi corabia s-a pierdut, dar s-a dăruit de către Domnul mîntuire oamenilor.

Într-altă vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu două ploşti cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealaltă a adus-o la sfîntul. Iar înaintevăzătorul părinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se făcuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o şi a mulţumit, iar pentru cealaltă i-a poruncit, zicînd: „Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, cînd veneai, să nu se întîmple să bei ci, cu luare aminte, să verşi vinul şi vei vedea ce are înăuntru”. Iar Exilarat, ruşinîndu-se, a făcut metanie şi s-a întors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a întors-o ca s-o deşerte, să încerce cuvîntul şi îndată a ieşit un şarpe din ploscă.

Era un sat unde se făcea bîlci de neguţători, nu departe de locaşul sfîntului. În el erau mulţi închinători de idoli care, din multa învăţătură a sfîntului cea de suflet folositoare luminîndu-se, s-au întors la credinţa cea mîntuitoare a lui Dumnezeu. În acel sat era o pustnicie de cucernice şi cinstite fecioare şi trimitea, pentru multa lor sfinţenie, pe ucenici ca să le sfătuiască şi să le înveţe. Într-una din zile, după obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

Acesta, după ce le-a învăţat, a luat de la călugăriţe nişte basmale şi le-a pus în sînul său. Venind apoi la sfîntul, acesta l-a mustrat aspru, zicîndu-i: „Frate, cum a intrat nelegiuirea în sînul tău?” Iar acela, înspăimîntîndu-se şi de frică uitînd greşeala sa, nu înţelegea ce-i zicea părintele. I-a zis deci, sfîntul: „Au doar eu nu eram acolo de faţă cînd ai primit basmalele de la sfintele fecioare şi le-ai ascuns în sîn?” Iar el, auzind acestea, căzu la picioarele sfîntului şi, zăcînd jos, zicea: „Am greşit, am greşit!” Apoi sculîndu-se şi scoţînd din sîn basmalele, le-a aruncat înaintea sfîntului.

Într-una din zile, în ceasul cînd sfîntul obişnuia a mînca puţină mîncare seara, un monah, fiul unui dregător, ţinea sfeşnicul ca să lumineze. Iar sfîntul mîncînd, a început diavolul mîndriei a supăra pe cel ce ţinea sfeşnicul şi a-i aduce gînduri de înălţare şi de trufie şi zicea în sine: „Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, de-l slujesc ca o slugă şi ţin sfeşnicul?” Acestea gîndind el, Sfîntul Benedict, fiind împodobit cu darul vederii mai înainte, l-a mustrat cu milostivire părintească şi i-a zis: „Închide şi pecetluieşte inima ta, frate, căci intră gînduri de mîndrie şi se răsădesc în tine, şi ia aminte la tine!”

Deci, chemînd pe fraţi, a poruncit de i-a luat sfeşnicul din mîinile lui. Iar el, ieşind afară, şedea şi plîngea. Şi întrebat fiind de fraţi ce a făcut de s-a mîniat sfîntul asupra lui, le-a spus gîndul cel diavolesc ce a intrat în inima lui; cum s-a umflat de vîntul mîndriei şi ce cuvinte zicea în inima sa asupra sfîntului. Şi a arătat otrava ce era ascunsă în inima lui. Deci s-au minunat fraţii de prevă-zătoarea curăţenie a Sfîntului Benedict, căci cele semănate în minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfîntul.

În părţile Campaniei s-a făcut foamete şi strîmtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsă şi în mănăstirea sfîntului şi nu aveau fraţii mai mult de cinci pîini. Văzîndu-i pe dînşii cinstitul părinte posomorîţi, le-a zis: „De ce vă întristaţi pentru pîine, fraţilor? Astăzi aveţi lipsă, iar mîine vă veţi bucura”. Şi a doua zi s-au aflat înaintea porţii mănăstirii nişte saci cu făină de două sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stăpînul tuturor, a zis unor oameni, pe care fraţii nu-i cunoşteau deloc, de au venit şi i-au pus la poarta mănăstirii. Deci, minunîndu-se de preaslăvita minune a sfîntului, au slăvit pe Dumnezeu şi s-au învăţat a nu se mai întrista de aici înainte cînd se va întîmpla lipsă, avînd amanet îndrăzneala sfîntului către Dumnezeu.

Iar pentru duhul proorocesc se cade a şti că nu obişnuieşte totdeauna a lumina mintea proorocilor, ci numai în unele vremi. Căci pentru Sfîntul Duh s-a scris în Evanghelie că, unde voieşte El suflă; astfel arătat este că şi cînd voieşte suflă. De aceea şi proorocul Natan, fiind rugat de împăratul David să-i spună de voieşte Dumnezeu să zidească el biserica Domnului, întîi l-a sfătuit, apoi l-a oprit. Şi Elisei proorocul a văzut pe femeie plîngînd, dar pricina n-a ştiut-o, şi către Gheezi, sluga sa, care o oprea să nu se apropie, zicea: „Las-o, căci sufletul ei este întristat, iar Domnul a ascuns de mine şi nu mi-a arătat”. Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, căci uneori dînd duhul proorociei, iar alteori ridicîndu-l, cu acest chip uneori înălţa mintea proorocilor, iar alteori o smereşte. Ca şi proorocii primind duhul, să cunoască insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, să se înveţe şi să se cunoască ce sînt, căci sînt pămînt şi cenuşă. Drept aceea şi David zice: Eu sînt vierme, iar nu om. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte, adică despre Sfîntul Benedict.

Într-altă vreme l-a rugat un om credincios şi foarte cucernic să trimită în satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, să zidească acolo mănăstire. Chemînd sfîntul pe ucenici, rînduindu-le şi egumen şi iconom, i-a trimis în pace. Dar le-a făgăduit şi le-a zis: „Mergeţi, fraţilor, că în cutare zi vin şi eu la voi şi vă voi arăta în care loc se cade a se zidi biserica, în care loc trapeza, în care loc arhondaricul şi celelalte cîte trebuiesc”. Şi luînd fraţii binecu-vîntarea sfîntului, s-au dus şi au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curăţat locul şi au gătit toate, ca venind sfîntul să le găsească gata şi să rînduiască numai zidirile. Dar după noaptea aceea, luminîndu-se ziua în care a făgăduit sfîntul să meargă, s-a arătat egumenului şi iconomului şi le-a spus toate cu dinadinsul cîte trebuiau a se face. După ce s-au deşteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

Deci, încredinţîndu-se că vine, îl aşteptau; dar, după ce a trecut ziua şi n-a venit, s-au întristat. Apoi mergînd la dînsul, îl întrebau pentru care pricină n-a venit şi-l învinuiau că n-a venit după cuvîntul său. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: „De ce ziceţi, fraţilor, că n-am venit precum am făgăduit?” „N-ai venit”, au zis aceia. Dar sfîntul a zis: „Dar nu m-am arătat vouă, la amîndoi, noaptea, pe cînd dormeaţi, şi v-am arătat unde şi cum să se zidească mănăstirea? Duceţi-vă şi, după cum aţi văzut şi cum v-am arătat, aşa s-o zidiţi”. Iar ei, auzind acestea, s-au minunat şi după aceea au plecat; apoi toate ale mănăstirii după cum au văzut în vedenie, aşa le-au zidit.

Astfel era purtătorul de Dumnezeu, Părintele Benedict, în facerile de minuni şi proorocii. Dar şi cuvîntul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere şi mai întotdeauna era lucrător. Că niciodată nu iese din gura omului ce-şi are inima la cele înalte, cuvînt deşert. Iar de se întîmpla cîndva să vorbească gura lui cuvînt înfricoşător, cuvîntul lui era puternic şi nu cădea. Că nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotărîre; dar ascultaţi, ca să înţelegeţi cele zise.

Departe de mănăstire două fecioare pustnice, de bun neam, şedeau în casa lor şi pustniceau, iar un om îmbunătăţit şi cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuieşte cunoştinţă la toţi cei de bun neam, ca să se cunoască şi să se smerească în lumea aceasta şi să nu se socotească că sînt mai buni decît alţii. Căci, de ar fi avut cunoştinţă de aceasta, aceste sfinţite fecioare n-ar fi defăimat şi n-ar fi ocărît pe cel pomenit, care cu osîrdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu şi i-a arătat nemulţumi-toarea socoteală a fecioarelor şi necinstea ce primea de la dînsele. Iar purtătorul de semne, Sfîntul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicînd: „Îndreptaţi-vă şi vă înţelepţiţi limba, fiindcă, de nu vă veţi îndrepta, apoi nu veţi fi împărtăşite”.

Iar hotărîrea aceasta a neîmpărtăşirii nu le-a trimis-o lor ca o hotărîre şi despărţire cu adevărat, ci le-a zis cu iconomie şi părinteşte, vrînd să înceteze cu nemulţumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au îndreptat, nici au socotit cuvîntul şi sfătuirea sfîntului. După cîteva zile, au murit întru feciorie curată şi au fost îngropate în biserică. Iar cînd se făcea dumnezeiasca Liturghie, după obicei, şi diaconul zicea: „Dacă cineva nu se împărtăşeşte, să iasă din biserică”, femeia care crescuse pe fecioarele acelea şi aducea, după rînduială, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dînsele – înfricoşat cuvînt -, că ieşind din mormînt, ieşeau şi din biserică.

Văzînd aceasta de multe ori, şi-a adus aminte că omul lui Dumnezeu le-a oprit de la împărtăşirea dumnezeieştilor Taine, pentru că nu se îndreptau. Deci, cu sîrguinţă a venit la dînsul şi, cu multă tînguire căzînd la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaimă. Sfîntul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescură şi, dîndu-i-o, a zis către dînsa: „Du-te şi dă această prescură s-o slujească pentru dînsele şi de acum nu vor fi neîmpărtăşite”. Deci, s-a adus prescura aceea şi a fost slujită pentru dînsele. Şi strigînd diaconul să iasă cei care nu se împărtăşesc, ele n-au ieşit, nici nu le-a văzut femeia aceea ieşind. De aceea, credem fără îndoială că atunci cînd s-a luat prescura aceea slujită de Sfîntul Benedict, atunci îndată ele s-au învrednicit de iertare.

Un monah oarecare din locaşul sfîntului, fiind stăpînit de duhul lenevirii, nu făcea canonul mănăstirii; iar omul lui Dumnezeu nu înceta a-l sfătui şi nu se lenevea a-l învăţa adeseori. Dar acela nu asculta, ci fără ruşine se purta cu cuviosul, zicîndu-i să-l lase să se ducă la părinţii săi. Într-o zi, supărîndu-se Cuviosul de rugăminţile lui, i-a poruncit cu mînie să plece din mănăstire. Îndată ce a ieşit din mănăstire, în drum l-a întîmpinat un balaur mare, cu gura căscată, care voia să-l înghită. Deci a început a tremura şi cu mare glas a chema pe sfinţi şi a zice: „Alergaţi, alergaţi, că balaurul acesta vrea să mă mănînce!”

Alergînd fraţii, n-au mai văzut balaurul, iar pe dînsul l-au găsit tremurînd; şi pipăind cu mîinile, l-au întors la mănăstire, de unde a făgăduit că nu va mai ieşi; de atunci şi-a ţinut cuvîntul.

Socotesc că nu se cade a o tăcea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: „Un copil s-a îmbolnăvit, încît i-a căzut părul şi trupul i s-a umflat, iar tatăl său l-a trimis la cuviosul şi s-a însănătoşit”. Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tăcea. El mi-a spus că, într-una din zile, un datornic fiind constrîns şi neavînd să plătească, a alergat la cuviosul. Căzînd la picioarele lui, zicea că este dator cu doisprezece galbeni şi are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blînd către dînsul: „Iartă-mă frate, că nu am; dar du-te şi întoarce-te după două zile”. Într-acel timp, cuviosul s-a îndeletnicit cu rugăciunea. A treia zi a venit săracul. Şi era o ladă plină de legume, iar deasupra lăzii fără de veste s-au găsit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dîndu-i săracului, a zis către dînsul: „Du-te, fiule, şi pe cei doisprezece să-i dai împrumutătorului tău, iar unul opreşte-l pentru trebuinţele tale”.

Dar să ne întoarcem iarăşi la început şi să povestesc cîte am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la început. Era un creştin care îl zavistuia şi-l vrăjmăşuia pe altul. Deci, urîtorul binelui l-a îndemnat de l-a şi otrăvit, bînd paharul fără să ştie. Dar deşi n-a murit, după cum a voit acela, s-a îmbolnăvit de lepră, făcîndu-se vrednic de milă. Ducîndu-l la cuviosul, s-a făcut îndată sănătos. Căci, apucîndu-l cuviosul cu mîna dreaptă, toată boala de pe pielea lui a vindecat-o.

Într-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete în Campania. Iar Benedict, credinciosul şi înţeleptul econom al lui Hristos, nu înceta a împărţi la cei lipsiţi cele de nevoie ale trupului, pînă ce au sfîrşit toate ale mănăstirii şi nu rămăsese decît puţin untdelemn într-o sticlă. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat să-i dea şi puţin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc bărbat, după ce a pus gînd să dea şi să risipească toate cele de pe pămînt, ca să le găsească în cer, a poruncit să dea puţinul untdelemn ce a rămas. Chelarul a zis: „Bine”, dar nu l-a dat. După puţin, a întrebat părintele pe chelar, de l-a dat. „Ba nu, a zis chelarul, că de aş fi dat şi acela, după poruncă, nu rămînea nici o mîngîiere fraţilor”.

Atunci, mîniindu-se acel preablînd părinte, a poruncit fraţilor să arunce sticla aceea cu untdelemn afară pe fereastră, ca să nu rămînă înăuntru în mănăstire nici un lucru de neascultare, şi a aruncat-o. Afară era o grămadă de pietre mari şi, căzînd sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a vărsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aducă şi s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunîndu-se fraţii, înaintea tuturor a ocărît pe monahul cel neascultător, pentru necredinţa şi neascultarea lui.

După ce a făcut aceasta, cinstitul părinte, împreună cu toţi fraţii, s-au rugat. În locul unde se ruga era un vas deşert, dar acoperit; şi rugîndu-se sfîntul, s-a umplut de untdelemn, încît se vărsa şi tot locul l-a umplut. Aceasta văzînd-o făcătorul de minuni, Părintele Benedict, a sfîrşit cu rugăciunea. Iar pe necredinciosul şi neascultătorul l-a sfătuit părinteşte, zicînd: „Fiule, agoniseşte credinţă neîndoită şi ascultare vrednică făgăduinţei monahiceşti”. Iar fratele, după cuviinţă fiind învăţat de părinte, s-a cucernicit, s-a ruşinat şi s-a îndreptat.

De-a pururea acest sfînt părinte adeverea sfătuirea cu minuni. Şi nu era nimeni în sinodia lui care să se teamă sau să se îndoiască de făgăduinţele lui sau să nu creadă cuvintelor lui, mai ales după ce au văzut într-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Căci pentru o sticlă ce avea puţin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se vărsa, pentru că Dumnezeu este bogat în milă. Deci, ne închinăm numelui Său.

Într-una din zile, ducîndu-se cuviosul la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care era zidită pe munte, a ieşit în întîmpinarea lui, în chip de doctor, cel întru tot viclean, ţinînd cornul şi un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a întrebat, zicînd: „Unde te duci?” Diavolul a zis: „Iată, mă duc aici la fraţi, să le dau curăţenie”. Deci s-a dus purtătorul de semne părinte şi, după obicei, şi-a făcut rugăciunea, apoi, sfîrşind, s-a întors repede. Duhul cel viclean, găsind un bătrîn din monahii sfîntului, care scotea apă, a intrat într-însul şi-l muncea. Văzîndu-l sfîntul muncindu-se fără milă, i-a dat o palmă şi îndată diavolul a ieşit din bătrîn.

Despre minuni se cuvine a şti, că sfinţii în două feluri săvîrşesc minunile: uneori prin rugăciuni, iar alteori după stăpînire. După cum zice Evanghelistul Ioan: Iar cîţi L-au primit pe Dînsul, le-a dat stăpînire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci dacă prin stăpînire sfinţii sînt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este dacă, după stăpînire, pot face şi minuni? Iar cum că în aceste două chipuri sfinţii lucrează minuni, mărturiseşte Apostolul Petru, care a înviat pe Tavita cea moartă prin rugăciune şi care pe Anania şi pe Safira, care au minţit, mustrîndu-i numai, îndată au murit. Deci, în aceste două chipuri adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, a făcut minunile.

Ascultaţi şi alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got şi cu numele Ţalas, căci goţii mai toţi erau arieni. Acesta, în vremea craiului Totila al goţilor, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznică mînie asupra celor îmbunătăţiţi ai Sfintei Biserici şi cu asprime, cînd vedea un creştin, ori cleric, ori monah, într-un minut îl tăia. Deci într-una din zile, găsind pe un oarecare sătean, îl muncea şi-l bătea cu nemilostivire. Dar nesuferind săteanul şi căutînd barbarul şi cumplitul got lucrurile lui, săteanul, ca să se izbăvească, a zis că le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Ţalas a început a-l munci şi a poruncit de i-a legat mîinile cu curele şi l-a pus să alerge înaintea calului, ca să-l ducă să-i arate cine este Benedict acesta; şi l-a dus la mănăstire. Deci a aflat pe cuviosul înaintea uşii chiliei sale, şezînd şi citind. Şi a zis săteanul: „Acesta este Benedict”. Iar gotul cel mîndru, aprins de mînie, cu căutătură sălbatică căuta la cuvios, socotind să-l înfricoşeze. Apoi, cu glas mare şi barbar, îi zise cuviosului: „Scoală-te, repede şi dă-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat”. Iar cuviosul îndată şi-a ridicat ochii din carte şi, văzînd pe preaînrăitul Ţalas şi împreună cu dînsul şi pe sătean legat, îndată a făcut o minune mai presus de toate. Căci îndată ce şi-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele şi au căzut.

Aceasta văzînd-o Ţalas, s-a cutremurat şi a căzut la pămînt; apoi şi-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu şi cerea binecuvîntare. Iar cuviosul, fără a se scula din locul său, chemînd pe fraţi, a poruncit: „Luaţi-l pe acesta şi daţi-i să mănînce”. Atunci Ţalas ticălosul, venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi greşeala şi mărturisind-o, asculta cele ce sfinţitul părinte îi zicea ca să se lase de o asprime şi neomenie ca aceea. Şi astfel, Ţalas cu alt gînd şi cu mare umilinţă s-a întors de la mănăstire, zdrobit şi smerit cu duhul; şi nimic n-a mai cerut de la săteanul pe care omul lui Dumnezeu, numai căutînd spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevărat este ce am zis, că, cei care-L slujesc cu îndrăzneală pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stăpînire, iar alteori prin rugăciune. Iată că această minune era din stăpînire, ca şi cealaltă, despre care am zis mai sus. Iar cîte minuni a făcut prin rugăciune, am spus multe şi încă voi mai spune şi aceasta.

Într-o zi cuviosul s-a dus la ţarină, împreună cu fraţii. Iar un lucrător de pămînt, ţinînd în braţele sale trupul fiului său, care atunci cu puţin mai înainte murise, a venit la mănăstire, plîngînd şi căutînd pe luminatul părinte Benedict. Înştiinţîndu-se că este la ţarină şi lucrează cu fraţii şi că va zăbovi acolo, a lăsat trupul înaintea porţii mănăstirii şi a alergat la cuviosul, în ceasul în care el lăsase lucrul şi venea la mănăstire cu fraţii. Pe acesta văzîndu-l tatăl copilului celui mort, a început a striga cu lacrimi către cuviosul şi a zice: „Dă-mi pe fiul meu! Dă-mi pe fiul meu!” Iar cuviosul, înspăimîntîndu-se de cuvînt, a zis către dînsul: „Omule, dar eu am luat pe fiul tău?” Acela zise: „A murit fiul meu, cinstite părinte, deci vino de-l înviază!”

Auzind acestea Sfîntul Benedict, făcătorul de minuni, şi întristîndu-se tare, a zis: „Duceţi-vă, fraţilor, duceţi-vă. Aceste lucruri nu sînt ale noastre, ci ale Sfinţilor Apostoli! Ce voiţi a ne încărca cu sarcini pe care nu le putem ridica?” Iar tatăl celui mort tot aştepta şi-l ruga, adeverind şi jurîndu-se că nu va pleca, pînă nu va învia pe fiul său. cuviosul l-a întrebat, zicînd: „Unde este trupul copilului?” Tatăl a răspuns: „La poarta mănăstirii, cinstite părinte”. Ducîndu-se sfîntul acolo cu fraţii, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi a lăsat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, şi-a ridicat mîinile la cer şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credinţa omului acestuia, care se roagă şi cere să i se învie fiul. Deci, trimite în trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!” Dar nu se sfîrşise rugăciunea şi sufletul a intrat în trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat şi acesta pipăia cu mîna, încît toţi cei de faţă, văzînd o minune înfricoşată ca aceasta făcută de sfîntul, s-au minunat. Deci, apucîndu-l de mînă, l-a dat viu tatălui său. Această minune nu era în puterea lui, dar s-a rugat şi a cerut ca s-o poată face.

Dar sînt unele lucruri care cîteodată le cer sfinţii de la Dumnezeu şi nu le capătă. Cine este, în această viaţă, mai sus decît Pavel? Dar şi acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputinţa trupului lui şi nu l-a auzit, neputînd dobîndi lucrul pe care îl dorise. Să vă povestesc şi despre cinstitul Părinte Benedict care a voit un lucru şi nu l-a putut săvîrşi.

Fericitul avea o soră cu numele Scolastica, sfinţită din tinereţe, prin bunăvoinţa puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odată pe an la fericitul său frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii săi acolo aproape, lîngă poarta mănăstirii, la o casă ce o făcuse pentru aceasta şi vorbeau. Mergînd într-o zi în casa aceea, după obicei au petrecut toată ziua în sfinţite cuvinte şi în povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar după ce s-a făcut seară, au şezut şi au mîncat. Apoi, mîncînd şi vorbind din Sfintele Scripturi, au întîrziat, trecînd cea mai mare parte a nopţii; atunci sfinţita fecioară şi soră după trup a sfîntului, a cerut: „Te rog, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta, ci să se facă ziuă vorbind despre cereasca bucurie şi despre veşnica viaţă”.

Fericitul a zis către dînsa: „Ce zici, soro? Eu nu pot să rămîn afară de chilia mea”. Şi era atît de bună vreme şi senin, încît nu se vedea nor. Iar sfînta fecioară, văzînd că nu s-a înduplecat fratele său la rugămintea ei, şi-a încleştat degetele mîini-lor, le-a pus pe masă şi, plecîndu-şi capul peste mîini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Îndată ce şi-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atîtea fulgere şi tunete şi s-a pogorît atîta ploaie, încît nici fratele său, nici sinodia lui nu puteau să se ducă la mănăstire şi nu putea nici a ieşi peste pragul casei. Aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii sfîntului şi pentru lacrimile pe care le-a vărsat, rezemîndu-şi capul pe masă.

Sfîntul Benedict, socotind şi văzînd că era cu neputinţă a se duce la mănăstire, după cum voia şi zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor şi a tunetelor şi pentru potopul acelei ploi, s-a întristat şi a zis către sora sa: „Să te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai făcut?” Ea a răspuns: „Eu te-am rugat şi nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum ieşi, dacă poţi, iar pe mine lasă-mă şi du-te la mănăstire”. Deci, rămînînd sfîntul fără voia lui, toată noaptea aceea a petrecut-o priveghind în cuvintele vieţii veşnice şi în povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca să arăt că sfîntul a voit să facă un lucru, dar n-a putut; căci, cum am zis, sînt lucruri pe care uneori le cer sfinţii de la Dumnezeu şi nu le capătă. Deci dimineaţa, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la mănăstire.

După trei zile, stînd sfîntul în chilia sa, şi-a ridicat ochii în văzduh şi a văzut sfîntul suflet al cuvioasei sale surori că ieşise din trup în chip de porumbel şi se suia la cele cereşti. Bucurîndu-se de atîta slavă a surorii sale, a dat mulţumiri, laude şi cîntări Atotputernicului Dumnezeu, iar sfîrşitul ei l-a arătat fraţilor, pe care i-a trimis îndată să aducă în mănăstire încuviinţatul şi cinstitul ei trup şi să-l îngroape în mormîntul pe care îl pregătise pentru sine. Căci mintea lor fiind unită una cu alta totdeauna în Sfîntul Duh, întru tot sfintele lor trupuri nici îngroparea n-a putut a le despărţi.

Într-altă vreme, Servant, diaconul şi egumenul mănăstirii ce se află în părţile Campaniei şi care era zidită de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Părinte Benedict pentru cercetare, după cum avea obicei, că şi el era plin de cereasca învăţătură. Deci, adăpîndu-se cu cuvintele cele curgătoare de miere ale vieţii veşnice, se împărtăşea de preadulcea mîncare; şi dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfăta cu acestea de-a pururea. Iar cînd trupul cerea hrana simţită, mînca oftînd; iar cînd vremea cerea să se liniştească, Sfîntul Părinte Benedict se suia în foişorul său, asemenea şi Servant se ducea în casele cele dedesubt. Lîngă foişor era altă locuinţă, în care şedeau doi ucenici. Dar Sfîntul Benedict, sluga lui Dumnezeu, încă dormind fraţii, sculîndu-se la rugăciune, stînd la fereastră şi rugînd pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fără de veste, noaptea a văzut că s-a arătat din cer o lumină mare, încît a fugit întunericul nopţii şi de lumina cea mare atît s-a luminat noaptea, încît covîrşea şi lumina zilei.

În ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum însuşi părintele a povestit pe urmă. Căci zicea că a văzut toată lumea şi pe toţi oamenii pămîntului adunaţi, ca sub o rază a soarelui. Şi, căutînd la acea strălucire a luminii, a văzut sfîntul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinţii îngeri. Atunci, cinstitul Părinte Benedict, vrînd să facă părtaş şi martor al acestei înfricoşate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de două şi de trei ori. Iar acela, tulburîndu-se de neobişnuitul glas al părintelui, s-a suit înspăimîntat în foişor în fugă şi a văzut ceea ce era. Însă nu toată vederea, ci puţină parte a luminii aceleia. Înspăimîntîndu-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate cîte a văzut. Şi îndată a trimis la cetatea Casin, la preasîrguitorul bărbat Teoprov, ca să se ducă la cetatea Capua să se înştiinţeze de cele despre episcopul Gherman şi să-i vestească. De acolo i-a vestit că a murit. Şi, cercetînd cuviosul, s-a înştiinţat că în ceasul în care el a văzut suirea la cer, s-a făcut sfîrşitul lui Gherman.

Cu bucurie încă aş fi povestit şi multe altele despre cinstitul acesta bărbat, Benedict, dar le trec, căci voiesc să povestesc şi faptele altor sfinţi. Dar aceasta voiesc a se şti că, pe lîngă minunile cu care s-a slăvit în lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slăvit şi a strălucit nu puţin şi cu învăţătura cuvîntului. Căci el a rînduit canoanele şi pravilele monahilor cu aleasă desluşire şi cu cuvînt luminos. Ale lui obiceiuri şi viaţă, cine voieşte să le ştie cu dinadinsul, citind alcătuirea pravilei lui, adică a tipicului, va înţelege. Căci sfîntul acesta după cum a trăit, aşa a şi învăţat şi după cum a trăit el, aşa şi pe ceilalţi i-a învăţat a petrece.

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viaţă şi să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dînsul şi celor depărtaţi, despre ziua sfîntului său sfîrşit. Celor de faţă le-a zis să păzească în taină cîte au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arăta, cînd va ieşi sufletul lui. Mai înainte cu şase zile de lăudatul lui sfîrşit a poruncit de i-au deschis mormîntul şi îndată, i-a venit o fierbinţeală groaznică şi, din covîrşitoarea aprindere, se împuţinau puterile sufletului. Şi văzîndu-se din zi în zi că slăbeşte şi se usucă, din aprinderea cea mare, în a şasea zi a zis de l-au ridicat şi l-au dus în biserică.

Acolo s-a împărtăşit cu stăpînescul Trup şi Sînge. Stînd în mijlocul ucenicilor şi sprijinindu-se de dînşii, fiind cu totul slab, s-a întors spre răsărit şi, înălţînd mîinile la cer şi rugîndu-se, sfinţitul şi preacuratul său suflet s-a suit, odată cu rugăciunea, în cer şi s-a dat Domnului. Într-acea zi la doi din fraţi, din care unul se liniştea în chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a arătat o descoperire asemenea. Au văzut amîndoi că era un drum de la chilia sfîntului ce ajungea pînă la cer, aşternut tot cu mătăsuri. Şi spre răsărit ardeau făclii nenumărate, zeci de mii, rînduri, rînduri, după rînduială, toate aprinse. Şi iată un bărbat îmbrăcat în alb şi luminos la faţă, stînd deasupra, îi întreba pe dînşii, zicînd: „Ştiţi al cui este drumul acesta, pe care îl priviţi minunîndu-vă?” „Nu ştim, au răspuns ei”. Cel îmbrăcat în alb a zis iarăşi: „Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer”. Atunci au înţeles sfîrşitul sfîntului. Căci precum au văzut ucenicii care erau de faţă, tot asemenea au văzut şi cei depărtaţi semnul de care le-a spus sfîntul. Şi s-a îngropat sfîntul lui trup în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul pe care sfîntul o zidise în locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai înainte am zis.

În peştera ce este la pîrîu, în care a locuit mai înainte cuviosul, cei ce se apropie cu credinţă pînă astăzi, au mare dar de minuni. Căci minunea care voiesc a o povesti, s-a făcut acolo în peşteră. O femeie a înnebunit şi umbla prin munţi, prin rîpi şi pe cîmpii ziua şi noaptea şi rătăcea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Într-o zi, pe cînd rătăcea şi umbla ici şi colo în pustie, s-a dus fără a şti, fiind povăţuită de Dumnezeu, şi a intrat în peştera cuviosului, unde a înnoptat şi a rămas acolo înăuntru. Cînd s-a făcut ziuă a ieşit atît de sănătoasă încît, toţi cîţi o vedeau, ziceau că niciodată n-a fost nebună. Şi astfel a rămas sănătoasă pînă la sfîrşitul vieţii, întru cinstea sfîntului şi întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ὁ Ὅσιος Βενέδικτος γεννήθηκε τὸ ἔτος 480 μ.Χ. στὴν ἐπαρχία Νουρσίας τῆς Οὐμβρίας. Οἱ γονεῖς του τὸν ἔστειλαν νὰ σπουδάσει στὴ Ρώμη, ἀλλὰ ἡ χλιδὴ τῆς πρωτεύουσας εἶχε ὡς ἀποτέλεσμα νὰ φουντώσει στὴν ψυχή του ἡ ἐπιθυμία τοῦ μοναχικοῦ βίου. Ὅταν ἔχασε τοὺς γονεῖς του, ἡ τροφός του ἀνέλαβε τὴν κηδεμονία ἐκείνου καὶ τῆς ἀδελφῆς του Ἁγίας Σχολαστικῆς. Σὲ ἡλικία εἴκοσι ἐτῶν ἐγκατέλειψε τὴν οἰκογένειά του καὶ ἀφιερώθηκε στὸν Θεό.

Ἀρχικὰ ἀσκήτεψε στὸ Ἀφίλε, βορειοανατολικὰ τῆς Ρώμης καὶ κατόπιν σὲ δυσπρόσιτο σπήλαιο τοῦ Σουμπιάκο. Ἐκεῖ ἔζησε τρία χρόνια αὐστηρᾶς ἀσκήσεως καὶ μελέτης. Στὴν συνέχεια κλήθηκε ἡγούμενος τῆς γειτονικῆς μονῆς τοῦ Βικοβάρο, ἀλλὰ οἱ μοναχοὶ γρήγορα ἀντέδρασαν λόγω τῆς αὐστηρᾶς ἀσκήσεως, στὴν ὁποία ὑπέβαλε αὐτοὺς ὁ νέος ἡγούμενος καὶ ζήτησαν νὰ τὸν δηλητηριάσουν. Ὁ Ὅσιος, ἀφοῦ γλύτωσε μὲ θαυματουργικὸ τρόπο, ἐπέστρεψε στὸ ἐρημητήριό του στὸ Σουμπιάκο, ὅπου ἵδρυσε ἐπάνω στοὺς βράχους δώδεκα κοινόβια, τὸ καθένα μὲ δώδεκα μοναχούς, ἐκ τῶν ὁποίων προΐστατο ἕνας ὡς ἡγούμενος. Οἱ μαθητὲς γύρω του ἄρχισαν νὰ πληθαίνουν καὶ μεταξὺ αὐτῶν συγκαταλέγονταν καὶ νέοι εὐγενῶν οἰκογενειῶν.

Ὅμως, μετὰ ἀπὸ λίγο, λόγῳ ραδιουργιῶν ἑνὸς κληρικοῦ μὲ τὸ ὄνομα Φλωρέντιος, ἀναγκάσθηκε κατὰ τὸ ἔτος 529 μ.Χ., νὰ ἐγκαταλείψει τὸ προσφιλὲς ἐρημητήριό του καὶ νὰ ἔλθει στὸ ὄρος Κασσίνο τῆς Καμπανίας, κοντὰ στὴν Καπούη. Ἐκεῖ ὁ Ὅσιος ἵδρυσε δυὸ ναΐσκους, ποὺ ἀφιέρωσε στὸν Ἅγιο Ἰωάννη τὸν Πρόδρομο καὶ τὸν Ἅγιο Μαρτίνο καὶ τὴν περιώνυμη μονὴ τοῦ ὄρους Κασσίνο, ὅπου ἔγραψε καὶ τὸν περίφημο Κανόνα του.

Μὲ τὴ Χάρη τοῦ Θεοῦ, ὁ Ὅσιος ἀπέκτησε τὸ χάρισμα τῆς διορατικότητας. Δίδασκε πάντοτε στοὺς μαθητές του μὲ τὴ ζύμη τῆς Θείας Δικαιοσύνης καὶ κατέβαλε κάθε προσπάθεια γιὰ τὴν πνευματική τους προκοπή. Τοὺς ἔλεγε νὰ ἐλπίζουν στὸν Θεό, ἐὰν βλέπουν καλὸ νὰ μὴν τὸ ἀποδίδουν στὸν ἑαυτὸ τοὺς ἀλλὰ στὸν Κύριο, νὰ φοβοῦνται τὴν ἡμέρα τῆς κρίσεως καὶ νὰ ἐπιθυμοῦν μὲ ὅλη τους τὴν καρδιὰ τὴν αἰώνια ζωή. Ἐπίσης διαλαλοῦσε ὅτι ὁ ἐπὶ γῆς βίος τοῦ ἀνθρώπου εἶναι κλίμακα ποὺ ἀνυψώνεται στὸν οὐρανό, ἐὰν ἡ καρδιὰ εἶναι ταπεινή. Ἀνεβαίνουμε τὴν πρώτη βαθμίδα τῆς ταπεινοφροσύνης, ἐὰν ἐνθυμούμαστε ἀδιαλείπτως τὸν Θεό. Ἡ δεύτερη βαθμίδα τῆς ταπεινοφροσύνης εἶναι νὰ μὴν ἱκανοποιοῦμε τὶς ἐπιθυμίες μας, ἀλλὰ νὰ πράττουμε τὰ ἔργα τοῦ Κυρίου. Ἡ τρίτη εἶναι ἡ πλήρης ὑπακοή. Ἡ τέταρτη εἶναι ἡ ὑπομονὴ καὶ ἡ προσκαρτερία. Ἡ πέμπτη ἐκφράζεται διὰ τῆς ταπεινῆς ἐξαγορεύσεως τῶν λογισμῶν. Ἡ ἕκτη εἶναι ἡ αὐτομεμψία καί, τέλος, ἡ ἑβδόμη εἶναι ἡ βαθιὰ αἴσθηση τῆς ἀναξιότητάς μας.

Ὁ Ὅσιος Βενέδικτος κοιμήθηκε μὲ εἰρήνη μεταξὺ τῶν ἐτῶν 543 – 547 μ.Χ. Κατὰ τὸν βιογράφο του, ἕξι ἡμέρες πρὶν τὸν θάνατό του παρήγγειλε νὰ τοῦ ἑτοιμάσουν τὸν τάφο, τὴν δὲ τελευταία ἡμέρα νὰ τὸν μεταφέρουν στὸ ναό, ὅπου, ἀφοῦ μετέλαβε τῶν Ἀχράντων Μυστηρίων καὶ προσευχήθηκε, παρέδωσε τὸ πνεῦμα. Τὸ ἱερὸ λείψανο αὐτοῦ, ἐνταφιάσθηκε στὸ ναΐσκο τοῦ Προδρόμου, ἐκεῖ ὅπου ἄλλοτε ὑψωνόταν τὸ ἱερὸ τοῦ Ἀπόλλωνος. Κοντὰ στὸν Ὅσιο ἐνταφιάσθηκε καὶ ἡ ἀδελφή του Σχολαστική.
Ὁ βίος τοῦ Ὁσίου Βενεδίκτου γράφτηκε στὴ λατινικὴ γλῶσσα ἀπὸ τὸν Ἅγιο Γρηγόριο τὸν Διάλογο καὶ μεταφράστηκε στὴν ἑλληνικὴ ἀπὸ τὸν Πάπα Ρώμης Ζαχαρία (741 – 752 μ.Χ.), ὁ ὁποῖος ἦταν Ἕλληνας ἀπὸ τὴν Καλαβρία.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος α’. Τῆς ἐρήμου πολίτης.
Τὴν φερώνυμον κλῆσιν ἀληθεύουσαν ἔδειξας, τοῖς ἀσκητικοῖς σου ἀγῶσι, θεοφόρε Βενέδικτε· υἱὸς γὰρ εὐλογίας τεθηλώς, ἀρχέτυπον ἐγένου καὶ κανών, τοῖς ἐκ πόθου μιμουμένοις τὴν σὴν ζωήν, καὶ ὁμοφώνως κράζουσι· δόξα τῷ δεδωκότι σοι ἰσχύν, δόξα τῷ σὲ στεφανώσαντι, δόξα τῷ ἐνεργοῦντι διὰ σοῦ, πᾶσιν ἰάματα.

Κοντάκιον. Ἦχος πλ. δ’. Τῇ ὑπερμάχῳ.

Ἀνατολῆς τῆς νοητῆς φωστὴρ γενόμενος

Τῶν ἐν τῇ Δύσει Μοναστῶν ὤφθης διδάσκαλος

Διὰ βίου τε καὶ λόγου τούτους παιδεύων.

Ἀλλ’ ἱδρῶσι τῶν λαμπρῶν κατορθωμάτων σου

Τῶν παθῶν ἡμῶν τὸν ῥύπον ἀποκάθαρον
Τῶν βοώντων σοι, χαίροις Πάτερ Βενέδικτε.

Μεγαλυνάριον.
Χαίροις τῶν Ὁσίων ἡ καλλονή, καὶ τῶν ἐν τῇ Δύσει Μοναζόντων ὁ χαρακτήρ· χαίροις θεοδρόμου, ζωῆς ὁ ὑποφήτης, Βενέδικτε τρισμάκαρ, ἀξιοθαύμαστε.

Saint Benedict, founder of Western monasticism, was born in the Italian city of Nursia in the year 480. When he was fourteen years of age, the saint’s parents sent him to Rome to study. Unsettled by the immorality around him, he decided to devote himself to a different sort of life. 

At first St Benedict settled near the church of the holy Apostle Peter in the village of Effedum, but news of his ascetic life compelled him to go farther into the mountains. There he encountered the hermit Romanus, who tonsured him into monasticism and directed him to live in a remote cave at Subiaco. From time to time, the hermit would bring him food. 

For three years the saint waged a harsh struggle with temptations and conquered them. People soon began to gather to him, thirsting to live under his guidance. The number of disciples grew so much, that the saint divided them into twelve communities. Each community was comprised of twelve monks and was a separate skete. The saint gave each skete an igumen from among his experienced disciples, and only the novice monks remained with St Benedict for instruction. 

The strict monastic Rule St Benedict established for the monks was not accepted by everyone, and more than once he was criticized and abused by dissenters. 

Finally he settled in Campagna and on Mount Cassino he founded the Monte Cassino monastery, which for a long time was a center of theological education for the Western Church. The monastery possessed a remarkable library. St Benedict wrote his Rule, based on the experience of life of the Eastern desert-dwellers and the precepts of St John Cassian the Roman (February 29). 

The Rule of St Benedict dominated Western monasticism for centuries (by the year 1595 it had appeared in more than 100 editions). The Rule prescribed the renunciation of personal possessions, as well as unconditional obedience, and constant work. It was considered the duty of older monks to teach the younger and to copy ancient manuscripts. This helped to preserve many memorable writings from the first centuries of Christianity. 

Every new monk was required to live as a novice for a year, to learn the monastic Rule and to become acclimated to monastic life. Every deed required a blessing. The head of this cenobitic monastery is the igumen. He discerns, teaches, and explains. The igumen solicits the advice of the older, experienced brethren, but he makes the final decisions. Keeping the monastic Rule was strictly binding for everyone and was regarded as an important step on the way to perfection. 

St Benedict was granted by the Lord the gift of foresight and wonderworking. He healed many by his prayers. The monk foretold the day of his death in 547. The main source for his Life is the second Dialogue of St Gregory. 

St Benedict’s sister, St Scholastica (February 10), also became famous for her strict ascetic life and was numbered among the saints.