Acasă > Canoane de rugăciune, Cântările Ortodoxiei > 15 ianuarie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. IOAN COLIBAŞUL (Gr, Ro, En)

15 ianuarie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. IOAN COLIBAŞUL (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο Αγ. Ιωάννου του Καλυβίτου

(15 ΙΑΝΟΥΑΡΙΟΥ)

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Colibaşul, glasul al 4-lea:

Din pruncie iubind cu căldură pe Domnul, lumea şi cele frumoase ale lumii ai părăsit şi ai sihăstrit în chip desăvârşit; ţi-ai ridicat coliba înaintea porţilor părinţilor tăi; zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite; pentru aceasta pe tine, Preacuvioase Părinte Ioan, Hristos după vrednicie te-a preamărit.

Cântarea 1, glasul al 2-lea. Irmos: Întru adânc a aşternut…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îmbogăţindu-te cu Dumnezeieştile fapte bune, ai defăimat bogăţia cea pământească şi ai câştigat-o pe cea cerească. Drept aceea, sărac fiind eu de cunoaşterea cea Dumnezeiască, îmbogăţeşte-mă cu har, ca să laud vieţuirea ta cea întocmai cu îngerii, părinte.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Jugului celui bun al Domnului supunându-te, fericite, din tinereţe te-ai nevoit cu lupte sihăstreşti şi pe vrăjmaş l-ai înjosit, într-armându-te cu smerenia lui Hristos; prin care te-ai ridicat, Fericite  Părinte Ioan, către înălţimea cea cerească.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca unul ce ai umblat pe cărarea cea strâmtă, cu întristare şi cu lacrimi şi cu suspinuri şi cu rele pătimiri, cuvioase, ai ajuns la lărgimea cea mult cuprinză­toare, aflându-ţi sălăşluire vrednică de ostenelile tale, Părinte Ioan, vrednicule de laudă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

De cumplitele meşteşuguri ale patimilor răscolit fiind eu, Fecioară şi de năvălirile păcatelor tulburat, Prealăudată, alerg cu dragoste către ocrotirea ta cea netulburată, pururea Fecioară, milostiveşte-te, spre mine şi mă miluieşte.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Înflorit-a pustiul ca şi crinul…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rugăciunile tale, ca pe o tămâie cu bună mireasmă, le-ai adus Atotvăzătorului, prea­cuvioase, pe Care, plăcându-le le-a primit, aşezându-te pe tine în cetele sihaștrilor.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai ca o minune preamare, înspăimântând inimile dreptcredincioşilor, de Dumnezeu alesule, preacuvioase, prin felul cum ai stăruit la porţile părinţilor tăi, sărac şi strâmtorat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

După Lege, stăruind în rugăciuni şi în posturi, întru nepătimire te-ai îmbrăcat, preacuvioase, smerindu-ţi zburdările trupului, cu Puterea Dumnezeiescului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca pe un Trandafir, plin de bună mireasmă te-a aflat pe tine, Curată, Cel fără păcat şi S-a Sălăşluit în sânul tău, umplând omenirea de bună mireasmă.

Irmosul:

Înflorit-a pustiul ca şi crinul Biserica din păgâni cea stearpă, prin venirea Ta, Doamne, întru care s-a întărit inima mea.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Venit-ai din Fecioară…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În zdrenţe sărăcăcioase, comoară ascunsă te-ai arătat, de Dumnezeu insuflate; că ai iubit veşmântul cel Dumnezeiesc şi cu acesta îmbrăcându-te, ai intrat în Cămara de mire, cea de sus.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Primind sămânţa cea cerească în brazdele inimii tale, de Dumnezeu insuflate, ai răsărit spic de veselie, care hrăneşte cugetul celor ce te laudă cu cuvioşie urmându-ţi pilda vieţii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

În colibă preastrâmtă ai petrecut, minunatule, de bunăvoie, făcându-te ca un alt Lazăr sărac. Pentru aceasta te odihneşti acum în Sânurile lui Avraam, cuvioase părinte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Îndreaptă-mi mişcările sufletului, Preacurată, către Dumnezeieşti Porunci ale Celui Ce a Strălucit în pântecele tău, izbăvindu-mă de viforul smintelilor vieţii, cu mijlocirile tale.

 

Cântarea a 5-a. rmos: Lumina celor din întuneric…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Străin ai fost de dulceţile pământeşti, străin de cei apropiaţi ai tăi, străin de părinţi cu a ta voie; şi însuţi, curătindu-te cu înfrânarea, te-ai sălăşluit cu Atotţiitorul, Preasfinte Părinte Ioan, făcându-te sărac cu duhul.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-te pe tine însuţi casă a Sfintei Treimi, ai dorit a te închide în colibă, curătindu-ti sufletul cu Dumnezeieştile cugetări, văzând pururea Frumuseţea lui Dumnezeu, Cea de Negrăit, Părinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Arătatu-te-ai împlinitor al Legii lui Dumnezeu şi nu ai ales nimic mai de cinste decât toată dragostea Lui, cugetătorule de Dumnezeu. Că nu te-a slăbit pe tine dragostea părinţilor şi a fraţilor, nici bogăţia, nici dregătoria, nici pofta trupului, părinte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Emmanuel, Stăpânul tuturor, născându-L fără stricăciune, ai rămas Fecioară şi după naştere, Maică Fecioară; pe Acela roagă-L neîncetat să izbăvească de supărarea vrăjmaşilor pe cei ce scapă sub Acoperământul tău.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: De adâncul păcatelor…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe şarpele cel trufaş l-ai biruit cu armele smereniei, fericite şi înălţându-te cu Duhul, te-ai   sălăşluit  în Locaşurile pururea Veşnice.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Plin fiind de darurile Duhului, ai supus duhurile răutăţii, ca un înţelept şi cuminte şi cu totul dăruit lui Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ridicându-te pe culmile nepătimirii, Părinte Ioan, strâmtorat în colibă şi înconjurat de ispite ai răbdat, întărindu-te Dumnezeieşte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Cuvântul, Cel întocmai Lucrător şi de un Scaun cu Cel Ce L-a născut, L-ai Întrupat din pântecele tău, Curată, Care, pentru nespusa Sa milostivire, S-a îmbrăcat cu toată omenitatea noastră.

Irmosul:

De adâncul păcatelor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale, cel neurmat. Din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

 

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Cele de sus căutând…

Râvnind, înţelepte, sărăcia ce nu se fură, ai urât bogăţia părinţilor tăi. Şi având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu, Preacuvioase Părinte Ioan, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: Porunca cea potrivnică…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Calea cea strâmtă ai găsit-o mai de cinste decât pe cea largă, minunate; şi cu bucurie ai răbdat la porţile părinţilor tăi, batjocorit şi sleit de multe boli, de Dumnezeu binecuvântate.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împodobitu-te-ai, înţelepte, cu preafrumoase suişuri, omorându-ţi trufia trupului. Drept aceea mutându-te către cele cereşti, eşti numărat pururea cu cetele sfinţilor părinţi, vrednicule de laudă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Călătorind pe căile care duc la Odihna cea Dumnezeiască, te-ai abătut, fericite, de la prăpăstiile demonilor, acoperit fiind cu Dumnezeiescul har şi strigând: Cel Ce bine eşti cuvântat şi Preaslăvit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lăudăm naşterea ta, Binecuvântată, prin care ne-am izbăvit din osândirea cea de demult şi pe tine te fericim, de Dumnezeu Binecuvântată, Singura pe care te-a iubit Cel Ce bine este cuvântat şi Preaslavit.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tesându-ţi tu însuţi, Părinte loan, haină ce nu se învecheşte, te-ai îmbrăcat ca un cerşetor, în chip de sărac petrecând la porţile părinţilor tăi.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un alt Iov ai pătimit fără de vină înaintea porţilor, ca un gunoi, suferind înfruntările slugilor tale, înţelepte, chinuit de foame şi de sete. Drept aceea ai moştenit Împărăţia cea de sus.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Urmat-ai în chip vădit Evangheliei, pe care ai primit-o în mâni şi ai sărăcit, fericite, plângând toată viaţa; şi blând şi fără de răutate fiind, ai moştenit Împărăţia cea de sus.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Ca un alt Avraam te-ai arătat, primind Sfânta Treime ca pe un Oaspete în coliba ta, prin suişuri Dumnezeieşti şi ai slujit-o pe Ea prin cugete curate şi prin sărăcie desăvârşită, fericite, întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Râu pururea curgător ne izvorăşte nouă, celor ce alergăm la tine, Preacurată; de aceea, cei ce scoatem din el har din destul lăudăm naşterea ta, Preacurată şi o preaînălţăm întru toţi vecii.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evrei şi văpaia întru răcoreală a prefăcut, ca pe Domnul lăudaţi-L lucrurile şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Fiul Părintelui Cel…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strigai, cuvioase: Domnul este Puterea şi Lauda mea, întru El biruiesc pe căpetenia întunericului; nicicum nu mă tem de amăgirilecele ce îmi vin din partea lui, prin hărţuielile închipuirii, numai gândindu-mă la Frumuseţea Cea Dumneze­iască şi Neapropiată.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un pământ îngrăşat a primit inima ta, cuvioase, sămânţa cea cerească în brazdele cugetului; şi aduce roadă spic însutit, care hrăneşte sufletele tuturor celor ce te cinstesc pe tine, cu credinţă, de Dumnezeu fericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind împreună cu Stăpânul tău, cuvioase şi luminat fiind de acolo cu străluciri prealuminate, roagă-te, Minunate Părinte Ioan, să se dăruiască Dumnezeiască Lumină celorce cu credinţă săvârşesc pomenirea ta cea luminată.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţitu-te-a Domnul din pântece pe tine, fericite, către Dânsul ţi-ai îndreptat cărările tale. Drept aceea ai fost numărat între cuvioşii cei ce au vieţuit întru cucernicie; cu aceia împreună te bucuri de îndumnezeire, prealăudate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Locaş Luminii s-a făcut pântecele tău, prin care au văzut Lumina cei ce şedeau întru întuneric. Drept aceea te lăudăm pururea, cu glasuri netăcute, Maica lui Dumnezeu; şi cu dragoste te cinstim pe tine, Nădejdea sufletelor noastre.

Irmosul:

Fiul Părintelui Cel fără de început Dumnezeu şi Domnul, Întrupându-Se din Fecioară, S-a arătat nouă ca să lumineze cele întunecate şi să adune cele risipite. Pentru aceasta pe Născătoarea de Dumnezeu, ceaPrealăudată, o mărim.

 

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Părăsind avuţia cea pieritoare şi mărirea cea trecătoare, ai dobândit, fericite părinte, bogăţia cea cerească şi lauda cea cu adevărat veşnică. Pentru aceasta fericim sfântă adormirea ta şi întru dânsa prăznuind, strigăm ţie: pomeneşte-ne pe noi, Preacuvioase Ioan, ca cel ce ai îndrăzneală către Domnul.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Ca o Vie Nelucrată, Fecioară, Strugurele Cel Preafrumos ai odrăslit, Cel Ce izvorăşte nouă Vinul mântuirii, care veseleşte sufletele şi trupurile tuturor. Pentru aceasta, pe tine, ca pe o Pricinuitoare a bunătăţii, fericindu-te pururea, împreună cu îngerul strigăm ţie: Bucură-te cea Plină de daruri.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Curata, cea Neispitită de nuntă şi Maica Ta Hristoase, văzându-Te pe Tine mort, spânzurat pe Lemn, ca o Maică plângând grăia: pentru ce Ţi-a răsplătit Ţie aşa adunarea iudeilor, cea fărădelege şi nemulţumitoare, care s-a bucurat de multele şi marile Tale daruri, Fiul meu? Laud îngăduinţa Ta cea Dumnezeiască.

În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol – care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, avînd de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, încît chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvîrşită, fiind tînăr de vîrstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Căci lucrînd întru dînsul Sfîntul Duh, era blînd, fără răutate şi smerit, iar cînd îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sîrguinţă alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbînta cu văpaia dumnezeieştii dragoste, şi în cugetul lui se aprindea foc.

Aşa sîrguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întîmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzîndu-l copilul l-a întrebat, zicînd: „De unde eşti, părinte, şi unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mînăstirea Neadormiţilor sînt şi merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mînăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Şi aprinzîndu-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească, de rugăciune şi de post, de cîntarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decît mierea.

Monahul văzînd pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amă-nuntul obiceiurile şi rînduielile mînăstirii sale, iar Ioan ascultînd cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăşi în mînăstirea ta sau vei rămîne la Ierusalim?” Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinîndu-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucînd de mîna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvînt duhovnicesc am să-ţi spun”. Şi ducîndu-l la un loc deosebit, i-a zis:

„Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui Hristos; dar părinţii mei gîndesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decît pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultînd de multe ori cuvîntul lui Dumnezeu în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sînt deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădîndu-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieşte mîntuirea noastră, ca, întorcîndu-te, să mă iei de aici şi să mă duci în mînăstirea ta”.

Auzind acestea monahul şi cunoscînd într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurămînt, ca, întorcîndu-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit.

După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri plăcute Lui. Părinţii, văzînd asemenea dumnezeiască osîrdie a fiului lor spre Sfînta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu pietre scumpe, ca nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osîrdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară. Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luînd-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptînd cu osîrdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

Trecînd multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzîndu-l Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mînăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sînt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică şi cînd va auzi că voiesc să mă duc de la dînşii, va umplea pămîntul cu lacrimi şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea.

Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul”. Monahul a zis: „Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa inimii tale”. Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, au rugat pe cîrmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor; iar cîrmaciul cerea de la dînşii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aştept pînă ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Cîtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?” Cîrmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!” Ioan i-a zis: „Frate, să aştepţi trei zile şi eu voi închiria corabia ta”.

Apoi, sfătuindu-se cu dînsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi şi a nu fi ştiut de dînşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.

Deci, mergînd Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce doreşti”. Ioan a zis: „Toţi vîrstnicii mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dînşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atîţia bani cît să ajungă pentru facerea ospăţului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Aşteaptă, fiule, pînă dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă”.

Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfîntului copil să fie întru săvîrşire. Drept aceea, tatăl dînd aurul fiului, a pus lîngă dînsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luînd cei 100 de galbeni şi pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dînsul la ţărm, zicînd: „Să căutăm peşte bun să cumpărăm”. Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală, zicînd : „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la mine.

Ducîndu-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dînd chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră părinţii, şi citind-o, se mîngîia. Întorcîndu-se sluga de la şcoală, căuta pe Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plîngere şi tînguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

Mergînd Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vînturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfîntul locaş al Neadormiţilor; în care intrînd, a spus monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tînărul Ioan, strălucirea şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dînsul, boieria cea mare şi nunta ce se aştepta, spunînd apoi cu cîtă credinţă şi osîrdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului.

Egumenul văzînd pe băiat foarte tînăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tînăr, şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întîi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei voi ca să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întîi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicîndu-i: „Rogu-mă ţie părinte, ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osîrdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfînta cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzînd o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzînd darul Sfîntului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mînăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrîni.

Cîştigîndu-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sîrguinţă şi cu smerenie le făcea, şi îndreptîndu-se întru nevoinţele monahiceşti din zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atît de mult a sporit în faptele bune, încît a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cîrtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încît şi egumenul se minuna şi zicea către dînsul: „Fiule, fiind tînăr, pentru ce ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te ca nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură şi vătămîndu-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obişnuita smerenie închinîndu-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea”.

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urîtorul binelui, vrînd să-l slăbească întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinţii săi, încît de jale i se cuprinse inima, aducîndu-şi aminte de dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dînsul, şi-i zicea gîndul: „Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare şi plîngere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plînge, maica se tînguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi toată casa tatălui tău este în mîhnire pentru tine”.

Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gînduri ca acestea, încît acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrînarea cea mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gîndurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vînt clătinîndu-se.

Egumenul, văzîndu-l slăbind, i-a zis: „Au nu ţi-am spus eu ţie, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfînt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură şi ridicînd sarcină mai mare decît puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gîndurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea”.

Apoi a mărturisit egumenului toate gîndurile sale despre părinţi şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ţi-am spus, fiule, de la început, că nevoinţele monahiceşti sînt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului nespuse?” Acestea zicîndu-le egumenul, a lăcrimat şi a plîns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rînduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare, a pus gînd în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi, pentru că avea să facă minunate întru dînsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvîntat pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deşi la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre voi sfărîma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el”.

Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvîrşită, precum ştie şi precum voieşte.

A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzîndu-i la picioare, ca să nu se mînie asupră-i pentru ieşirea lui din mînăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvîntarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se ducă de la dînşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dînsul. Iar Ioan a zis către fraţi: „Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfînt, pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca”.

Mergînd toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvîntîndu-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind şi îndreptîndu-ţi calea după a Sa voie”. La fel şi toţi părinţii ridicîndu-şi mîinile lor, l-au binecuvîntat şi pe toţi sărutîndu-i, le-a zis: „Mîntuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuieşte-te şi tu însoţire binecuvîntată, mîntuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicîndu-le, a ieşit din mînăstire şi a mers în calea sa.

Ducîndu-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzînd mînăstirea, a plîns cu amar. Apoi, căzînd în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tînguindu-se şi udînd pămîntul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculîndu-se, iarăşi s-a dus, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întîmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, către care Sfîntul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcîndu-şi haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, rugîndu-se şi zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine”. Atunci era seară şi a aşteptat fericitul Ioan la acel loc, pînă ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pămînt, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dînsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpîne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfîrşesc bine viaţa mea”. Astfel rugîndu-se, a petrecut pînă la ziuă.

Apoi, făcîndu-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzînd pe sărac îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis lui: „Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpînii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dînsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sînt om sărac, neavînd unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpînul meu, milostiv să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei cîştiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămîn aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dînsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă, mergînd la palatul împărătesc; văzîndu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi şi a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea”.

Apoi, suspinînd, iarăşi a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pînă în sfîrşit”. Şi a petrecut acolo într-un unghi ce era lîngă porţi, zăcînd în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzînd pe nevoiaşul sărac zăcînd lîngă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicînd: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperămînt; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mîntuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcîndu-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru”.

Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzînd pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scîrbit de el foarte mult şi a zis către slugi: „Luaţi pe omul acesta urît, pentru că nu pot umbla, cît îl voi vedea pe aici”. Şi îndată, luîndu-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzînd pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: „Rogu-mă ţie, stăpînul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpîna voastră şi apoi să am şi puţin acoperămînt”.

Vătaful, ascultîndu-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfîntul, rugîndu-se neîncetat. Şi în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la alţi săraci, care veneau la dînsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna şi şi-a uscat trupul său de înfrînarea cea mare şi de atîta post, încît era cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunînd părinţilor săi cum că el este fiul lor.

După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutînd spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrînd să pună sfîrşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicîndu-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfîrşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui”. Deşteptîndu-se Ioan din vedenie, a început cu plîngere a se ruga Domnului, zicînd: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpîne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv”.

Astfel rugîndu-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: „Dintru început pînă într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpînul meu, ca să fii milostiv pînă în sfîrşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpînei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ţie prin mine, zicînd: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducîndu-ţi aminte de Stăpînul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de trebuinţă să-ţi spun”.

Deci, mergînd sluga, a spus stăpînei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dînsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?”. Şi a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scîrbeşti de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat şi nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicînd: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gîndul, zicînd întru sine: „Ce voieşte săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărît a merge la dînsul, auzind că i se apropiase moartea, vrînd să afle ceva nou de la el.

Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să nu fie cunoscut de dînsa; apoi a început a grăi către dînsa astfel: „S-a sfîrşit slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavînd nimic, voi să-ţi las o binecuvîntare, dar mai întîi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvîntarea”. Iar ea cu jurămînt a făgăduit că va face ceea ce va zice.

Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu mă acopere cu alte haine decît cu aceste zdrenţe în care sînt acum, pentru că sînt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună”.

Zicînd acestea, a scos din sîn Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicînd: „Aceasta să-ţi fie ca mîngîiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpînului meu”. Ea, luînd Evanghelia, o întorcea într-o parte şi într-alta, zicînd: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergînd, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscînd-o, a zis: „Cu adevărat aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan”.

Ducîndu-se amîndoi la dînsul, îl întrebară, zicînd: „Te jurăm cu Sfînta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscînd că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; şi suspinînd din adîncul inimii sale, a zis, lăcrimînd: „Eu sînt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, cînd voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mîhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decît pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.

Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feţei lui şi cunoscînd după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întîi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tînguiască de moartea lui.

Deci, cuprinzîndu-l şi îmbrăţişîndu-l, se căinau şi se tînguiau cumplit, zicînd: „O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cît ai rănit inimile noastre, acum cînd te-am aflat, mai mult decît înainte, cînd ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi şi această mîngîiere a nădejdii şi ai întors întru mîhnire acea puţină mîngîiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvîrşit în tăcere şi nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decît pierzarea! O! faţă dorită, care ai mîhnit atît pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi cînd ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvîrşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tînguim. O, nenorociţii de noi, cei mai ticăloşi decît toţi ticăloşii, noi îl aveam în mîinile noastre şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atîta sîrguinţă! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Cîte suspinuri, cîte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”

Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mîhnită şi îndurerată, care îşi aducea aminte de urîciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa lui – după cum s-a zis mai sus -, atunci se tînguia cu jale şi cu mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi bătîndu-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind cîte puţin, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor bunul biruitor.

Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plîngeau şi se înspăimîntau de atîta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurămîntul cu care se jurase lui, şi dezbrăcîndu-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos, că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai iubite decît cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată. Tatăl cuviosului văzînd-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte porunca copilului şi cum a luat de pe dînsul hainele cele strălucite şi l-a îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătînd Dumnezeu că nu numai copiii sînt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar şi ei pe ale copiilor lor, cînd cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscînd ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus.

Apoi au zidit şi o sfîntă biserică în locul colibei, pe mormîntul cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea- cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica cea zidită de dînşii pe mormîntul fiului lor.

Aşa a fost viaţa Sfîntului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Έζησε στα μέσα του 5ου μ.Χ. αιώνα και ήταν γιος του Εύτροπίου, και της Θεοδώρας. Έγινε μοναχός και κατάφερε, με τη χάρη του Θεού, να φέρει στο σωστό δρόμο τους γονείς του. Μετά από αυτό ο Θεός παρέλαβε τη μακάρια ψυχή του.

He lived in the mid-5th AD century. He was the son of Eftropiou and Theodora. He became a monk and was able, with God’s grace, to bring in the right parents. After that God has received the blessed soul.

Ἀπολυτίκιον
Ἦχος δ’. Ταχύ προκατάλαβε
Ἐκ βρέφους τόν Κύριον, ἐπιποθήσας θερμῶς, τόν κόσμον κατέλιπες, καί τά ἐν κόσμῳ τερπνά, καί ἤσκησας ἄριστα· ἔπηξας τήν καλύβην, πρό πυλῶν σῶν γονέων, ἔθραυσας τῶν δαιμόνων, τάς ἐνέδρας παμμάκαρ· διό σε Ἰωάννη ὁ Χριστός, ἀξίως ἐδόξασεν.

 Saint John the Hut-Dweller was the son of rich and illustrious parents, and was born in Constantinople the early fifth century. He received a fine education, and he mastered rhetoric and philosophy by the age of twelve. He also loved to read spiritual books. Perceiving the vanity of worldly life, he chose the path that was narrow and extremely difficult. Filled with longing to enter a monastery, he confided his intention to a passing monk. John made him promise to come back for him when he returned from his pilgrimage to Jerusalem, and take him to his monastery. 

He asked his parents for a Gospel so that he might study the words of Christ. John’s parents hired a calligrapher to copy the text, and had the volume bound in a golden cover studded with gems. John read the Gospel constantly, delighting in the Savior’s words. 

The monk kept his promise to come back for John, and they went secretly to Bithynia. At the monastery of the „Unsleeping” (Akoimitoi), he received monastic tonsure. The young monk began his ascetical labors with zeal, astonishing the brethren with his unceasing prayer, humble obedience, strict abstinence, and perseverance at work. 

After six years, he began to undergo temptations. He remembered his parents, how much they loved him, and what sorrow he caused them. He regretted leaving them, and was filled with a burning desire to see them again. 

St John explained his situation to the igumen St Marcellus (December 29) and he asked to be released from the monastery. He begged the igumen for his blessing and prayers to return home. He bid farewell to the brethren, hoping that by their prayers and with the help of God, he would both see his parents and overcome the snares of the devil. The igumen then blessed him for his journey. 

St John returned to Constantinople, not to resume his former life of luxury, but dressed as a beggar, and unknown to anyone. He settled in a corner by the gates of his parents’ home. His father noticed the „pauper,” and began to send him food from his table, for the sake of Christ. John lived in a small hut for three years, oppressed and insulted by the servants, enduring cold and frost, unceasingly conversing with the Lord and the holy angels. 

Before his death, the Lord appeared to the monk in a vision, revealing that the end of his sorrows was approaching, and that in three days he would be taken into the Heavenly Kingdom. Therefore, he asked the steward to give his mother a message to come to him, for he had something to say to her. 

At first, she did not wish to go, but she was curious to know what this beggar had to say to her. Then he sent her another message, saying that he would die in three days. John thanked her for the charity he had received, and told her that God would reward her for it. He then made her promise to bury him beneath his hut, dressed in his rags. Only then did the saint give her his Gospel, which he always carried with him, saying, „May this console you in this life, and guide you to the next life.” 

She showed the Gospel to her husband, saying that it was similar to the one they had given their son. He realized that it was, in fact, the very Gospel they had commissioned for John. They went back to the gates, intending to ask the pauper where he got the Gospel, and if he knew anything about their son. Unable to restrain himself any longer, he admitted that he was their child. With tears of joy they embraced him, weeping because he had endured privation for so long at the very gates of his parental home. 

The saint died in the mid-fifth century, when he was not quite twenty-five years old. On the place of his burial the parents built a church, and beside it a hostel for strangers. When they died, they were buried in the church they had built. 

In the twelfth century the head of the saint was taken by Crusaders to Besançon (in France), and other relics of the saint were taken to Rome.

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.