Acasă > Pagini de Sinaxar > 15 mai: VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS PAHOMIE CEL MARE

15 mai: VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS PAHOMIE CEL MARE

ORNAM1

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părţile Tebaidei Egiptului, născut din părinţi păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieşit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfântă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinţii lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustându-le, îndată le vărsa ca pe nişte otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pântecele lui de prunc.

Şi crescând el, părinţii lui l-au dus odată la capiştea idolească care era lângă râul Nilului şi în care diavolul cel ce petrecea în idol dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, înşelând astfel poporul care credea că idolul lor vorbeşte cu ei. Iar Pahomie, mergând acolo, diavolul a tăcut şi idolul a rămas mut. Şi se mira slujitorul idolesc că zeul lor a amuţit şi îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi i-a descoperit diavolul taina aceea, că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutând spre prunc, a strigat cu glas tare, zicând: „Pentru ce aţi adus aici pe vrăjmaşul zeilor noştri? Scoateţi-l îndată afară de aici!” Părinţii lui Pahomie s-au mâhnit pentru aceasta, mirându-se şi zicând între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că nici din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o şi varsă?” Şi ei, nepricepându-se ce să fie aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat pe el la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche.

În acea vreme, împărăţind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste împotriva muncitorului Maxentie. Deci, coman­danţii împărăteşti, ajungând până în părţile Egiptului, au luat cu sila în rânduiala ostăşească pe mulţi tineri, între care era şi tânărul Pahomie, fiind în vârstă de douăzeci de ani. Şi pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creştinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii cei luaţi erau ţinuţi sub străji, iar locuitorii cetăţii, văzând pe acei tineri păziţi cu străji şi auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dânşii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creştinilor, le aduceau cele de trebuinţă, adică îndestulare de bucate şi de băuturi, şi-i mângâiau pe dânşii în necaz. Iar Pahomie se minuna văzând atât de mare dragoste care li se făcea de cetăţenii aceia. Deci, înştiinţându-se de la cei ce erau cu dânsul, că sunt milostivi creştinii spre toţi, iar mai ales spre străini, întreba de numirea aceea, adică ce sunt creştinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini.

Atunci ei i-au spus lui: „Creştinii sunt oameni cucernici, care cred în Unul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor şi Atotţiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, şi în Duhul Sfânt. Ei sunt buni la obiceiuri şi milostivi către toţi, făcân- du-le bine şi dându-le în dar toate cele de trebuinţă, şi aşteptând răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Unele ca acestea auzind tânărul Pahomie, se minuna de credinţa creştinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu şi se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.

Deci, depărtându-se puţin de tovarăşii săi şi fiind singur, şi-a întins mâinile spre cer şi a zis: „Doamne, Dumnezeul creştinilor, Cel ce ai făcut cerul şi pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea şi îmi vei dărui mie cunoştinţa dumnezeirii Tale şi mă vei izbăvi de necazul acesta, îţi voi sluji Ţie în toate zilele vieţii mele şi voi vieţui după poruncile Tale”. Astfel rugându-se, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care îl cinstesc creştinii. Şi mergând de acolo cu ceilalţi ostaşi, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întâmplau lui vreodată dulceţi trupeşti sau alte oarecare pofte mireneşti, se întorcea cu totul de la dânsele, aducându-şi aminte de rugăciunea aceea în care şi-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viaţa cea plăcută Lui şi s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Căci iubea curăţenia trupească din tânăra vârstă şi se silea a o păzi fără de prihană.

Iar după ce marele şi dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe vrăjmaşii săi prin credinţa în Hristos, făcându-se pace în împărăţia lui, a eliberat cetele ostăşeşti şi astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci Pahomie, întorcându-se în patria sa, a mers cu sârguinţă în Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia şi, intrând în biserica creştinească, a cerut Sfântul Botez. Deci, învăţându-se şi deprinzându-se cu sfânta credinţă, a luat Sfântul Botez şi s-a învrednicit împărtăşirii dumnezeieştilor Taine. Iar după ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorându-se rouă din cer, care umplându-i dreapta lui şi închegându-se, s-a făcut ca mierea. Şi a auzit un glas de sus, grăind către dânsul: „O, Pahomie, înţelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului care ţi se dă ţie de la Hristos Dumnezeu”.

De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit şi mai mult cu dragostea lui Dumnezeu şi, umilindu-se foarte mult, a dorit viaţa monahicească. Şi auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care vieţuia într-un loc pustiu, s-a dus la dânsul şi, ajungând la chilia lui, a bătut în uşă. Iar stareţul, căutând prin fereastră, l-a întrebat: „Ce voieşti? Şi pe cine cauţi?” Pahomie i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!” Grăit-a lui stareţul: „Nu poţi să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulţi au venit aici şi, nesuferind nevoinţa călugărească, s-au întors înapoi”. Pahomie i-a zis lui: „Nu toţi oamenii au acelaşi obicei; primeşte-mă numai şi vremea singură va arăta de pot a suferi greutatea vieţii călugăreşti”. Grăit-a stareţul: „Ţi-am spus că nu vei putea răbda; deci să te duci la altul într-alt loc şi să te ispiteşti multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine şi te voi primi; pentru că eu vieţuiesc aici cu asprime şi, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănânc nimic, decât numai pâine şi sare; iar untdelemn şi vin niciodată nu bag în gură. Şi petrec fără somn întru rugăciune şi învăţătura dumnezeieştilor cuvinte până la miezul nopţii, iar de multe ori chiar şi toată noaptea”.

Acestea grăind stareţul, nu se mândrea pentru înfrânarea sa, ci voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tânărul mirean. Iar Pahomie, auzind unele ca acestea, şi mai mult se aprindea spre o viaţă ca aceea după Hristos. Şi zicea către stareţ: „Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere şi răbdare şi mă va povăţui pe mine prin tine la viaţă cea aspră”. Atunci Cuviosul Palamon, văzând osârdia lui cea către Dumnezeu şi cu­noscând în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis uşa şi, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima monahală. Şi petreceau amândoi împreună în postiri şi în rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mâinilor. Iar lucrul lui era a toarce lână şi a ţese rase, nu pentru vreun câştig oarecare, ci ca să hrănească pe săraci din osteneala mâinilor sale. Iar când stătea la rugăciunile cele de toată noaptea, dacă îl vedea cândva stareţul dormitând, îl scotea afară din chilie şi, umplând o coşniţă cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc şi acolo să o verse; aşa alunga somnul şi îşi ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deşteaptă la rugăciune.

Deci, stareţul zicea către ucenic: „Trezeşte-te, fiule, şi te deşteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmaşul; pentru că în deşert va fi osteneala noastră”. Şi văzând Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrânat şi sârguitor către toate nevoinţele pustniceşti şi sporind spre fapta cea îmbunătăţită, se bucura cu duhul şi slăvea pe Dumnezeu. Şi sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paşti, a zis stareţul către ucenic: „Devreme ce ziua aceasta este de praznic, şi la toţi creştinii această zi a învierii lui Hristos este zi de bucurie şi de prăznuire, deci, frate, să găteşti şi nouă masa, ca, mâncând, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu”. Vrând el îndată cu osârdie să facă porunca, a luat puţin untdelemn şi a turnat în sare, punându-l pe masă. Şi apropiindu-se stareţul de masă şi văzând în sare untdelemn, şi-a lovit fruntea cu mâna şi a zis cu lacrimi: „Domnul meu S-a răstignit şi a fost batjocorit şi a suferit pălmuire şi eu să mănânc untdelemn?” Deci, n-a stat la masă să mănânce, până ce nu s-a luat sareaşi untdelemnul şi s-au pus altele.

Într-una din zile a venit la dânşii un frate şi, văzând focul aprins, a zis lui Palamon şi lui Pahomie: „Dacă cineva dintre voi are credinţă, să se pună deasupra acestor cărbuni şi să stea pe ei până se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru…”. Iar Cuviosul Palamon, cunoscând înălţarea minţii fratelui aceluia, l-a certat, zicându-i: „încetează, frate, cu acea mândră părere a ta şi nu căuta lucrul cel netrebnic, pentru că te amăgeşti”.

Iar el mai mult mândrindu-se, s-a suit de voia sa pe cărbunii cei aprinşi şi stătea citind rugăciunea Domnului. Şi a rămas nears; fiindcă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mândri, îl apăra de arderea focului. Deci, pogorându-se de pe foc nevătămat, mai mult se mândrea pentru sfinţenia sa. Şi, plecând de la dânşii, îi ocăra, zicându-le: „Unde este credinţa voastră?” Deci, şezând acel frate mândru în chilia sa, care nu era aşa departe de Palamon, şi văzându-l diavolul înşelat desăvârşit cu înălţarea minţii, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă şi înfrumuseţată cu podoabe şi, venind la el, a bătut în uşa chiliei. Iar el, deschizând uşa şi văzând pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: „Fiind strâmtorată de datornici pentru datorii şi neavând cu ce să le plătesc, am fugit de la dânşii, temându-mă să nu cad în mâinile lor şi să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ţie, părinte, primeşte-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povăţuit să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută”.

Iar el, neputând să socotească cele grăite şi neînţelegând meşteşugirile vrăjmaşului cu grosimea minţii sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gânduri de desfrânare şi l-a aprins pe el cu poftă trupească, şi acel mândru monah, fiind biruit de spurcatul gând, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-şi împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trântit de pământ şi a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pământ ca un mort, mut şi fără de glas. Iar după câteva zile, venindu-şi în sine şi cunoscându-şi nebunia sa, s-a dus la Sfântul Palamon, tânguindu-se şi zicând: „Să ştii, părinte, că eu singur sunt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioşiei tale, ajută ticăloşiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol până în sfârşit”.

Aşa grăind acela cu lacrimi, iar cuvioşii părinţi Palamon şi Pahomie lăcrimând de milă pentru dânsul, deodată s-a îndrăcit monahul acela şi a fugit din chilie şi, fiind gonit de diavol, alerga prin munţi şi prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul băii şi a ars acolo. Iar fericitul Pahomie, văzând şi auzind aceasta, îşi păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie şi îşi îndrepta viaţa în smerită cugetare şi în blândeţe, aducându-şi aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima.

Muntele şi pustia aceea, întru care vieţuia, erau pline de spini şi, ieşind Pahomie să adune lemne, îşi rănea picioarele, umblând desculţ prin spini; asemenea şi mâinile lui, fiind înţepate de spini, sângerau. Iar el răbda cu bucurie, aducându-şi aminte de piroanele Stăpânului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mâini şi picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc osebit şi pentru aceasta adeseori ieşea în pustie departe de chilie; şi acolo îşi întindea mâinile în sus şi se ruga lui Dumnezeu.

Odată, ducându-se el cam departe de chilia sa şi apropiindu-se de locul ce se numea Tavenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind către dânsul: „Pahomie, aici să petreci şi în locul acesta să faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulţi din cei ce voiesc să se mântuiască. Pe aceia îi vei povăţui în călugărie la viaţa cea îmbunătăţită, după felul şi rânduiala pe care îndată o voi trimite ţie”. Iar fericitul Pahomie, minunându-se de acest dumnezeiesc glas, i-a stat înainte îngerul în chipul rânduielii celei mari a monahilor celor desăvârşiţi, adică în sfânta schimă, şi i-a dat în mâini o tăbliţă care avea scris pe dânsa rânduielile şi canoanele vieţii monahiceşti şi pustniceşti. Deci, întorcându-se el cu bucurie la cuviosul său stareţ, i-a spus toate cele văzute şi auzite. Iar acela crezând fără îndoială că este lucrul şi rânduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mântuire omenească. Apoi fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dânsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc şi arătarea cea îngerească.

Iar stareţul, nevoind să mâhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul acolo şi, zidind o chiliuţă mică în acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, după câtăva vreme, stareţul a grăit către Pahomie: „O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ţie de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povăţuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem aşezământ, ca să nu ne despărţim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cât vom fi între cei vii”. Şi astfel vieţuia fiecare în chilia sa.

Adeseori fericitul Pahomie se ducea  la Cuviosul Palamon, cercetându-l şi luând de la dânsul binecuvântare şi părintească învăţătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfântul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrânare; pentru că uneori gusta puţină pâine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puţină apă şi pâine nu gusta nicidecum. Deci, fraţii care veneau spre cercetarea lui, îl rugau şi îl sfătuiau, ca să dea măcar puţină odihnă trupului său bolnav şi să guste din bucate şi din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvârşit. Iar el le răspundea: „Dacă sfinţii mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie până la sfârşit pentru Dumnezeu – în Care au crezut unii tăierea mădularelor, alţii tăierea capetelor, iar alţii arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea mea cea puţină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?” Şi aşa pustnicul şi înfrânatul cel adevărat, deşi fiind în boală trupească, totuşi nu şi-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o până la sfârşit, s-a sfârşit pe mâinile iubitului şi duhovnicescului său ucenic şi fiu, fericitul Pahomie, şi a trecut spre îndulcirea veşnicelor bunătăţi, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iar Cuviosul Pahomie îngropând cinstitule trup al duhovnicescului său părinte, s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde vieţuia după Dumnezeu.

Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul Ioan, fratele lui cel mai mare după trup, care îl căuta de multă vreme, pentru că, de când Pahomie luase Sfântul Botez, nu s-a mai întors la casa sa, la părinţii şi rudeniile sale, ci îndată s-a dus în pustie; iar Ioan, fratele lui, îl căuta pretutindeni, pentru că acum şi acela luase sfânta credinţă şi se botezase. Deci, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat şi s-au sărutat, şi Ioan a început a vieţui împreună cu Pahomie şi a urma vieţii lui, petrecând amândoi în legea Domnului şi învăţându-se ziua şi noaptea. Şi nu se îngrijeau de cele pământeşti, iar cele ce le aveau din ostenea­la mâinilor lor, le împărţeau la cei ce aveau trebuinţă, neîngrijindu-se pentru ziua de mâine. Şi îşi muncea trupurile cu postiri, privegheri şi alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea învierii şi a fericirii ce va să fie în ceruri. Apoi citind Vieţile Sfinţilor şi luând aminte la isprăvile acelora, singuri se sârguiau să săvârşească unele ca acelea.

Iar Cuviosul Pahomie, aducându-şi aminte de făgăduinţa care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru fraţii cei ce erau să se adune la dânsul spre mântuire, a început a zidi chilii, împreună cu fratele său. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învăţând şi cugetând pentru liniştea şi strâmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărându-se, a zis către Pahomie: „încetează de a mări şi a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta nu este de trebuinţă”.

Iar Pahomie auzind unele ca acestea^, s-a mâniat asupra fratelui său, că nu cu înţelegere l-a ocărât pe el. însă, fiind blând, nu i-a zis nimic împotrivă, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Şi sosind noaptea, s-a închis în chilia sa şi a început a plânge şi întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicând: „Amar mie, că înţelegerea cea trupească este încă întru mine şi umblu încă după trup; pentru că după atâta deprindere duhovnicească, încă sunt stăpânit de mânie. Miluieşte-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău şi vrăjmaşul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale, atunci mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este:Cel ce păzeşte toată legea, dar numai într-una greşeşte, pentru toate s-a făcut vinovat. însă cred, Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, şi mă voi învăţa a umbla în căile Sfinţilor, plăcuţilor Tăi, tinzând spre cele dinainte şi uitând pe cele din urmă; că din veac sfinţii Tăi ajutându-se cu darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaşul şi foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi învăţa, Doamne, pe aceia care Te-ai făgăduit a-i chema la viaţa monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi luptă sufletul meu, şi de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Dar cred, Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sunt plăcute înaintea ochilor Tăi şi-mi vei ierta toate păcatele mele”.

Aşa strigând fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru rugăciuni, asudând cu lacrimi, şi din multa sudoare – pentru că era pe vremea secerişului şi în părţile acelea este zăduf fără de măsură – s-a făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stând la rugăciune, să-şi aibă mâinile întinse în sus şi nicidecum nu le lăsa, nici nu le strângea, până la sfârşitul rugăciunii; ci aşa stătea ca spânzurat pe Cruce. Astfel obosindu-şi trupul său, iar sufletul ridicându-şi spre gândirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.

Şi nu după multă vreme, Ioan, fratele lui, s-a mutat către Domnul, şi el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi şi cu cântări, îngrijindu-se în toate zilele ca să fie mai bun şi mai slobod de gândurile cele ce năvăleau asupra lui, învăţându-se pururea în frica lui Dumnezeu şi având în minte pomenirea morţii, înfricoşata judecată şi minunile cele veşnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzând aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrâşnind cu dinţii şi aducându-i multe ispite. Iar el înarmându-se cu pavăza credinţei şi cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmaşului, având totdeauna în gură cântarea de psalmi. Deci, rugându-se el, diavolii de multe ori se sârguiau să-i curme rugăciunea şi, când pleca genunchii, îi arătau înaintea lui o groapă adâncă şi apă vâjâind, ca să se teamă şi să nu-şi plece genunchii la rugăciuni. însă sfântul nu se îngrijea de diavoleştile năluciri şi nu înceta a-şi pleca genunchii la rugăciune.

Odată, umblând el, l-au înconjurat diavolii, urmându-i şi mergându-i înainte ca unui boier, zicând unul către altul: „Vine domnul Pahomie, daţi loc robului lui Dumnezeu!” Iar sfântul batjocorea nălucirile lor şi-i socotea pe dânşii ca pe nişte câini ce latră. Altădată, stând el în chilia sa la pravila cea de la miezul nopţii, au năvălit asupra lui mulţime de diavoli, cu huiet şi cu strigare multă, şi au început a-i clătina chilia şi a cutremura pământul, vrând să răstoarne zidirea din temelie şi să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cânta:Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea; ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, când se va tulbura pământul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul şi s-a făcut alinare şi linişte. însă aceia, fugind ca nişte câini fără de ruşine, iarăşi s-au întors. Deci, după rugăciune, şezând sfântul la lucrul mâinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoş mare, care cânta înaintea lui foarte tare şi se repezea spre faţa lui; iar sfântul a suflat asupra lui şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dânsul.

Altădată, adunându-se mulţi diavoli, au legat o frunză de stejar cu o funie mare şi lungă, şi trăgeau de ea cu osteneală şi cu ispitire, ca de o piatră mare, chiuind şi strigând cu mare glas unul către altul: „Trageţi, trageţi!” Aceasta o făceau vrând să pornească spre râs pe robul lui Dumnezeu; dar sfântul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.

De multe ori, când şedea sfântul să guste hrană, diavolii făcându-se în chip de femei frumoase, şedeau de amândouă părţile lui şi se atingeau de bucatele cele puse înainte. Iar cuviosul, închizân- du-şi ochii cei trupeşti ca să nu vadă nălucirile cele muiereşti, îşi ridica ochii minţii spre Hristos Dumnezeu şi nălucirile cele diavoleşti fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era împreună cu el darul Domnului, Cel ce a zis către plăcuţii Săi:Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.

Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru că toată ziua, de dimineaţă până seara, a fost bătut de dânşii şi ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, ştiind că Domnul nu părăseşte în ispite pe robii Săi. Deci a venit la dânsul pentru cercetare un oarecare monah bătrân cu numele Apolos; şi dacă a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile şi ispitele cele aduse asupra lui de diavoli, Apolos i-a grăit lui: „Îmbărbătează-te şi te întăreşte, robule al Domnului, pentru că ştie diavolul că dacă te-ar birui pe tine, cel ce ne eşti nouă spre folos, şi căruia toţi, după puterea noastră, ne sârguim să-ţi urmăm, apoi pe noi neputincioşii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, având ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoinţe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că să nu dai răspuns lui Dumnezeu şi pentru noi, biruindu-te de lenevire şi dându-ne nouă chip de împuţinare de suflet”.

Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăj­maşilor celor nevăzuţi şi slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mângâiat în necaz, şi l-a pornit spre mai mare ne voinţă; deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des şi să-l întărească. Iar odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit şi, petrecând puţine zile, s-a mutat către Dumnezeu şi a fost îngropat de Pahomie.

Cuviosul Pahomie avea atâta îndrăzneală şi credinţă către Dumnezeu, încât de multe ori călca peste balauri şi peste scorpii, şi rămânea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de râu, iar crocodilii ascultau porunca lui şi treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Şi mulţumind cuviosul lui Dumnezeu că-l păzeşte nevătămat de toate asuprelile vrăjmaşilor, se ruga Lui, zicând: „Bine eşti cuvântat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat neputinţa mea, ca să fie înşelată de vrăjmaşul, ci singur m-ai întărit şi mă întăreşti pe mine, văzând neştiinţa mea. Singur mă povăţuieşti şi mă înveţi pe mine voia Ta cea sfântă, pentru că eu sunt prost şi neînţelept; iar Tu m-ai înţelepţit întru frica Ta”.

Şi iarăşi văzând sfântul neîncetatele asupreli diavoleşti, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz şi desăvârşit nevoitor, ca să-i ia somnul, încât să petreacă noaptea şi ziua fără de somn – pe cât se poate biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise:Nu mă voi întoarce, până ce se vor sfârşi; îi voi necăji şi nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea şi vedea pe duhurile cele nevă­zute ca pe nişte văzute şi le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Şi rugăciunea cuviosului era ca să se săvârşească întru el voia Domnului şi să nu se lipească de el nici un gând din grijile lumeşti.

După câtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune la miezul nopţii, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintâi, zicându-i: „Pahomie”. Iar el a răspuns: „Ce este, Domnul meu?” Zis-a îngerul: „Voia Domnului este aceasta, ca să-I slujeşti Lui şi pe neamul omenesc să-l aduci la El”. Acestea zicându-i îngerul Domnului de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulţumind lui Dumnezeu şi luând încredinţare din acea vedenie ce i se făcuse dintâi, a început a primi pe cei ce veneau la el şi voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învăţându-i să treacă cu vederea lumea şi pe toate cele din lume. Şi se făcea el însuşi pildă cu pustnicia şi cu smerenia vieţii celei iubitoare de osteneală, slujind celorlalţi fraţi, deşi nu mai era tânăr. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, sădind şi adăpând cu apă verdeţurile; el slujea bolnavilor ziua şi noaptea şi era chiar şi portar. El făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă şi slujirile în mănăstire; şi îndemna pe toţi să petreacă întru chemarea lor, şi să se înveţe întru psalmi şi întru alte cărţi; dar mai ales întru Sfânta Evanghelie.

Numele fraţilor care veniseră la el la început erau acestea: Psentais, Suros şi Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfânta lui viaţă cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicându-şi unul altuia: „Ne-am înşelat, socotind că sfinţii sunt născuţi de fel sfinţi, şi nu se fac sfinţi după a lor voie; şi iarăşi socotind că păcătoşii nu pot ca, întorcându-se la pocăinţă, să se facă sfinţi. Iată, vedem darul lui Dumnezeu în sfântul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinţi păgâni şi necredincioşi, şi a venit întru atât de bună credinţă şi plăcere de Dumnezeu, încât săvârşeşte cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu şi este sfânt. De aceea ni s-a arătat şi nouă aievea, că şi noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat şi el sfinţilor, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să şi înviem cu el, că drept ne duce pe noi la viaţa veşnică”.

Deci, apropiindu-se ei de Sfântul Pahomie, i-au zis: „Pentru ce, părinte, singur te osteneşti atât de mult în lucrurile monahiceşti? Porunceşte-ne nouă, ca să lucrăm şi noi”. Sfântul le-a răspuns: „Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mântuire. El să ne întărească, pe mine şi pe voi, în răbdare şi osteneli. Iar când Domnul nostru ne va aduna mai mulţi, atunci îmi veţi ajuta în slujbele mănăstireşti”. Şi le-a scris lor Cuviosul Pahomie rânduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mâinilor şi pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană şi pentru haine, pentru toată buna rânduială mănăstirească şi pentru viaţa monahicească, precum a fost povăţuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat lui.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toţi spre mântu­ire, s-au adunat la cuviosul şi alţi fraţi, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie – un altul Ioan şi alţii care auzeau de viaţa lui cea folositoare, de învăţătura cea de suflet mântuitoare a credinţei celei drepte şi de rânduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, în puţină vreme numărul fraţilor s-a înmulţit, încât ei erau mai bine de o sută.

Iar când, în vreo zi de praznic, se cădea ca toţi împreună să se împărtăşească cu preacuratele, cereştile, nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele dumnezeieşti Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape şi acesta săvârşea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor şi toţi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Şi nu voia povăţuitorul şi cugetătorul cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rânduiala preoţească; ci zicea că foarte de folos este monahilor să nu caute cinste şi începător ie, mai ales cei ce vieţuiesc viaţa cea de obşte, ca să nu înceapă între fraţi a se face zavistii, pizmuiri şi neîntocmiri pentru aceste pricini. Căci precum când cade în arie o scânteie mică de foc, dacă nu se va stinge degrabă, toată aria o arde, şi rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas; astfel, căzând între monahi gândul iubirii de stăpânire şi dorirea de rânduială preoţească, de nu se va scoate degrabă, pe toate ostenelile lor cele de mulţi ani şi rodurile duhovniceşti le va întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.

Acestea le grăia cuviosul, învăţând pe fraţi smerenia; însă, dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfinţiţi, voind să petreacă cu dânşii, îl primea cu dragoste şi-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind la viaţa cuviosului cea cu smerită cugetare şi a celorlalţi fraţi, se sârguia să fie următor smereniei şi ostenelilor lor celor pustniceşti.

Şi era Sfântul Pahomie foarte milostiv şi iubitor spre toţi. Ii era milă de cei bătrâni şi neputincioşi cu trupul, ştia a plăcea şi celor tineri, având multă purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraţilor crescând în toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dânşii – care puteau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îndrepteze şi să povăţuiască pe alţii la fapta bună -, şi i-a pus pe ei peste alţi fraţi, împărţindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur, privind la toţi ca un părinte şi îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia ascultarea şi slujirea cea cuviincioasă în lucruri, şi rugăciunile şi pravila cea pustnicească pe care putea să o poarte. Astfel se făcea fraţilor mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povăţuitorul cel de Dumnezeu înţelepţit.

Iar după mulţi ani, auzind de dânsul sora sa cea după trup, a venit la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că şi dânsa primise acum credinţa creştinească. Iar el, aflând de venirea ei, a trimis pe portar la dânsa, zicându-i: „Ai auzit de mine că sunt viu; deci, du-te de aici şi nu te mâhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici. eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieţii mele şi să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci fraţii mei îţi vor zidi o chilie într-un loc liniştit, ca acolo bineplăcând Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pământ, decât aceea, de a face bine şi a plăcea lui Dumnezeu. Şi puternic este Domnul ca şi pe alte fecioare şi femei să le mântuiască prin tine, aducându-le la o viaţă ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dânsul: una, pentru viaţa ta îmbunătăţită; iar alta, pentru povăţuirea acelora”. Aceasta auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima şi a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său şi, lăcrimând, cerea să fie povăţuită pentru mântuire.

Iar fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu pentru osârdia ei cea atât de mare; şi a poruncit unor fraţi cucernici, ca departe de mănăstire, de cealaltă parte a râului, să-i facă o chilie şi să zidească o mănăstire mică; apoi a îmbrăcat-o pe sora sa în chipul monahicesc. Şi, adunându-se la dânsa şi alte fecioare şi femei, le-a dat rânduială de viaţă monahicească şi a încredinţat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrân şi sfânt, cu numele Petru, care le cerceta adeseori şi iconomisea toate cele pentru dânsele.

Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul şi darul facerii de minuni; pentru că a început, cu darul lui Hristos, a tămădui bolile şi a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrân, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea şi Pahomie se ducea la dânsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece acel Dionisie era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos şi a pătimit pentru Dânsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.

Iar o femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind de curgerea sângelui de mulţi ani şi auzind de sfinţenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa, prin sfintele lui rugăciuni. Şi aflând că sfântul nu vorbeşte cu femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul şi se cercetează unul pe altul, şi l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Deci Dionisie a făcut aşa şi, trimiţând rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate şi, intrând ei în sfânta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune şi în Sfânta Evanghe­lie, şi îndată s-a tămăduit de curgerea sângelui şi s-a făcut sănătoasă. Deci, căzând la pământ, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare şi pe plăcutul Lui, pe Sfântul Pahomie, l-a fericit cu laude. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând meşteşugul lui Dionisie, a binecuvântat pe femeie şi, după vorba cea iubită cu prietenul său cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.

După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare şi a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat. Iar cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: „Noi nu avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvântăm în numele Domnului, şi iarăşi o vom trimite pe ea la voi; şi nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta”. Iar omul acela, alergând degrabă, a adus haina fiicei sale şi a dat-o sfântului.

Însă Sfântul Pahomie, căutând cu iuţime spre haina aceea, a zis: „Nu este aceasta haina ei”. Iar tatăl său întărea, zicând: „Cu adevărat haina aceasta este a fiicei mele”. Sfântul a grăit către dânsul: „Şi eu ştiu că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea, zicând că este fecioară şi împodobindu-se cu cele fecioreşti, şi-a pierdut fecioria şi petrece în necurăţia desfrânării. Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul şi pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuieşti mai întâi să se lase de păcatul acela şi să se tăgăduiască că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, şi atunci Domnul îi va fi milostiv şi o va tămădui de muncirea diavolească”.

Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mâhnire şi de mânie asupra fiicei sale şi, ducându-se la dânsa, a întrebat-o de este adevărat, şi ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, şi a făgăduit cu jurământ că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întorcându-se la cuviosul şi spunându-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dânsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugându-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puţin untdelemn şi după ce a luat ea cu credinţă untdelemn şi s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dânsa şi s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.

Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era diavolul dintr-însul şi nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsându-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire, a căzut plângând la picioarele Sfântului Pahomie, şi îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat, ca să-l izbăvească de muncirea diavolească. Iar cuviosul, făcând rugăciune, i-a dat o pâine din mănăstirea sa şi i-a poruncit ca, la ceasul mâncării, să pună acea pâine înaintea fiului său. Şi ducându-se omul la casa sa cu pâinea şi sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci şi-a împlinit trebuinţa în acea zi cu altă pâine. Iar după o vreme, flămânzind el şi cerând să mănânce, tatăl a sfărâmat o parte din pâinea lui Pahomie în părticele mici şi le-a amestecat cu finice şi astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscând, să mănânce. Iar duhul cel necurat ce era în acel tânăr, cunoscând în finice pâine dată din mâinile sfântului, a aruncat finicele la pământ. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănânce mai multe zile, poruncind să nu-i pună înainte nimic altceva decât pâinea adusă de la Sfântul Pahomie. Apoi, tânărul fiind silit de multă foame, a gustat din pâinea aceea şi îndată a fugit dracul din el. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuviosului, dând mulţumire şi laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului Său.

Multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfântului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălţa cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva şi nu-şi câştiga cererea, nu se mânia, nici nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc şi mare cuvânt:Părinte, fie voia Ta!

Oarecând cercetând Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin înalt şi roditor, în care suindu-se cei tineri în ascuns, furau poamele şi le mâncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut şezând în vârful lui un duh necurat şi l-a cunoscut că este dracul lăcomiei pântecelui, care înşeală pe cei tineri să fure smochinele şi să le mănânce în ascuns.

Atunci a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din nevoitorii bătrâni cei de demult, cu numele Iona, şi i-a zis: „Frate, taie pomul acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor neîntăriţi în înfrânare”. Iar bătrânul Iona, auzind acestea, s-a mâhnit foarte tare şi a zis către cuvios: „Nicidecum, o, părinte, pentru că mult rod luăm din el”. Şi văzând Sfântul Pahomie pe acel bătrân mâhnit, a tăcut, nevrând să-l mâhnească şi mai mult; pentru că îl ştia că este sfânt cu viaţa. Iar a doua zi, acel pom a fost aflat uscat cu totul şi nu avea nici rod, nici frunze verzi. Deci văzând aceasta bătrânul Iona, mai mult s-a umplut de mâhnire şi de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfânt şi n-a tăiat îndată acel smochin.

Aici se cuvine a pomeni puţin şi de viaţa acestui fericit bătrân Iona, căci avea optzeci şi cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste şi cu plăcere lui Dumnezeu. Iar ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să adune roadele şi, prin ostenelile şi rugăciunile lui, să facă mare îmbelşugare şi îndestulare de roade nu numai fraţilor, ci şi străinilor.

Însă el n-a gustat niciodată din acele roade şi răsaduri până la sfârşitul său, atât de înfrânat şi postitor era. Haina lui era numai una, făcută din piele de oaie, pe care o purta iarna şi vara. Altă haină niciodată nu-i trebuia decât cojocul, pe care numai atunci îl lua, când se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine; iar după împărtăşire se dezbrăca şi îl strângea, păstrându-l curat în tot timpul călugăriei lui. Şi nu ştia ce este odihna trupului, pentru că totdeauna şi neîncetat muncea cu osârdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdeţurile crude cu oţet îi erau lui hrană în toată viaţa. Şi niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale până la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din grădină, primea hrana cea obişnuită o dată pe zi, după apusul soarelui, iar după aceea intra în chilia sa şi şezând, lucra cu mâinile, împletind funii toată noaptea fără lumânare, până la cântarea Utreniei. Şi avea în gura lui rugăciunea, şi astfel dormita puţin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel şi-a obosit trupul său până la cel mai de pe urmă ceas al vieţii sale, căci astfel a fost găsit la sfârşit fericitul acela bătrân Iona, şezând şi ţinând în mâini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfânt s-a dus către Domnul, ca unul ce a fost atât de iubitor de osteneli, nevoitor şi omorâtor de patimile trupului său.

În aceeaşi mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie a zidit o biserică nouă, cu mâinile fraţilor celor iscusiţi în acel lucru, şi a împodobit-o cu stâlpi frumoşi, încât se veseleau de acel lucru bun şi frumos zidit. Apoi socotind că nu se cade monahilor a se veseli de podoaba lucrului mâinilor lor, nici a se mândri de frumuseţea zidirii lor, a luat nişte funii groase şi a legat stâlpii; deci, chemând pe fraţi le-a poruncit, ca să tragă cu toată puterea, până ce s-a aplecat zidirea şi s-a văzut că este neîmpodobită. Deci, cuviosul a zis către fraţi: „Să nu vă lăudaţi, fraţilor, pentru osteneala cea multă a mâinilor voastre, că aţi făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiţi, ca să vă zidiţi singuri pe voi şi să vă împodobiţi sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sunteţi Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul”. Aşa cuviosul părinte, mergând în fiecare locaş, folosea pe fraţi, învăţându-i şi dojenindu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugându-i şi sfătuindu-i să fie în viaţă fără de prihană, ca să ştie şi să cunoască meşteşugirile vrăjmaşului, şi astfel să se împotrivească lor cu puterea Sfântului Duh, şi adeseori să grăiască cuvintele Psalmului:întru Dumnezeu vom face putere şi El va urgisi pe vrăjmaşii noştri.

Şezând oarecând Cuviosul părinte Pahomie cu fraţii în mănăstirea sa din Tavenisiot şi învăţându-i din dumnezeieştile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care îşi acopereau veninul cel dinăuntru cu haine de păr; şi, stând înaintea porţilor mănăstirii, au zis oarecărora din fraţi: „Suntem trimişi de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneţi din partea noastră aceste cuvinte: «De eşti cu adevărat om al lui Dumnezeu şi nădăjduieşti spre Dânsul că te va asculta pe tine, apoi să vii şi să treci cu noi râul cel de lângă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaştem toţi care din noi are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?»”.

Nişte cuvinte de mândrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis către fraţi: „Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia să treacă râul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dânşii în laţul său, ca să li se întărească înşelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că ştiu că gândul acesta nu numai că nu este monahicesc, dar nici creştinesc. Iar voi duceţi-vă şi spune- ţi-le lor că aşa zice smeritul Pahomie: «Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrurile mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sârguinţa mea este, nu ca să umblu pe ape, ci ca să-mi plâng totdeauna pentru păcatele mele şi să caut ajuto­rul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmaşului”. Unele ca acestea auzind ereticii, s-au dus ruşinaţi.

În locaşul cuviosului era un frate, care îşi făcea voia sa şi nu mânca în acelaşi timp, când mâncau şi ceilalţi fraţi, ci postea mai mult decât vremea cea rânduită şi se înălţa cu părerea întru sine. Iar Părintele Pahomie, cunoscând înălţarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o parte şi i-a zis: „Frate, Domnul a zis:M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, şi tu eşti dator a ne asculta pe noi şi a păzi rânduiala mănăstirească, şi când vine vremea mesei, mănâncă împreună cu fraţii cele puse înainte, însă cu măsură; nu foarte săturându-te, ca să nu se îngraşe trupul şi să ridice întru tine război, nici foarte puţin să nu mănânci, ca să nu slăbeşti cu trupul întru osteneli, ci să primeşti hrana după măsura puterilor trupeşti, până ce vei birui pe diavolul slavei deşarte”.

Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după aceea iarăşi s-a abătut la voia sa, zicând: „Unde este scris: nu posti, nu te înfrâna…?” Deci, fiind sfătuit din nou de Cuviosul Paho­mie, n-a ascultat, şi astfel a fost stăpânit de diavol până ce sfântul, rugându-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsul, l-a tămăduit pe el şi astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învăţat fiind prin certare.

Altădată, stând Cuviosul Pahomie la rugăciune, s-a pomenit întru răpire şi a văzut pe fraţii săi cuprinşi de felurite primejdii. Unii dintr-înşii erau îngrădiţi de jur împrejur de văpaie, şi astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alţii, fiind cu picioarele desculţe şi împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înţepaţi de spini şi neputând să iasă dintr-înşii; iar alţii stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adâncă, sub care trecea un râu mare şi înfricoşat, plin de crocodili, şi nu puteau nici să se ducă de la prăpastie, nici să se arunce în râu, din cauza mulţimii crocodililor.

Această vedenie cuviosul o spunea fraţilor cu multe lacrimi şi proorocea zicând că după ducerea lui din viaţa aceasta, monahii se vor încurca cu diferite feluri de patimi lumeşti, se vor primejdui întru multă împiedicare spre mântuire, neputând să se izbăvească şi să scape de acelea, căci, prin meşteşugirea vrăjmaşului, îi vor înconjura pe dânşii împătimirile cele deşarte.

După aceasta a venit pentru călugărie la cuviosul un măscărici, pe nume Silvan, pe care primindu-l cuviosul şi învăţându-l mult pentru pocăinţă, l-a îmbrăcat în schima monahală. Acesta îndărăt- nicindu-se după câtăva vreme, a început a vieţui fără de grijă şi a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înştiinţându-se cuviosul, îl învăţa pe el mult, iar uneori îl şi bătea. Iar acela se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca să dezbrace de pe dânsul înaintea fraţilor chipul monahicesc şi, dându-i lui haine mireneşti, să-l izgonească din mănăstire.

Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareţ, rugându-l şi zicând: „Iartă-mă, părinte, şi mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuieşte pe cei păcătoşi, că mă va întoarce la pocăinţă, cu rugăciunile tale”. Iar stareţul i-a zis lui: „Oare ştii cât ţi-am răbdat eu ţie? De cât de multe ori ţi-am dat şi bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ţie; pentru că n-am voit a întinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrând a face aceasta. Şi când te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decât pe tine, cu sufletul pătimind împreună cu tine de milă; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun şi îţi vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învăţături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la trup, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme şi celelalte mădulare”.

Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga şi plângea cu lacrimi, făgăduind pocăinţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar stareţul i-a grăit lui: „Dacă voieşti să te primesc iarăşi în numărul fraţilor, apoi să pui pentru tine chezaş, că de acum te vei pocăi”. Deci, el şi-a pus chezaş pe un oarecare stareţ cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertând pe Silvan, l-a încredinţat bătrânului Petronie, chezaşul său, şi singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povăţuiască la calea cea adevărată a pocăinţei. Iar Dumnezeul Cel milostiv, Care nu voieşte moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie, plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăinţă, încât în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Şi când şedea la masă cu fraţii, de multe ori nu putea să se oprească din plâns şi suspinuri, împlinindu-se către dânsul cuvântul proorocului David:Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea şi băutura mea cu plângere am amestecat-o.

Iar când îi ziceau lui fraţii ca să se oprească din plâns măcar la masă, înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: „Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum”. Iar fraţii îi ziceau lui: „Se cade a plânge când eşti în rugăciune singur, iar în vremea mesei să te opreşti din plângere, pentru că sufletul poate şi fără de lacrimile cele din afară să fie totdeauna umilit în inimă”. După aceea, fraţii iarăşi îl întrebau: „Pentru ce plângi aşa?” Şi-l opreau, zicând: „Ne ruşinăm căutând la tine cum plângi şi nu putem să mâncăm”. El răspundea: „Fraţii mei, oare nu-mi este îngăduit să plâng, când văd pe bărbaţii cei sfinţi slujindu-mi mie, păcătosul, care nici de praful picioarelor lor nu sunt vrednic? Oare nu sunt dator a plânge, că mie, spurcatului măscărici, îmi slujesc nişte bărbaţi cinstiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu ca aceştia? Deci, voi plânge, fraţilor, în toate zilele, ca să nu fiu înghiţit de pământ ca Datan şi Aviron, pentru mulţimea păcatelor mele”.

Pentru o îndreptare ca aceasta şi pentru adevărata pocăinţă a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum şi sfinţii îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfântul stareţ adeverea acestea către fraţi, zicând: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viaţă de obşte, n-am văzut pe nici unul din toţi fraţii care vieţuiesc împreună cu mine, urmând aşa smereniei, precum fratele acesta. Ştiu, fraţilor, că şi voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătăţite nevoinţe, aţi biruit pe vrăjmaş şi l-aţi gonit; însă, dacă vă leneviţi puţin, vrăjmaşul vostru se scoală asupra voastră şi cel izgonit se întoarce şi începe a face război. Iar Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, şi-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă smerenie, încât se vede că a biruit desăvârşit pe diavol şi nu mai poate vrăjmaşul să se întoarcă şi să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruieşte desăvârşit pe vrăjmaşul cel mândru ca smerenia inimii cea adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine”. Deci, fericitul Silvan, vieţuind opt ani într-o pocăinţă ca aceasta, s-a săvârşit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălţându-se de sfinţii îngeri spre cer, ca o jertfă aleasă.

Vieţuind Cuviosul Pahomie cu plăcere dumnezeiască spre folosul tuturor, episcopul cetăţii care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugăminte la dânsul, chemându-l în cetatea sa să facă în ea o mănăstire după rânduiala şi aşezământul său. Iar cuviosul, luând pe unii din ucenicii săi, între care era şi Teodor, s-a dus acolo şi a voit să cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Şi intrând el în acea mănăstire, a văzut pe unul din fraţi fiind dus la îngropare cu multă cântare de psalmi şi după el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinţii şi rudeniile celui mort. Deci a poruncit celor ce-l duceau să stea şi să înceteze cântarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viaţa aceluia fusese rea, petrecând în lenevire şi în iubire de păcate.

Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de mare preţ, şi să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de cântare de psalmi şi fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru minunându-se toţi şi neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, părinţii celui mort, rudeniile şi unii din fraţi au rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort şi să poruncească a-l îngropa după rânduiala obişnuită a Bisericii. Iar sfântul a grăit către dânşii: „Mie, fraţilor, cu adevărat mai mult decât vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiţi de trupul lui, iar eu de suflet. Şi aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare uşurare sufletului lui de la milostivul şi iubitorul de suflete Dumnezeu”. Atunci toţi au tăcut, auzind nişte cuvinte ca acelea de la sfântul părinte.

Şi petrecând cuviosul în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut înştiinţare că în altă mănăstire un frate boleşte, fiind aproape de moarte, şi doreşte ca înaintea sfârşitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se învrednicească de rugăciunea şi de binecuvântarea lui. Deci, sculându-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sârguinţă la mănăstirea aceea. Dar când era el departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh şi, ridicându-şi ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă, înălţându-se cu bucurie de sfinţii îngeri pe cale luminoasă; şi, stând, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici nu vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfânt: „Pentru ce stai, părinte, privind în sus, şi nu te îngrijeşti de fratele cel bolnav, ca să nu moară mai înainte de venirea ta?” Iar sfântul le-a răspuns: „Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducându-se sufletul lui de mâinile sfinţilor îngeri la viaţa veşnică” .

După aceasta, ajungând la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele cel ce se sfârşise întru Domnul şi, îngropând cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Şi s-a bucurat foarte fericitul episcop Uar de venirea Cuviosului Pahomie şi a ucenicilor lui. Iar când zideau acolo mănăstirea, nişte oameni din cei vrăjmaşi şi zavistnici, îndem­naţi de diavol, veneau noaptea şi risipeau ceea ce se lucra ziua. Iar cuviosul a răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învăţând şi pe ucenicii săi la răbdare, până ce Domnul singur a voit de a răsplătit bântuitorilor acelora. Pentru că odată, venind ei după obicei şi începând să risipească ostenelile sfinţilor bărbaţi, îngerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încât toţi au pierit, topindu-se ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăs­tirea fără de împiedicare şi s-a făcut locaş ales, şi a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbaţi îmbunătăţiţi: pe Samuil, pe Ilarie şi pe Encratie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii şi să povăţuiască pe fraţi spre mântuire. Iar el, întorcându-se, a venit la mănăstirea sa. Şi auzind fraţii de venirea părintelui lor, au ieşit în întâmpinarea lui, închinându-se şi bucurându-se.

Iar un copil nou începător în viaţa monahicească, ieşind din turma cea cuvântătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: „Părinte, de când ai plecat de aici până astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdeţuri, nici legume”. Iar sfântul i-a răspuns, zâmbind: “Nu te mâhni, fiule, că voi porunci să se fiarbă”. Deci, ducându-se în mănăstire, a intrat în bucătărie şi, găsind pe fratele ce era bucătar lucrând rogojini, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, câtă vreme este de când nu fierbi fierturi fraţilor?” El a răspuns: „Două luni!” Şi i-a grăit stareţul: „Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ţi s-a dat?” Bucătarul răspunse: „Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănâncă, pentru că numai copiii cei noi începători mănâncă fiertură, iar fraţii se înfrâ­nează şi petrec cu mâncare uscată; deci fiertura, rămânând multă, se leapădă afară; pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele şi untdelemnul. Iar ca să nu fiu osândit pentru şederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie”.

Grăit-a lui stareţul: „Câte rogojini aţi lucrat?” Răspuns-a bucătarul: „Cinci sute”. Grăit-a sfântul: „Aduceţi-le aici”. Şi le-au adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicând: „Precum voi n-aţi băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mâncare fraţilor, aşa şi eu fără de cruţare ard lucrul mâinilor voastre, ca să ştiţi, că nu este bine a călca aşezămintele părinteşti cele date spre mântuirea sufletului!” Iar bucătarul şi cu celălalt frate, văzând acestea, au căzut înaintea părintelui cu pocăinţă şi au cerut iertare.

Aducându-şi aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire, pentru fraţii cei ce aveau să cadă în multe feluri de împătimiri şi să se împletească cu griji deşarte după sfârşitul lui, plângea. Deci, închizându-se în chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru fraţii aceia. Şi iarăşi, o vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopţii, după cum spunea singur în urmă: „Vedeam o groapă adâncă şi întunecoasă şi în ea o mulţime de monahi fără de număr, dintre care mulţi se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă, dar nu puteau, de vreme ce pogorându-se alţii întru întâmpinarea lor, pe aceia îi surpau iar în adâncul gropii. Iar alţii, aproape de mal fiind şi vrând acum să iasă, de năprasnă surpându-se, iarăşi cădeau în groapa cea adâncă. Alţii mai neputincioşi, căzând mai adâncă se tăvăleau în cele mai dedesubt; iar unii strigau cu glasuri umilite. Insă nu mulţi din ei de abia ieşeau de acolo cu multă osteneală şi aflau îndată lumină, întru care intrând, se bucurau, mulţumind Domnului”.

Şi venindu-şi în sine cuviosul, socotea vedenia aceea; şi a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire, întunecare şi căderi; că va rămâne între dânşii numai chipul călugăresc. Deci se tânguia foarte pentru aceasta şi grăia către Dumnezeu: „Doamne, Atotţiitorule, dacă aşa va fi, apoi pentru ce ai lăsat să fie obştile şi mănăstirile? Doamne, adu-Ţi aminte de aşeză­mântul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie până la sfârşitul veacului. Tu ştii, Stăpâne, că de când am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta şi n-am gustat pâine sau apă până la săturare, nici de altceva din cele pământeşti nu m-am săturat”.

Grăind acestea cuviosul, s-a auzit către el un glas de sus, de la Domnul: „Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea”. Iar Pahomie, aruncându-se la pământ, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă şi nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că ştiu şi eu, o, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău toate se fac şchioape; iar milostivirea Ta pe toţi îi miluieşte şi, prin judecăţile cele neştiute, îi mântuieşte”.

Pe când cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii au stat înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tânăr cu frumuseţe negrăită, strălucind ca razele soarelui şi având pe capul Lui o cunună de spini. Şi ridicând îngerii pe Pahomie de la pământ, i-au zis: „Deoarece ai cerut să ţi se trimită ţie milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei, Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui, Cel ce S-a trimis în lume şi S-a răstignit pentru voi, şi poartă această cunună de spini pe cap!” Şi a zis Domnul către Pahomie: „Îndrăzneşte, Pahomie, şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi mântuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalţi decât îmbunătăţiţii monahi de acum. Pentru că cei de acum, povăţuindu-se şi luminându-se prin pilda vieţii tale, strălucesc cu faptele cele bune; iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă, neavând acest fel de povăţuitor ca să-i poată scoate din acel întuneric, cu singură alegerea voii lor sărind din întuneric, vor merge cu osârdie pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele şi se vor afla plăcuţi Mie. Iar alţii se vor mântui prin ispite şi prin primejdii şi se vor asemăna cu sfinţii cei mari. Pentru că amin zic ţie pentru dânşii, căci aceeaşi mântuire vor câştiga, pe care o au şi monahii cei de acum, care vieţuiesc cu desăvârşire şi cu neprihănire!”

Aceasta zicând Domnul, S-a suit la cer şi se lumina văzduhul cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului şi-L slăvea cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea preaslăvită vedenie şi umplându-se de negrăită dulceaţă din cuvintele Domnului.

Un frate oarecare dorea să se facă mucenic, dar în acea vreme era pace în Biserica lui Hristos, întru împărăţia dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga adeseori pe Sfântul Pahomie, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!” Iar sfântul îl învăţa să nu primească în inimă un gând ca acela, ca să dorească mucenicia, şi zicea: „Frate, rabdă cu vitejie nevoinţa monahicească şi poartă ostenelile mănăstireşti fără de cârtire întru ascultări şi te sârguieşte ca prin viaţă fără de prihană să placi lui Hristos şi astfel vei avea împărtăşire cu sfinţii mucenici în cer!”

El însă supăra în toate zilele pe sfântul, dorind să pătimească pentru Hristos, şi ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii muceniceşti. Iar Sfântul Pahomie, vrând ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: „Mă voi ruga pentru tine, ca să-ţi fie ţie precum voieşti; dar să te păzeşti, ca nu, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El în vremea muceniciei; căci cu adevărat te amăgeşti cu gândul, singur vrând de voie să te arunci în ispită, când singur Domnul ne învaţă să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită”.

Şi s-a întâmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis câţiva fraţi la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstireşti, fiindcă acolo creştea multă papură. Şi satul acela era aproape de nişte barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe când fraţii adunau papură în acel ostrov, Cuviosul Pahomie, chemând pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe fraţii cei ce se osteneau cu strângerea papurei şi să le ducă hrană. Deci, trimiţându-l, i-a zis cuvântul Apostolului:Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mântuirii! întru nimic nedând nici o sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană”.

Iar el încărcând un asin cu mâncări, s-a dus la fraţi, dar când s-a apropiat de pustie, barbarii se pogorau din munte ca să ia apă şi, prinzându-l, l-au legat şi l-au suit în munte la ceilalţi barbari, împreună cu asinul. Iar aceia, văzând pe monah, au început a-l batjocori, zicându-i: „Monahule, vino de te închină zeilor noştri”. Şi, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducându-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mâniat şi, înconjurându-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăţi. Iar el văzând săbiile trase deasupra capului său şi înţelegând mânia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult şi, alergând de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor şi le-a adus jertfă, apoi a băut şi a mâncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temându-se de moartea cea trupească, şi-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădându-se de Hristos.

După săvârşirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela şi, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorându-se din munte, şi-a venit în simţire, cunos- cându-şi păcatul, şi-a rupt hainele şi bătându-şi faţa, s-a întors la mănăstire. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând cu duhul cele întâmplate acelui frate, a ieşit foarte mâhnit întru întâmpinarea lui. Iar acela, văzând pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu faţa la pământ, tânguindu-se şi strigând: „Am greşit lui Dumnezeu şi ţie, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun şi învăţătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aş fi ascultat pe tine, n-aş fi pătimit unele ca acestea!”

Iar marele părinte i-a zis: „O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atât de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îţi era împărtăşirea cu sfinţii mucenici; iar tu te-ai rupt din ceata lor cea sfântă. Stăpânul Hristos venise la tine cu sfinţii îngeri, vrând să-ţi pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieţi, decât pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi şi, nevrând, ai pierdut viaţa cea veşnică,   depărtându-te de Dumnezeu. Unde sunt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? «Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…» Şi mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învredniceşti de mucenicie. Deci, aceasta îţi era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos şi să câştigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ţi-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gândul acesta?” Iar fratele acela a zis: „Părinte, am greşit întru toate şi nu pot căuta la faţa ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, şi nu este în mine nădejde de mântuire şi nu ştiu ce să fac; căci nu m-am aşteptat să mi se întâmple mie unele ca acestea!”

Acestea grăindu-le el cu plângere şi cu tânguire, marele stareţ i-a zis: „Ticălosule, tu până în sfârşit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun şi fără de răutate şi nu Se mânie până la sfârşit, căci este voitorul milei şi poate ca să afunde păcatele noastre în adâncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cât este de departe cerul de pământ, pe atât depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voieşte şi nu doreşte moartea păcătosului, ci pocăinţa lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors dinspre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăşi la El. Aşadar, nu te deznădăjdui, căci este şi pentru tine nădejde de mântuire; căci pomul cel tăiat iarăşi va odrăsli din rădăcină. De voieşti să mă asculţi pe mine, vei câştiga iertare de la Domnul”. Iar el, plângând, zicea: „O, părinte, de acum te voi asculta pe tine întru toate!”

Şi i-a poruncit cuviosul să se închidă într-o chilie singuratică şi până la moarte să nu vorbească cu nimeni, decât numai cu părintele cel duhovnicesc, şi a doua zi să mănânce puţină pâine cu sare şi cu apă, şi să facă două rogojini pe zi, să se roage şi să privegheze pe cât va putea şi din plângere să nu înceteze niciodată. Şi a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, vieţuind în pocăinţă zece ani, şi a trecut către Domnul.

Însingurându-se odată Cuviosul Pahomie de gâlcevile mănăsti­reşti, i-a stat înainte diavolul în chip luminos, zicându-i: „Bucură-te, Pahomie, căci eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la prietenul meu”. Iar sfântul, socotind în sine, se gândea aşa: „Venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie şi fără de frică, astfel încât toate gândurile omeneşti se sting în ceasul acela, pentru că toată mintea se întraripează în vedenia care se vede. Iar eu, văzând arătarea acestuia ce-mi stă în faţă, sunt plin de tulburare şi mă tem.

Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!” Şi sculându-se îngrădit cu credinţa către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: „Du-te de la mine, diavole, căci eşti blestemat tu şi vedenia ta şi meşteşugirile sfaturilor tale celor viclene”. Iar diavolul îndată s-a stins şi s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare şi a tulburat văzduhul, fugind şi strigând cu glas tare: „Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucând mai înainte, m-ai surpat, şi în toate zilele biruindu-mă mă batjocoreşti; pentru că mare este puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă, monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvârşesc”. Iar sfântul întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului, mulţumindu-I de ajutorul Lui cel atotpu­ternic, care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.

Iar într-o noapte, Sfântul Pahomie, umblând prin mănăstire cu fericitul Teodor, au văzut de departe amândoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulţime de slugi, iar Teodor a început a se teme, văzând-o. Deci sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, ci îndrăzneşte nădăjduind spre Domnul”. Şi a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis: „Pentru ce vă osteniţi în zadar, fiindcă nu puteţi nimic să faceţi împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotţiitorul Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori”. Iar Sfântul Pahomie a întrebat pe diavol, zicând: „Tu cine eşti, de unde vii şi pe cine voieşti să ispiteşti?” Răspuns-a aceea ce se părea femeie: „Eu sunt puterea diavolului şi mie îmi slujeşte toată tabăra diavolească; eu am rupt pe Iuda din ceata apostolilor şi asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război, dar nimeni cândva nu m-a defăimat pe mine atât de mult ca tine; pentru că mă surpi pe mine nu numai sub picioarele bătrânilor, ci şi sub ale copiilor tineri, învăţându-i să mă calce. Şi ai adunat atâta mulţime de nevoitori asupra mea şi i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, încât slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăzneală. însă această putere întru voi a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Cel ce v-a dat vouă stăpânire să călcaţi peste toată puterea noastră”.

Sfântul Pahomie a răspuns: „Oare pe mine singur ai venit să mă ispiteşti, tu, putere a diavolului, sau şi pe ceilalţi?” Răspuns-a femeia: „Şi pe tine şi pe toţi cei asemenea cu tine”. Grăit-a sfântul: „Apoi şi pe Teodor îl vei risipi?” Răspuns-a femeia: „Am luat stăpânire ca să te ispitesc pe tine, pe Teodor şi pe ceilalţi, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci când vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinuitoare de folos, mai mult decât de pagubă. Dar nu veţi petrece în veci pe pământ cu aceia, pe care acum cu rugăciunea îi întrarmaţi; pentru că va veni o vreme când, după al vostru sfârşit, mă voi juca între dânşii”. Grăit-a sfântul: „Dar de unde ştii, că cei ce vor fi după sfârşitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu atâta credinţă, precum îi slujim noi?” Răspuns-a diavolul: „Ştiu din arătare”. Atunci sfântul a zis: „Minţi cu capul tău cel spurcat, pentru că a şti acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca să ştie pe cele ce vor să fie; iar tu eşti mincinos şi stăpâneşti minciuna”. Zis-a diavolul: „Deşi nu ştiu nimic prin cea mai înainte ştiinţă, totuşi am cunoştinţă din lucrurile cele trecute şi din cele de faţă, despre cele ce vor să fie”. Unele ca acestea bârfind diavolul, şi încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el cu numele lui Iisus Hristos şi s-a stins diavolul cu toată ceata sa.

Odată cercetând cuviosul pe fraţii de prin mănăstirile sale şi de prin singurătăţi şi îndreptând ştiinţele lor, a venit la un bărbat cinstit, care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. însă monahul acela nu ştia limba egipteană, ci vorbea greceşte şi latineşte, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie de tălmaci ca să vorbească cu dânsul. Şi întrebându-l sfântul pe el pentru îndreptarea ştiinţei, acela nu voia să-şi descopere ştiinţa sa prin tălmaci, ci numai către singur stareţul. Dar nu putea, deoarece nu ştia limba egipteană pe care o vorbea Sfântul Pahomie, iar marele stareţ nu ştia nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculându-se cuviosul, s-a dus la un loc osebit şi, întinzându-şi mâinile către cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Atotţiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pământului, neştiind limba lor, apoi ce trebuinţă este ca să vină ei la mine? De voieşti ca aici să mântuieşti pe dânşii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpâne, ca să înţeleg vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor”.

Şi după ce s-a rugat astfel trei ceasuri şi şi-a sfârşit rugăciunea sa, fără de veste i s-a trimis din cer, în dreapta lui, o hârtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înţeles graiul tuturor limbilor şi a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se cu mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dânsul greceşte şi latineşte, ca şi cum din tinereţe ar fi învăţat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dânsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat cuviosului în puţină vreme şi spunea celorlalţi că marele părinte i-a întrecut pe toţi cărturarii în curata vorbire grecească şi latinească. Deci, vorbind cuviosul cu fratele acela multă vreme şi pricepând ştiinţa lui şi pe bine îndreptând-o pe aceea, l-a încredinţat lui Dumnezeu şi s-a întors în chilia sa.

Apoi Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneţi şi lui Dumnezeu foarte plăcându-I, şi multă mulţime la calea mântuirii povăţuind, a căzut într-o boală trupească după praznicul Sfintelor Paşti; şi îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Iar mai înainte cu două zile de sfârşitul său, a chemat pe toţi fraţii, învăţându-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte. După acestea, rugându-se lui Dumnezeu şi dându-le lor pace, binecuvântare şi sărutarea cea mai de pe urmă, şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Şi s-au adunat toţi monahii de la toate mănăstirile înfiinţate de el, care erau cu toţii în număr de şapte mii, împreună cu cei din lavra cea mare de obşte din Tavenisiot, care era maică şi începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie şi patru sute de fraţi. Deci, adunându-se toţi şi plângând ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor şi ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul şi mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Notă – La începutul vieţii Cuviosului Pahomie se pomeneşte de o cetate creştină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci este lucru cuviincios, ca să pomenim aici şi cele scrise despre dânsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice el: „Am aflat într-însa – adică în Oxirinhos – atâtea bunătăţi duhovniceşti, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună, pentru că am văzut-o pe ea plină de monahi; înăuntru şi dinafară primprejur, pretutindeni chilii monahiceşti; iar capiştile idoleşti cele mari, care au fost mai înainte, acelea s-au prefăcut în mănăstiri alese; şi în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici şi mănăstiri decât case mireneşti.

Iar cetatea aceea este foarte mare şi cu popor mult. Ea are l2 biserici mari, soborniceşti, afară de mănăstiri, în care sunt biserici osebite. Şi nici porţile cetăţii, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al cetăţii nu se află fără de locuinţe monahiceşti. Şi prin toate părţile cetăţii, ziua şi noaptea, totdeauna se înalţă neadormite laude lui Dumnezeu, şi poţi să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Şi nici un eretic sau păgân nu era în ea, ci toţi numai dreptcredincioşi creştini; şi cu nimic nu s-ar fi osebit de biserică, dacă episcopul locului ar fi voit să săvârşească dumnezeiasca slujbă pe uliţe în mijlocul cetăţii, ca într-o biserică.

Iar mai marii cetăţii şi ceilalţi cetăţeni au pus străji pe la toate porţile şi căile ca să păzească de va veni vreun străin sau sărac; şi pe acela îndată îl întâmpinau cu bucurie, întrecându-se unul cu altul şi sârguindu-se să-l ia în casa sa şi să-l odihnească, şi cu toate trebuinţele să-l îndestuleze. Iar pe noi dacă ne-au văzut – zice Rufin când voiam să mergem prin cetatea lor, cu câtă dragoste ne-au întâmpinat şi ce fel de cinste, ca a îngerilor lui Dumnezeu, ne-au dat; ce fel de ospăţ şi de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.

Şi văzând noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul acelei cetăţi, care este numărul lor, şi ne-a spus că în cetatea lor se află zece mii de monahi; iar călugăriţe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu, sunt douăzeci de mii. Iar iubirea de străini a tuturor acelora, care ne-au arătat nouă, ce fel de cuvânt poate să o spună?” Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea creştinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de s-ar fi făcut acea veche cetate pildă cetăţilor creştineşti de acum!

Categories: Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.