17 iunie: VIAŢA SF. MANUEL, SAVEL ŞI ISMAEL

*

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci, au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întîi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, dîndu-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţîndu-se că sînt creştini, s-a umplut de mînie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dînsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvîrşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungînd la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvîrşi acea necurată prăznuire, închinîndu-se idolilor, aducîndu-le jertfe fără de număr şi făcînd ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de instrumente muzicale, săvîrşind multe lucruri urîte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urîtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.

Deci, stînd ei la o parte, plîngeau şi se tînguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atît de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiei închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. „Nu lăsa, Doamne – ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atîta adînc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decît pietrele şi lemnele care se cinstesc de dînşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstindu-se de Tine cu suflet înţelegător, cu chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare”.

Astfel stînd şi plîngînd sfinţii la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dînsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzîndu-i lîngă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dînsul.

Unul din sfetnicii împărăteşti, aflîndu-i pe ei stînd deosebit, îi chema la ospăţul împărătesc; pentru că socoteau că şi aceia sînt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dînşii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa, în care sîntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sînt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu sîntem atît de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimînd pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atîta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gînd cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducîndu-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţilor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mînie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dînşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amînînd pînă a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Aceia, mergînd spre temniţă, cîntau zicînd: „Veşnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mîntuitorul nostru, să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm”. Şi iarăşi: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mîinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”

A doua zi, muncitorul şezînd la judecată, a pus de faţă pe cei trimişi din Persia şi a început a zice către dînşii: „O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amîndouă împărăţiile. Însă aceasta nu se poate aşeza în alt mod, decît numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri ca, împreună cu noi, să săvîrşiţi prăznuirea şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci, pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel aşezămintele cele cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Dacă voi sînteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gînd cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului”.

Sfinţii au răspuns: „O, împărate, am venit pentru aşezămintele de pace, trimişi de împăratul nostru ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia. Pentru aceasta sîntem trimişi, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Îl cinsteşte; pentru aceasta nu se ridică războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsînd pe acelea care sînt ale împăcării, pentru care sîntem trimişi la tine, încep altele pentru care nu sîntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpînirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi sîntem perşi cu neamul, însă cu credinţa sîntem crescuţi de maica noastră creştini, în dreapta credinţă, şi întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpînului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului. Deci şi aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credinţa cea sfîntă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună”.

Muncitorul, umplîndu-se de mînie, a zis către dînşii: „Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atîta neruşinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credinţa pe care noi o ţinem, fiind preaînţelepţi, cum şi toată înţelepciunea cărţii pe care am trecut-o cu desăvîşire? Ştim şi scripturile voastre creştineşti, pentru că şi în cărţile voastre creştineşti am învăţat odată şi am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflînd nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun şi desăvîrşit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsînd credinţa cea copilărească şi de nici o socoteală, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrînd, de muncile pe care le veţi primi îndată!”

Sfinţii au răspuns: „Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuşi Sfîntul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvînt şi îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decît toţi? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsînd pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsufleţit; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dîntîi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osîrdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvîrşită. Apoi, filosofii voştri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sînt înţelepţi, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvîntul Sfîntului Apostol, socotindu-se că sînt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor, iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscînd credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfîntul Botez fiind luminat şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, şi numit elin de toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creştin, şi în loc de dreptcredincios, păgîn fără de Dumnezeu!”

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, împăratul întărîtîndu-se foarte tare şi umplîndu-se de nemăsurată mînie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întîi i-au dezbrăcat şi i-au întins la pămînt şi i-au bătut cu curele, fără de cruţare pe spate şi pe pîntece. Apoi, i-au spînzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mîinile şi picioarele şi cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdînd cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „O, Stăpîne, Care Însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decît numai prin pătimirea răstignirii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce sîntem spînzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, şi uşurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cît de cumplite şi amare sînt aceste munci, Tu singur ştii, Doamne! Vezi, cît ne sînt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”

Sfinţii, rugîndu-se astfel, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgînilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mîngîind pe cei ce pătimeau, atîta uşurare le-a dat în munci, încît nu mai simţeau durerea cîtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: „Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gînd cu noi!” Dar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, mai mult fă-ne nouă, căci sîntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sînt mai dulci şi sîntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”

Iulian, împăratul cel fărădelege, văzînd pe Sfîntul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decît amîndoi fraţii, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel şi lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleşug, grăind către dînşii: „Din aceiaşi părinţi sînteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mîndru, certăreţ şi fără de ruşine, neavînd înţelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încît şi pe voi vă tîrăşte după el, nelăsîndu-vă să vă alegeţi cele bune. Voi, precum vă văd, sînteţi cu obicei bun, blînzi, nesfadnici şi binecunoscători; deci, ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi cîştiga de la dînşii; şi astfel veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!” Dar sfinţii, nevrînd nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meşteşugul lui şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mînie, a poruncit să-i ia pe dînşii la muncire şi cu lumînări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdînd cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfîntul Manuil aducîndu-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemişcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stîlp, a început iarăşi a-l munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mîini şi la picioare; apoi, în sfîrşit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Deci, scoţînd pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sîngelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicînd: „Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mîntuirea noastră, pe Tine micşorîndu-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi Împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie. Deci, pentru numele Tău cel sfînt, primim această tăiere de sabie şi ieşirea de voie din viaţa aceasta. Încă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat şi care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpîne, dă-le lor lumina minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscîndu-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mîntuire să cîştige!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dînşii: „Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvîrşit nevoinţa voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Cînd necuraţii slujitori, voiau să săvîrşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi locul pe care stătea, s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dînsele muncitoarele şi spurcatele mîini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Slujitorii, văzînd aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădînd păgîneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Timp de două zile, credincioşii aceia au stat nedespărţiţi în acel loc, rugîndu-se ziua şi noaptea. Dar, cînd pămîntul a dat afară trupurile sfinţilor, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioşii, umplîndu-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste şi i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorînd din mormintele sfinţilor mucenici tămăduiri de toate neputinţele.

După aceasta, Iulian, păgînul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimişilor din Persia, adică Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înşelîndu-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mîhnire, şi înştiinţîndu-se că Iulian, călcătorul de lege, şi-a strîns puterea sa, şi a venit în hotarele pămîntului său, a tăbărît asupra mîndrului vrăjmaş ce venea asupra lui. După ce din amîndouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sînge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărîmat puterea lui Iulian.

Încă şi urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mînă nevăzută, cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de rîs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mîndrie şi cu nădejde deşartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea şi nădăjduia spre ei. Deci, creştinii, scăpînd de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Οἱ Ἅγιοι Μάρτυρες Μανουήλ, Σαβὲλ καὶ Ἰσμαὴλ κατάγονταν ἀπὸ τὴν Περσία, ἦσαν ἀδελφοὶ καὶ ἄθλησαν κατὰ τοὺς χρόνους τοῦ αὐτοκράτορος Ἰουλιανοῦ τοῦ Παραβάτου (361 – 363 μ.Χ.). Ὁ πατέρας τους ἦταν πυρολάτρης, ὅπως ὅλοι οἱ Πέρσες. Ἡ μητέρα του ὅμως, εὐσεβέστατη Χριστιανή, ἐμπιστεύθηκε αὐτοὺς στὸν εὐλαβὴ πρεσβύτερο Εὔνικο, γιὰ τὴ χριστιανικὴ αὐτῶν ἀγωγὴ καὶ μόρφωση. Στρατιωτικοὶ τὸ ἐπάγγελμα, ἀπεστάλησαν ὑπὸ τοῦ βασιλέως τῶν Περσῶν Βαλτάνου στὴν Κωνσταντινούπολη ὡς πρεσβευτὲς εἰρήνης. Ἀφιχθέντες στὴ Χαλκηδόνα εἶδαν τὸν αὐτοκράτορα Ἰουλιανὸ νὰ προσφέρει θυσία στὰ εἴδωλα, μὲ τὴν  παρουσία πλήθους κόσμου, κατοίκων τῆς πόλεως, οἱ ὁποῖοι ἀκολουθοῦσαν τὴν εἰδωλολατρικὴ πλάνη.  Τοῦτο τοὺς ἐλύπησε  πολὺ καὶ οἰκτείρησαν τὸ κράτος, ὁ ἀρχηγὸς τοῦ ὁποίου ἔγινε ἔνοχος τέτοιας ἀσέβειας. Ἕνεκα τούτου καταγγέλθηκαν ὑπὸ τοῦ κουβικουλάριου Ἰνδικοῦ πρὸς τὸν Ἰουλιανό, προσαχθέντες δὲ ἀνώπιον τοῦ αὐτοκράτορος καὶ μὴ πεισθέντες νὰ θυσιάσουν στὰ εἴδωλα, ἀφοῦ τοὺς ἐχτύπησαν σκληρά, διεπέρασαν τοὺς ἀστραγάλους μὲ περόνες, ἔκαψαν τὶς μασχάλες μὲ ἀναμμένες λαμπάδες καὶ τοὺς ἐβασάνισαν ποικιλότροπα, τοὺς μετέφεραν, τὸ 363 μ.Χ., στὸ τεῖχος τοῦ Κωνσταντίνου κοντὰ στὴ Θράκη, σὲ γκρεμῶδες μέρος καὶ τοὺς ἀποκεφάλισαν. Τὰ τίμια λείψανά τους, περισυλλεγέντα ὑπὸ πιστῶν Χριστιανῶν, ἐνταφιάσθηκαν μὲ τιμὴ καὶ εὐλάβεια.

 

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Τὴν ὡραιότητα.
Ὡς ἐννεάριθμον, τοῦ Λόγου σύνταγμα, ἐχθρῶν τὰς φάλαγγας, κατετροπώσαντο, Ἴσαυρος Φῆλιξ σὺν αὐτοῖς, Ἑρμείας καὶ Περεγρῖνος, ἅμα Ἰννοκέντιος, Μανουὴλ καὶ Βασίλειος, Ἰσμαὴλ ὁ ἔνδοξος, καὶ Σαβὲλ ὁ μακάριος· διὸ καὶ τὰ βραβεῖα τῆς νίκης, εὗρον ὡς Μάρτυρες Κυρίου.

 

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ὡς χορὸς θεόπλοκος κατηρτισμένοι, Ἀθληταὶ ἐννάριθμοι, ἀνδραγαθεῖτε εὐκλεῶς, ἐν ὁμονοίᾳ κραυγάζοντες· Σὺ τῶν Μαρτύρων Χριστὲ τὸ κραταίωμα.

 

Μεγαλυνάριον.
Χαίροις Ἀθλοφόρων παρεμβολή, Ἴσαυρε παμμάκαρ, καὶ οἱ σύναθλοι οἱ κλεινοί· Χαίρετε γενναῖοι, ὁπλῖται τοῦ Κυρίου, Ἀγγέλων συμπολῖται, καὶ ἰσοστάσιοι.

The Holy Martyrs Manuel, Sabel and Ismael, brothers by birth, were descended from an illustrious Persian family. Their father was a pagan, but their mother was a Christian, who baptized the children and raised them with firm faith in Christ the Savior. 

When they reached adulthood, the brothers entered military service. Speaking on behalf of the Persian emperor Alamundar, they were his emissaries in concluding a peace treaty with the emperor Julian the Apostate (361-363). Julian received them with due honor and showed them his favor. But when the brothers refused to take part in a pagan sacrifice, Julian became angry. He annulled the treaty and incarcerated the ambassadors of a foreign country like common criminals. 

At the interrogation he told them that if they scorned the gods he worshipped, it would be impossible to reach any peace or accord between the two sides. The holy brothers answered that they were sent as emissaries of their emperor on matters of state, and not to argue about „gods.” Seeing their firmness of faith, the emperor ordered the brothers to be tortured. 

They beat the holy martyrs, then nailed their hands and feet to trees. Later, they drove iron spikes into their heads, and wedged sharp splinters under their fingernails and toenails. During this time of torment the saints glorified God and prayed as if they did not feel the tortures. 

Finally, the holy martyrs were beheaded. Julian ordered their bodies to be burned, and suddenly there was an earthquake. The ground opened up and the bodies of the holy martyrs disappeared into the abyss. After two days of fervent prayer by the Christians, the earth returned the bodies of the holy brothers, from which a sweet fragrance issued forth. Many pagans, witnessing the miracle, came to believe in Christ and were baptized. 

Christians reverently buried the bodies of the holy martyrs Manuel, Sabel and Ismael in the year 362. Since that time the relics of the holy passion-bearers have been glorified with miracles. 

When he heard about the murder of his emissaries, and that Julian was marching against him with a vast army, the Persian emperor Alamundar mustered his army and started off toward the border of his domain. The Persians vanquished the Greeks in a great battle, and Julian the Apostate was killed by the holy Great Martyr Mercurius (November 24). 

Thirty years later the pious emperor Theodosius the Great (+ 397) built at Constantinople a church in honor of the holy martyrs, and St Germanus, Patriarch of Constantinople (May 12), then still a hieromonk, wrote a Canon in memory and in praise of the holy brothers.