19 decembrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. BONIFATIE ŞI AGLAIDA (Gr, Ro, En)

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. BONIFATIE ŞI AGLAIDA

 19 decembrie

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Bonifatie

Troparul Sfântului Mucenic Bonifatie, glasul al 4-lea:

Mucenicul tău. Doamne, Bonifatie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul:

Pe voievozii cei puternici, pe cele trei părţi ale sufle­tului, Te rog îneacă-i, Cel Ce Te-ai născut din Fecioară, întru Adâncul Nepătimirii. Ca întru omorârea trupului meu să-Ţi cânt Ţie, ca şi cu o alăută, cântare de biruinţă.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuget plin de înflăcărare râvnind la luptele vitejilor pătimitori, te-ai luptat cu tărie şi ai ucis pe şarpele, cu nevoinţele tale cele purtătoare de via­ţă, Sfinţite Bonifatie, împreună vorbitorule cu Sfinţii Îngeri.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzând cumplit răspândită pe pământ înşelăciunea vrăjma­şului, viteazule luptător, aprinzându-ţi-se sufletul de Dumneze­iasca dragoste, ai intrat în locul de chinuri, cu cuget neînfrico­şat, de trei ori fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luminându-te cu Dumneze­iasca Înţelepciune, fericite, ai înspăimântat pe vrăjmaşii cei neînţelepţi, vestind pe Hristos, Care S-a asemănat trupeşte cu acei cărora a voit să se arate, Mucenice Bonifatie, mult pătimitorule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Muntele lui Dumnezeu pe care l-a văzut mai înainte Proorocul Daniel, Cortul cel Înţelegător, Les­pedea cea Preacinstită, Sfinţenia Sla­vei, Masa care a încăput Dum­nezeiasca Pâine, pe Preasfânta Fecioară, cu cântări să o lăudăm.

Cântarea a 3-a. Irmos: Biserica cea stearpă…

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca unul ce ai dorit Liber­tatea cea de sus, mărite, te-ai izbăvit de jugul robiei, râvnind Patimilor celor Cinstite ale Celui Ce S-a făcut Rob din milostivire, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătându-te mai presus de cugetele cele trupeşti, cu Dum­nezeiască schimbare, fără de veste toată năvălirea necazuri­lor ai răbdat veselindu-te, Sfinte Mu­cenice Bonifatie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lepădatu-te-ai de tine însuţi şi ai ieşit la lupte şi la întrecerea cu vrăjmaşul, întărit fiind cu Arma Crucii, şi asemeni mu­cenicilor te-ai arătat, vredni­cule de laudă, Sfinte Bonifatie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Deşertându-Se pe Sine în pântecele tău, nu a deşertat Sânurile Părinteşti, Dumnezeul Cel mai presus de fiinţă şi S-a făcut Fiu al tău, Preacurată, ca să mântuiască pe oameni.

Irmosul:

Biserica cea stearpă a rodit şi adunarea cea cu mulţi fii a slăbit; să strigăm Mi­nunatului nostru Dumnezeu: Sfânt eşti Doamne!

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Pentru dragostea Chipului Tău, ai stat, Milostive, pe Crucea Ta şi neamurile s-au topit, că Tu eşti Tăria şi Lauda mea, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fericind răbdarea celor ce se luptau, cu râvna cinstitelor pa­timi te-ai asemănat lor, înţelepţite de Dumnezeu, fericite mucenice.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mergând cu credinţă în cău­tarea Dumnezeieştilor mucenici, preafericite, te-ai dat pe tine în­suţi povară vrednică de minu­nare celei ce te dorea, de Dum­nezeu înţelepţite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-te, mucenice, ca aurul în topitoarea chinurilor, te-ai arătat mai curat decât au­rul, purtând pecetea Patimilor Celui Ce te-a făcut.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

După naştere cunoscându-ţi fecioria pecetluită, Fecioară, cu credinţă ai slăvit pe Cuvântul, Care în chip de negrăit S-a năs­cut din pântecele tău.

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Luminarea Ta, Doamne, trimite-ne-o nouă şi ne scoate din negura greşelilor, Bunule, pacea Ta dăruind-o nouă.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca o stea strălucitoare ai ră­sărit de la Apus şi apunând, o, mucenice, cu răbdare de lup­tător, iarăşi ai răsărit către Apus, luminând marginile.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nevoitu-te-ai muceniceşte, răbdând smulgerea unghiilor, cu trestie ascuţită fiind împuns, mucenice şi cu harul ai tocit toate boldurile vicleanului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Măiestriile vrăjmaşului au fost neputincioase împotriva ta, de Dumnezeu înţelepţite; că sufereai chinurile trupului ca şi cum ai fi fost fără de trup, cu privirea neabătută către Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Spală de toată întinăciunea sufletul meu, strig către tine şi mă miluieşte, Ceea ce ai Întru­pat pe pământ pe Dumnezeu, Mântuitorul Cel Adevărat.

Cântarea a 6-a. Irmos: Strigat-am mai înainte…

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind lovit, cu rănile trupu­lui ai rănit pe cei fără de Dumnezeu, care boleau fără vindecare, din neştiinţă şi celor bolnavi te-ai arătat doctor, Sfinte Pătimitorule Bonifatie.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înălţându-te către Dumnezeu, fericite, cu adaosul pătimirilor ai surpat pe vrăjmaşii cei nevă­zuţi şi celor căzuţi te-ai făcut ajutător, purtătorule de chinuri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fiind târât pe pământ, ca o piatră de mult preţ, purtătorule de biruinţe, ai surpat întăritura înşelăciunii şi prin credinţă ai întărit inimile credincioşilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugul care ardea şi nicide­cum nu se mistuia, pe tine te în­chipuia de mai înainte, Prealăudată. Căci ca şi acela, nici tu nu ai ars, Întrupând pe Dumnezeu.

Irmosul:

Strigat-a mai înainte, în­chipuind îngroparea Ta cea de trei zile, Proorocul Iona în chit, rugându-se: din stricăciune izbăveşte-mă, Iisuse, Împărate al Puterilor.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Jertfă fără de prihană te-ai adus pe tine de voie, Celui rân­duit a Se naşte din Fecioara pentru tine, Sfinte purtătorule de cunună, Înţelepte Bonifatie.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Tinerii lui Avraam oarecând în Babilon văpaia cuptorului au călcat, strigând cu laude: Dumnezeul părinţi­lor noştri, bine eşti cuvântat!

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neplecându-ţi genunchii chi­purilor cioplite, te-ai aruncat în mari primejdii ca într-un cuptor, mucenice; întru care răcorindu-te, strigai: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat!

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sârguindu-se cel cu cuget vi­clean să slăbească tăria măr­turisirii tale, fără de milă vărsa plumb fierbinte în cele dinlăuntrul tău, dar vădit s-a ruşinat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Tăindu-ţi-se grabnic sfinţitul tău cap, ai tăiat capul vicleanu­lui vrăjmaş cel iscusit în vicle­şuguri, cu sabia bărbăţiei tale, mucenice al lui Hristos, de Dumnezeu înţelepţite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca să-ţi cânt ţie, Fecioară, cu glasuri cuvioase, izbăveşte-mă, cu rugăciunile tale, de patimi, de primejdii, de supărări şi de oamenii cei vicleni, care caută să-mi facă rău.

Cântarea a 8-a. Irmos: Izbăvitorule al tuturor…

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu folos lucrând Hristos mântuirea ta, Mucenice Bonifatie, te întăreşte pe tine cel ce umblai după moaştele bunilor bi­ruitori mucenici, ca să te faci ca aceia,vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fericitei stăpâne, ca o feri­cită vistierie, ai fost înapoiat, fericite, cu care aceasta îmbogăţindu-se, cânta cu inimă veselă: toate lucrurile binecuvântaţi pe Domnul.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ridicând degrab biserică preasfinţită, vrednica de laudă femeie, te-a aşezat într-însa, pe tine, care ai fost locaş Dumneze­ieştii Treimi, purtătorule de bi­ruinţe al lui Hristos, Sfinte Mucenice Bonifatie.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Ucis fiind pentru dragostea Celui Ce te-a zidit, vindeci cu rugăciunile tale cele făcătoare de viaţă, pe cei ce cad sub uci­derea patimilor, care strigă: toate lucrurile binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Peste tine, Preacurată, pogorându-Se Cel mai presus de toate, S-a Întrupat precum ştie, Fecioară, şi a îndumnezeit pe oamenii care cântă: toate lucru­rile binecuvântaţi pe Domnul.

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmosul:

Izbăvitorule al tuturor, Atot­puternice, pogorându-Te în mijlocul văpăii, la cei ce se păstrau în dreapta credinţă, i-ai rourat şi i-ai învăţat să cânte: toate lucrurile binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.

Cântarea a 9-a. Irmos: Eva, adică, prin greşeala…

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzându-te pe tine, co­moară sfinţită, se veselea cea pururea pomenită, strigând: trimisu-te-am pe tine rob, fericite, dar te-am primit stăpân adevărat, izbăvindu-mă cu rugăciunile tale cele bine primite, de robia răutăţilor.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înflorit-ai ca un crin în văile cele înţelegătoare ale muceni­cilor, Sfinte Mucenice Bonifatie. Înălţatu-te-ai ca un finic, ca un cedru răspânditor de bună mireasmă te-ai făcut cunoscut, ca un chiparos ales te-ai arătat, umplând de bună mireasmă sufletele noastre.

Stih: Sfinte Mucenice Bonifatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Astăzi ne-a răsărit nouă po­menirea ta, purtătorule de bi­ruinţă, ca un soare strălucind cu Dumnezeieştile daruri, lumi­nând sufletele celor ce te laudă pe tine şi îndepărtând negura patimilor, mucenice purtăto­rule de biruinţe şi vrednicule de laudă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un soare ai răsărit de la Apus şi ai ajuns până la cetatea Răsăritului, unde prin muceni­cie ai şi apus, alergând spre o viaţă mai bună şi ai ajuns la Roma cea lăudată, pe care ai întărit-o cu rugăciunile tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Luminează-mă cu lumina ta, Ceea ce eşti fără de prihană, pe mine, care sunt cuprins de în­tunericul păcatului, Născătoare de Dumnezeu şi dă-mi a umbla întru blândeţea Dumnezeieşti­lor Porunci, Mireasă a lui Dum­nezeu, ca să te laud pe tine, cea cu totul Lăudată.

Irmosul:

Eva, adică, prin greşeala neascultării a aşezat bles­temul în lume, iar tu Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, prin Odrasla pe Care ai purtat-o în pântece, ai înflorit lumii Binecuvântarea. Pentru aceasta toţi te mărim.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Cinstind pe Dumnezeu, ai fost cinstit de Dânsul, Fericite Bonifatie, podoaba mucenici­lor; pentru aceea te-a şi împo­dobit pe tine cu Cununa Dumnezeieştii Măriri. Drept aceea prăznuind astăzi preasfântă pomenirea ta, ne rugăm ţie: roagă-te pentru noi Domnului.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină…

DupăLege te-ai luptat, nevoindu-te şi ai ruşinat pe tira­nul şi momelile lui; şi într-armându-te cu Crucea, ai suferit chinurile cele cu dureri, feri­cite şi ai luat răsplată Mărirea Cea Cerească. Pentru aceasta ne rugăm ţie: roagă-te să ne mântuim noi.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea.Podobie: Degrab ne întâmpină…

Degrab primeşte Stăpână ru­găciunile noastre şi le du Fiului şi Dumnezeului tău, Doamnă Preacurată şi risipeşte meşteşugirile şi dărâmă îndrăznirile celor fără de Dumnezeu, ce se într-armează asupra robilor tăi. Sfărâmă supărările celor ce aleargă la tine, Fecioară.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină…

Dacă Te-a văzut Maica Ta, Ceea ce nu ştie de mire, pe Cruce Înălţat, Cuvinte al lui Dumnezeu, ca o Maică tânguindu-se, striga: ce Minune nouă şi uimitoare este aceasta, Fiul meu! Cum Tu, Viaţa tuturor, Te împreunezi cu moartea, vrând să înviezi pe cei morţi, ca un Milostiv?

Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiaşi cetăţi a Romei. Aceasta fiind tînără şi frumoasă la faţă, avînd multe averi ce-i rămăseseră de la părinţii ei şi ducînd o viaţă liberă, fără bărbat legiuit, îşi petrecea zilele sale în desfrîu şi în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinţei trupeşti. Ea avea la dînsa un om, ca slugă credincioasă a casei şi a toată avuţia ei, cu numele de Bonifatie, tînăr şi frumos la chip. Cu acesta vieţuia în necurăţie. Nu spre ruşinare se vorbeşte aceasta, căci degrabă se va spune fericita şi minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudaţi sfinţii lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toţi din tinereţe au fost buni şi drepţi, ci avîndu-şi firea stricată, asemenea multora, s-au săvîrşit cu pocăinţa cea adevărată şi cu schimbarea cea bună, făcîndu-se mari prin faptele cele bune şi slăviţi cu sfinţenia, precum vom vedea. Că şi noi, păcătoşi fiind, să nu deznădăjduim de mîntuire, ci să ne deşteptăm către ridicarea cea grabnică, ştiind, că după pocăinţa păcatelor, putem a fi sfinţi, Dumnezeu ajutîndu-ne, numai noi de vom vrea.

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veseleşte inima şi cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfînt, ba încă şi mucenic al lui Hristos. Aşa şi acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăţie, ba era şi beţiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor şi slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea vieţuirii sale, cel cu iubire de patimă, deşi slujea păcatului, avea şi oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste şi către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alţii cu dragoste odihnindu-i şi altora cu durere de inimă ajutîndu-le; totdeauna avea în mintea sa dorinţa ca să-şi îndrepteze cîndva viaţa sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele şi patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa şi n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea şi fapte bune, să se cufunde mai mult în pofta cea rea. N-a lăsat mai mult a-şi întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit şi i-a rînduit lui ca să-şi spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sîngelui său, iar cu a lui roşeală să împodobească sufletul său ca şi cu o porfiră împărătească şi cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creştinilor şi adîncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încît mulţime de credincioşi erau munciţi pentru Hristos. Atunci stăpînei sale Aglaida, i-a venit gînd de mîntuire şi o dorinţă foarte mare şi nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaşte muceniceşti. Şi întrucît socotea că din slugile sale nu este mai credincios şi mai cu sîrguinţă spre a împlini acea slujbă decît Bonifatie, l-a chemat şi i-a arătat dorinţa sa. Deci, luîndu-l la o parte, i-a zis: „Ştii, frate, cu cîte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaşte ale celor ce au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cît se poate, acela mult ajutor află către mîntuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi, încă şi de răsplătire veşnică se învredniceşte, pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci, de care se satură şi sfinţii mucenici. Şi mulţi chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoinţele cele frumoase, dîndu-şi trupurile spre răni şi primesc cunună mucenicească.

Deci, slujeşte-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăţi cîtă dragoste ai către mine. Mergi cu sîrguinţă în părţile acelea unde se aude de prigoană şi de muncirea creştinilor şi te sîrguieşte a aduce moaştele oricăror sfinţi mucenici, ca să le ţinem la noi cu cinste şi să-i zidim acelui sfînt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor şi de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.

Zicînd acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvîrşească lucrul ce i se poruncea şi s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpînă sa mulţime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaşte ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri şi mulţime de aur. Căci păgînii muncitori, văzînd dragostea şi osîrdia cea mare a credincioşilor către moaştele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preţ şi multă avere cîştigau ei cu acestea.

Luînd Bonifatie de la stăpînă sa mulţime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaştelor muceniceşti, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit şi diferite feluri de aromate, pînză curată şi toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfăşurare a trupurilor sfinţilor. Apoi, a luat caii şi robii stăpînei sale ca tovarăşi şi a plecat la drum.

Ieşind din casă, a zis către stăpînă sa, rîzînd: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc şi de vor aduce la tine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?” Iar ea, rîzînd şi numindu-l beţiv şi păcătos, a început a-l dojeni zicînd: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorînduiala şi gluma; şi cu cinste şi cu bună credinţă să săvîrşeşti toate, apoi cu blîndeţe şi cu înfrînare să călătoreşti, că vezi că slujeşti moaştelor sfinţilor, de care nu sîntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dînsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului şi Şi-a vărsat sîngele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Şi aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea şi întoarcerea ta bine şi cu sporire bună”.

Bonifatie, punînd mustrarea stăpînei sale în inima sa, a mers la drum şi cugeta în mintea sa cum se va atinge de sfintele moaşte, avînd mîini necurate. Deci se căia de necurăţia sa cea mai dinainte şi a început a posti, a nu mînca deloc carne şi a nu bea vin, a se ruga cu sîrguinţă şi des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naşte ştiinţa, şi face ca sufletul să-şi vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată şi netulburată. Aşa se nasc începuturile şi rădăcinile pocăinţei, începînd de la frica lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine şi de la socotirea conştiinţei sale.

Apoi s-a arătat întru dînsul dorinţa vieţii celei desăvîrşite, din post, din înfrînare şi din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părţile Asiei şi a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciţi sfinţii, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, a lăsat pe ceilalţi robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturîndu-şi, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; şi, venind în privelişte, a văzut mulţime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinţilor.

Deci a văzut pe sfinţi în multe feluri de chinuri schingiuiţi, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credinţa cea creştinească şi viaţa cea cu dreapă credinţă. Iar muncile cu care erau chinuiţi, nu erau deopotrivă. Unul era spînzurat cu capul în jos şi dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stîlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mîinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi ridicat de la pămînt şi intra ţeapa pînă la grumazi, altuia i se frîngeau şi i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mîinile şi picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pămînt ca un ghem. Şi toţi aveau atîta răbdare şi atîta bărbăţie, încît pe feţele lor se arăta o veselie creştinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriţi cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omeneşti.

Văzînd acestea fericitul Bonifatie şi socotindu-le toate cu sîrguinţă, pe de o parte minunîndu-se de bărbăţia mucenicilor, iar pe de alta poftind şi el cunună, s-a aprins cu totul de rîvnă dumnezeiască. Deci, stînd în mijlocul priveliştii şi făcîndu-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrăţişă pe cîte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creştinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi şi îi întăreşte întru atîtea munci”. Zicînd acestea, se apropia de mucenici şi le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor şi le punea la pieptul său, numindu-i fericiţi, că în puţină vreme, răbdînd acele munci cu bărbăţie, îndată vor dobîndi veşnica uşurare, odihna şi bucuria cea fără de sfîrşit. Iar pentru dînsul se ruga să le fie tovarăş în acea nevoinţă şi părtaş al cununilor pe care vor să le dobîndească de la Hristos, punătorul de nevoinţe.

Atunci şi-a întors tot poporul ochii spre dînsul, dar mai ales judecătorul, care şedea la judecată şi chinuia pe sfinţii răbdători. Acela, văzînd un om străin şi necunoscut, întrebă: „Cine şi de unde este acesta?” Apoi, îndată porunci să-l prindă şi să-l aducă la el, întrebîndu-l cine este? Iar sfîntul a răspuns: „Sînt creştin”. Judecătorul a vrut să ştie numele lui şi de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintîi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creştin şi acum am venit aici din Roma. Iar de voieşti a-mi şti şi numele cu care m-au numit părinţii, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte pînă nu-ţi rup trupul şi oasele şi jertfeşte zeilor, ca să-ţi mijloceşti multe bunătăţi; căci şi pe zei vei milostivi şi de muncile ce au să-ţi fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăţi”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sînt creştin şi numai aceasta vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ţi place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure cu capul în jos şi să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încît carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca şi cum n-ar fi simţit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci îşi întorcea ochii către sfinţii mucenici şi, avînd pătimirea acelora pildă, se mîngîia că în tovărăşia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puţin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ţi fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ţi alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluieşte-te acum, ticăloase şi apropiindu-te, jertfeşte zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari şi mai cumplite munci”. Iar sfîntul a răspuns: „Pentru ce îmi porunceşti a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi şi tu îmi porunceşti să le jertfesc lor?” Mîniindu-se iarăşi, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuţite pe sub unghiile mîinilor şi picioarelor; iar sfîntul, ridicîndu-şi ochii şi mintea către cer, tăcea răbdînd.

Apoi a poruncit să topească plumb şi să-l toarne în gura lui şi, fiind topit plumbul, sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decît muncile, fii şi acum împreună cu mine, uşurîndu-mi durerile, Cela ce Însuţi eşti mîngîierea mea şi cu dinadinsul arată că-mi ajuţi a birui pe satana, cum şi pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuţi ştii”. Zicînd acestea, a rugat pe sfinţi să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoşată. Şi apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier şi i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfînt.

Poporul, văzînd o muncire atît de cumplită, s-a cutremurat şi, făcînd zgomot, striga: „Mare eşti Dumnezeule al creştinilor! Mare eşti, Împărate Hristoase şi toţi credem în Tine, Doamne!” Strigînd toţi aşa, s-au întors către o capişte idolească ce era aproape, vrînd s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului şi aruncau cu pietre asupra lui, vrînd să-l omoare. Judecătorul, sculîndu-se de la locul de judecată, a fugit ruşinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l ţină sub strajă.

A doua zi, încetînd tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată şi, aducînd pe Sfîntul Bonifatie, hulea numele lui Hristos şi batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfîntul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătîndu-şi joc de zeii săi cei fără de suflet şi ocărînd orbirea lor şi nebunia celor ce se închină lor. Şi, mîniind iarăşi judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală şi a aruncat pe sfîntul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorîndu-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsîndu-se, s-a aprins şi a ars pe mulţi din păgînii care stăteau împrejur. Sfîntul a ieşit sănătos, neavînd nici o vătămare de la foc şi de la smoală.

Atunci muncitorul văzînd puterea lui Hristos şi temîndu-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luîndu-l pe el ostaşii, l-au scos spre ucidere. Iar sfîntul, cerînd vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit şi a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întîmpine pe mine milele Tale şi acum fii mie ajutor ca vrăjmaşul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primeşte sufletul meu în pace şi mă rînduieşte împreună cu cei ce şi-au vărsat sîngele pentru Tine şi şi-au păzit credinţa pînă la sfîrşit. Iar pe turma cea cîştigată cu cinstitul Tău sînge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăveşte-l de toată necurăţia şi rătăcirea păgînească, căci bine eşti cuvîntat în veci, Amin”.

Astfel rugîndu-se, şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, dar a curs din rană sînge şi lapte. Văzînd acest lucru, necredincioşii şi-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci şi scuipînd pe idolii cei urîcioşi, s-au creştinat. Astfel a fost sfîrşitul Sfîntului Bonifatie. Şi ceea ce a zis mai înainte stăpînei sale în glumă, atunci cînd pornea de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarăşii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dînsul spre căutarea sfintelor moaşte, şedeau la gazdă, neştiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie şi îl aşteptau. Şi văzînd că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel şi a doua zi nevăzîndu-l, au început a cugeta despre dînsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva şi zăboveşte cu femeile desfrînate. Apoi ziceau, rîzînd: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaşte”. Dar văzînd că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dînşii, au rămas întru nepricepere şi au început a-l căuta, umblînd prin toată cetatea şi întrebînd. Din întîmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întîlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum şi răspunsurile cele de moarte asupra lor. Şi l-au întrebat pe acela: „N-aţi văzut un om străin, care a venit pe aici?” Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în privelişte şi s-a osîndit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu ştiu de este acela pe care îl căutaţi voi, însă spuneţi, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate cîte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătîndu-i şi asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutaţi”. Dar ei nu credeau, zicînd: „Nu ştii, omule, pe care căutăm noi”. Şi vorbind între dînşii, pomeneau năravurile lui Bonifatie şi rîzînd ziceau: „Au doară beţivul şi desfrînatul va pătimi pentru Hristos?” Iar fratele logofătului întărea zicînd: „Cu acel chip precum spuneţi voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă opreşte pe voi ca să mergeţi şi să-i vedeţi trupul zăcînd la locul unde este tăiat?”.

Deci au mers după acel om şi ajungînd la locul de ucidere, unde era strajă de ostaşi pentru ca să nu fure creştinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicînd: „Au nu este acesta pe care îl căutaţi?” Ei, văzînd trupul, l-au cunoscut şi luînd capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte şi s-au ruşinat de gîndurile lor de rău grăite pentru dînsul şi se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osîndirea sfîntului cu gîndurile lor urîte şi pentru că au rîs de viaţa lui, neştiind inima lui cea bună şi nici voia lui.

Apoi, căutînd ei la faţa sfîntului cu spaimă au văzut că sfîntul cîte puţin şi-a deschis ochii săi şi, privindu-i cu dragoste, le-a zîmbit şi, cu faţa luminîndu-se, le-a arătat că le iartă lor greşelile. Iar ei, spăimîntîndu-se şi mai mult, lăcrimau zicînd: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osîndeam viaţa ta şi nebuneşte rîdeam de tine”. Apoi, dînd păgînilor cinci sute de galbeni, au luat trupul şi capul Sfîntului Bonifatie şi, ungîndu-l cu aromate, l-au înfăşurat în pînză curată care era pregătită pentru aceea şi, punîndu-l în raclă, s-au întors ducînd pe mucenicul doamnei sale.

Cînd s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicînd: „Primeşte pe acela care odinioară ţi-a fost slugă, iar acum este frate al nostru şi împreună slujitor. Primeşte pe acela care ţi-era rob, iar acum este stăpîn al tău şi de acum cu bună cinstire să îl cinsteşti, căci este păzitor al sufletului tău şi apărător al vieţii tale”. Iar ea, deşteptîndu-se înspăimîntată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbaţi cinstiţi şi au ieşit întru întîmpinarea Sfîntului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie. Apoi şi-a adus aminte de proorocia sfîntului cînd a plecat la drum. Şi mulţumea lui Dumnezeu care a rînduit aşa. Căci Sfîntul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale şi ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfîntului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaşte cu mare cinste, unde se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni şi îşi cîştigau cererile mulţi din cei ce se rugau la mormîntul acestui sfînt.

După aceasta, fericita Aglaida, împărţindu-şi averile sale la săraci şi scăpătaţi, s-a lepădat de lume şi a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă, a adormit întru Domnul şi s-a adăugat către Sfîntul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lîngă mormîntul lui. Astfel, această doime, schimbîndu-şi viaţa cea mai dinainte, cu schimbare minunată, şi-a dobîndit sfîrşit bun; unul, spălîndu-şi păcatele cu sîngele s-a învrednicit cununii muceniceşti, iar cealaltă, cu lacrimile şi cu viaţa cea aspră şi-a curăţit viaţa şi aşa s-au arătat îndreptaţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Ἔζησαν τὸν 3ο μ.Χ. αἰώνα. Ἡ Ἀγλαΐα ἀνῆκε στὴν τάξη τῶν εὐγενῶν καὶ πλούσιων Ρωμαίων γυναικὼν καὶ ἦταν πάντα πρόθυμη στὶς ἐλεημοσύνες καὶ στὶς διάφορες ἀγαθοεργίες.

Ὁ δὲ Βονιφάτιος ἦταν γραμματέας τῆς περιουσίας τῆς Ἀγλαΐας καὶ ἐπόπτης τῶν κτημάτων της. Ὅπως ἡ κυρία του, ἦταν καὶ αὐτὸς εὔσπλαχνος καὶ φιλάνθρωπος. Διαχειριζόταν τὴν περιουσία τῆς Ἀγλαΐας μὲ πολλὴ τιμιότητα, καὶ ἀπέναντι στοὺς ὑπηρέτες ἦταν εὐγενέστατος.

Ἀλλὰ ἡ ἀνεξέλεγκτη καλοζωία ἔπνιξε τὴν πνευματικότητα τοῦ Βονιφατίου καὶ τῆς Ἀγλαΐας. Ἄναψε τὴν εὔφλεκτη νεότητά τους καὶ παρασύρθηκαν ἀπὸ τὶς ἔνοχες σαρκικὲς ἡδονές. Εὐτυχῶς ὅμως, ὁ ἔλεγχος τῶν συνειδήσεών τους ἦταν αὐτὸς ποὺ τελικὰ ἐπικράτησε. Ἁμάρτησαν. Ἔκλαψαν καὶ οἱ δυὸ πικρά. Θὰ τοὺς δεχόταν ἄραγε καὶ πάλι ὁ Θεὸς σὰν ζωντανὰ μέλη τῆς Ἐκκλησίας του; Γιατί ὄχι; Ἄλλωστε, ὁ Ἴδιος εἶπε: «Χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ ἐπὶ ἐνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοούντι». Δηλαδή, χαρὰ γίνεται στοὺς οὐρανούς, μὲ τὴν παρουσία ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ, ποὺ συμμετέχουν στὴ χαρὰ αὐτή, γιὰ ἕναν ἁμαρτωλὸ ποὺ μετανοεῖ.

Μὲ πολλὴ συντριβὴ λοιπόν, οἱ δυὸ μετανοοῦντες ἐξομολογήθηκαν τὸ ἠθικό τους ὀλίσθημα σὲ πνευματικὸ ἱερέα καὶ ἡ ἠθική τους ἐπιστροφὴ καὶ ἀναγέννηση ἦταν πλέον γεγονός.
Ἔτσι ἀργότερα ὁ μὲν Βονιφάτιος πέθανε μαρτυρικὰ γιὰ τὴν πίστη στὴν Ταρσὸ τῆς Κιλικίας, ἡ δὲ Ἀγλαΐα, ἀφοῦ πούλησε τὰ ὑπάρχοντά της, ἀφιέρωσε τὴν ζωή της στὴν ἀνακούφιση τῶν φτωχῶν καὶ τῶν πασχόντων.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Μαρτύρων τὴν εὔκλειαν, ἰχνηλατήσας θερμῶς, Χριστὸν ὡμολόγησας, ἐπὶ ἀπίστων στερρῶς, σοφὲ Βονιφάτιε· ὅθεν καθάπερ πλοῦτον, ἀδαπάνητον Μάρτυς, δέδωκας σοῦ τὸ σῶμα, τῇ σεμνῇ Ἀγλαΐᾳ· ἐξ οὗ τῷ κοσμῷ πηγάζει, ῥῶσις καὶ ἔλεος.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον. 
Ἱερεῖον ἄμωμον, ἐθελουσίως, σεαυτὸν προσήγαγες, τῷ ἐκ Παρθένου διὰ σέ, τεχθῆναι μέλλοντι Ἅγιε, στεφανηφόρε σοφὲ Βονιφάτιε.

Μεγαλυνάριον.
Ἄθλοις ἀπαθείας καταυγασθείς, παθῶν τῆς δουλείας, ἀπεσείσω τὸν σκοτασμόν, καὶ ἀνδραγαθήσας, υἱὸς φωτὸς ἐδείχθης, ὡς Ἀθλητὴς τοῦ Λόγου, ὦ Βονιφάτιε.

 The Holy Martyr Boniface was the slave of a rich young Roman woman named Aglaida and he dwelt with her in an iniquitous cohabitation. But they both felt the sting of conscience and they wanted somehow to be cleansed of their sin. And the Lord granted them the possibility to wash away their sin with their blood and to finish their life in repentance. 

Aglaida learned that whoever keeps relics of the holy martyrs in the home and venerates them receives great help in gaining salvation. Under their influence, sin is diminished and virtue prevails. She arranged for Boniface to go to the East, where there was a fierce persecution against Christians, and she asked him to bring back the relics of some martyr, who would become a guide and protector for them. 

As he was leaving, Boniface laughed and asked, „My lady, if I do not find any relics, and if I myself suffer for Christ, will you accept my body with reverence?” Aglaida scolded him, saying that he was setting off on a sacred mission, but he was not taking it seriously. Boniface pondered her words, and during the whole journey he thought that he was unworthy of touching the bodies of the martyrs. 

Arriving at Tarsus in Cilicia, Boniface left his companions at the inn and proceeded to the city square, where they were torturing Christians. Struck by the beastly horrible torments, and seeing the faces of the holy martyrs radiant with the grace of the Lord, Boniface marveled at their courage. He embraced them and kissed their feet, asking them to pray that he might be found worthy to suffer with them. 

The judge asked Boniface who he was. He replied, „I am a Christian,” and then refused to offer sacrifice to idols. They stripped him and hung him upside down, beating him so hard that the flesh fell from his body, exposing the bone. They stuck needles under his nails, and finally they poured molten tin down his throat, but by the power of the Lord he remained unharmed. The people who witnessed this miracle shouted, „Great is the God of the Christians!” Then they began to throw stones at the judge, and then they headed for the pagan temple, in order to cast down the idols. 

On the following morning, when things had quieted down somewhat, the judge directed that the holy martyr be thrown into a cauldron of boiling tar, but this also caused the sufferer no harm. An angel come down from Heaven and bedewed him as he stepped into the cauldron. The tar overflowed the cauldron, splattering and burning the torturers themselves. St Boniface was then sentenced to beheading by the sword. Blood and a milky fluid flowed from his wounds. Beholding such a miracle, about 550 men believed in Christ. 

St Boniface’s companions, waiting for two days at the inn for him in vain, began searching for him, thinking that he had gotten drunk somewhere. At first their search was without success, but finally they came across a man who had been an eyewitness to the martyr’s death. The man also led them to the place where the decapitated body lay. St Boniface’s companions tearfully begged his forgiveness for their unseemly thoughts about him. After they ransomed the martyr’s remains, they brought them back to Rome. 

On the eve of their arrival an angel appeared to Aglaida in her sleep and told her to prepare herself to receive her former slave, now the brother and fellow-servant of the angels. Aglaida summoned the clergy, and she received the holy relics with great reverence. Then she built a church on the site of his grave and dedicated it to the holy martyr. There she enshrined his relics, glorified by numerous miracles. After distributing all her wealth to the poor, she withdrew to a monastery, where she spent fifteen years in repentance, then fell asleep in the Lord. She was buried beside St Boniface. The sins of the one were washed away by his blood, the other was purified by her tears and asceticism. Both were found worthy to appear unsullied before our Lord Jesus Christ, Who desires not the death of a sinner, but that he should turn from his wickedness and live (Ezek. 33:11). 

We pray to St Boniface for deliverance from drunkenness.