Acasă > ORTODOXIE, Predici > Cuvânt la Acoperământul Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev

Cuvânt la Acoperământul Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev

Cuvânt la Acoperământul Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev

sf_serafim_sobolev

Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea Ei suferinţă pentru noi cu bucuria Ei neîntreruptă, dumnezeiască şi cu necurmata Ei fericire?

Motivul marii sărbători de astăzi a Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat până la al treilea cer.

Aici el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica Domnului, pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Ea nu se găseşte acolo, deoarece Ea se află pe pământ, mângâind pe cei necăjiţi, oamenii suferinzi şi că el o va vedea în curând.

Într-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaheme din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.

Ea se ruga osârduitor în genunchi, apoi s-a ridicat şi i-a acoperit cu omoforul Ei strălucitor pe cei ce se rugau.

Dar iată la ce vreau eu, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să vă atrag atenţia. Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea Ei suferinţă pentru noi cu bucuria Ei neîntreruptă, dumnezeiască şi cu necurmata Ei fericire?

Desigur, dacă această amestecare n-ar fi fost posibilă, Sfântul Andrei nu ar fi văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Însemnă că această amestecare este posibilă. Dar pentru a fi pe înţelesul nostru, trebuie, iubiţilor, să ne aducem întotdeauna aminte cuvintele apostolului Pavel: „Ca niştre întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). „Căci precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”  (II Corinteni 1,  5).

Odată, la preacuviosul Serafim a venit o femeie bolnavă, foarte evlavioasă. Slujitorul lui Dumnezeu i-a spus acesteia: „Pentru tine suferă, roabă a lui Dumnezeu, întemeietoarea mănăstirii Diveevo, răposata monahie Alexandra. Du-te la mormântul ei din Diveevo, roagă să i se facă un parastas şi tu te vei însănătoşi”.

Femeia a făcut aşa cum i-a poruncit Sfântul Serafim şi şi-a căpătat tămăduirea. Dar, dacă cuvioasa monahie Aleksandra suferea pentru această femeie din cauza bolii ei, atunci cum să nu sufere şi să nu plângă pentru noi Maica Domnului? Pentru că Ea ne iubeşte mai mult chiar decât mama noastră; pentru că Ea ne este aproape în timpul când noi suntem bolnavi, atunci când asupra noastră se abat tot felul de necazuri şi suferinţe, atunci când ne adresăm Ei, rugând-o să ne ajute.

Şi totuşi, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din faptul că Sfântul Andrei a văzut-o pe Preacurata Maică a Domnului înlăcrimată? Concluzia este una singură: noi nu trebuie s-o întristăm pe Preacurata Maica Domnului şi s-o facem să verse lacrimi pentru multele noastre păcate şi mai ales, pentru cel mai răspândit păcat, al poftelor noastre trupeşti sau al desfrânării.

Din nefericire, acest păcat se întâlneşte, fiind specific şi caracteristic, nu numai la păgâni şi la heterodocşi, ci adesea şi la creştinii ortodocşi. Aici, printre ortodocşi, se observă în ultima vreme o oarecare întunecare a minţii în ceea ce priveşte acest păcat trupesc; deoarece mulţi îl socotesc o manifestare de-a dreptul naturală şi permisă.

Asemenea creştini spun: „Toţi trăiesc în desfrânare, o să trăim şi noi astfel”. Ca şi când ar fi tot una: vom pieri numai noi singuri sau vom pieri cu toţii. Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel – a zis Domnul, atunci când I s-a spus că Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor  (Luca 13, 1-3).

Ar trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească mereu că Sfânta Biserică pedepseşte greu păcatul desfrânării, chiar dacă există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe cei căzuţi în acest păcat de la Sfânta Împărtăşanie, pentru şapte ani din momentul pocăinţei, adică de la încetarea săvârşirii lui.

Dar acest lucru este puţin. Deoarece păcatul trupesc capătă dimensiuni gigantice şi cuprinde în mrejele lui întreaga lume, se apropie vremea când Domnul va rosti din nou groaznica sentinţă, pe care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc, înaintea Potopului Universal: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Geneza 6, 3).

Numai că lumea dinainte, Domnul a distrus-o cu apă, iar lumea de acum va pieri de foc, la semnul Domnului, în ziua celei de-a doua veniri, aşa cum a proorocit despre aceasta Sfântul apostol Petru, spunând: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”  (II Petru 3, 10).

Desigur, nu doar păcatul desfrânării va determina această pieire universală, dar şi alt păcat mare şi greu, al lepădării oamenilor de la dreapta credinţă. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). 

Această lepădare generală de la dreapta credinţă are loc nu numai din pricina mândriei diavoleşti. Una din cauzele acestui greu păcat constă tot în păcatul desfrânării, din cauza căruia ni se întunecă mintea, făcându-se posibilă orice rătăcire şi mai ales rătăcirile eretice.

De altfel, păcatul desfrânării nu este numai o crimă morală, el este în acelaşi timp şi un păcat împotriva dreptei credinţe. Căci credinţă noastră ortodoxă constă nu numai în dogme; ci şi în sfintele canoane.

Este clar că renunţarea la sfintele canoane, care interzic desfrânarea, reprezintă un izvor al celor mai mari necazuri ale noastre şi anume lepădarea de dreapta credinţă şi prin urmare, cauza pieirii noastre veşnice.

Iată de ce, Apostolul Pavel a spus: „Nu vă amăgiţi:…desfrânaţii…nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).

De aceea, iubiţilor, să n-o întristăm pe Preacurata Maică a Domnului prin păcatele desfrânării; să ne pocăim; nu numai pentru faptele desfrânate, dar şi pentru cugetele, dorinţele şi gândurile noastre necurate.

Nu se ştie cât ne-a mai rămas de trăit şi dacă vom mai avea timp de pocăinţă, ca să îndepărtăm de la noi cuvintele înspăimântătoare ale Domnului: „În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca” (vezi Iezechiel 3, 20; 18, 20-22).

Se poate desprinde, iubiţilor întru Hristos fiii mei şi o a doua concluzie mântuitoare din această vedere a Sfântului Andrei a lacrimilor Maicii Domnului. Noi, nu numai că nu trebuie s-o mâhnim pe Preacurata Maică a Domnului, prin desfrânarea noastră necurată, dar trebuie s-o bucurăm prin fecioria noastră.

Să ţinem minte că fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu L-a coborât din ceruri pe Dumnezeu care s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Iar curăţia noastră şi fecioria ne înălţă la ceruri, în sensul că Domnul, pentru aceasta, ne dăruieşte descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, în măsura în care suntem noi înşine curaţi.

Iată de ce marele Sfânt părinte, preacuviosul Ioan Cassian, spune că apostolul Pavel se evidenţiază dintre toţi apostolii prin curăţia sa virtuoasă. De aceea el, mai mult decât alţi apostoli, a fost înzestrat de la Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască, cu descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, iar această descoperire continua în contemplarea unor revelaţii extraordinare, pentru care lui i se arăta Mântuitorul de nenumărate ori şi chiar a fost înălţat până la al treilea cer.

Acest apostol a acordat o atât de mare însemnătate mântuitoare curăţiei noastre, încât o privea ca pe scopul suprem al întregii noastre vieţi creştineşti. „Aveţi roada voastră, – zice el – spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică” (Romani 6, 22). „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire (I Tesaloniceni 4, 7).

De aceea, să năzuim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, spre curăţia feciorelnică, spre această chemare dumnezeiască a noastră, spre acest scop al vieţii noastre creştineşti. Să fim curaţi nu numai în ceea ce priveşte patimile exterioare!

O asemenea curăţie, cum ar fi abţinerea chinuitoare de la desfrânare, le este caracteristică şi păgânilor şi ereticilor. Să năzuim spre atingerea unei curăţii interioare, în simţiri şi în gânduri. O asemenea stare aşteaptă de la noi Preacurata Maică a Domnului.

Cu asemenea curăţie o vom şi bucura. Iar Ea, la rândul Său, ne va bucura cu milostivirile Sale negrăite, în împlinirea cuvintelor lui Hristos: „Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2).  Pentru această curăţie ne vom afla întotdeauna sub Acoperământul Maicii Domnului.

Ea ne va acoperi întotdeauna şi ne va izbăvi de toate păcatele şi patimile, de toate relele şi necazurile şi ne va uni pe veci cu Fiul Său, cu Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi bucuria dumnezeiască veşnică şi nesfârşită, în împărăţia Lui cea cerească. Amin. Bunului Dumnezeu slavă în veci, Amin!

Predică ţinută în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din oraşul Sofia, la 1/14 octombrie 1949

http://www.doxologia.ro/sfantul-ierarh-serafim-sobolev-facatorul-de-minuni-din-sofia

Categories: ORTODOXIE, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.