Arhivă

Arhivă pentru noiembrie, 2009

CONFERINŢĂ CU TEMA „MASONERIA ŞI NEW-AGE” – 29 noiembrie 2009

noiembrie 28th, 2009 Fără comentarii
Sfânta Mitropolie de Pireu
CONFERINŢĂ CU TEMA „MASONERIA ŞI NEW-AGE”

Sfânta Mitropolie de Pireu (Biserica Ortodoxă a Eladei) organizează o conferinţă cu tema „Masoneria şi New-Age” duminică, 29 noiembrie, la orele 11 dimineaţa, la cinematograful Apikon, în faţa Sfintei Biserici a „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” din Pireu.
Vor vorbi :
– protoprezbiterul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Universităţii din Atena,
– publicistul Manolis Miliarakis şi publicistul-scriitor Kostas Tsaruhas.
Conferinţa va fi binecuvântată de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim de Pireu.

(trad. Ierom. Fotie după romfea.gr)
Categories: ORTODOXIE Tags:

Stareţul Efrem de la Vatopedi despre Fericitul Patriarh Pavel al Serbiei

noiembrie 24th, 2009 Fără comentarii
Stareţul Efrem de la Vatopedi vorbeşte despre Fericitul Patriarh Pavel al Serbiei
Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, gheronda Efrem, pe 7 iunie 1997, ca reprezentant al Sfântului Munte, a însoţit o copie a icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Triherousa” („Cea-cu-trei-mâini”)  din Sfânta Mănăstire Hilandar în Sfânta Biserică a Sfântului Sava de la Vraciar (Belgrad) (una din cele mai mari biserici din Balcani) ca răspuns la invitaţia Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei. În timpul acestei vizite a avut prilejul să se întâlnească şi să vorbească de mai multe ori cu fericitul Patriarh Pavel al Serbiei.
Într-una din aceste convorbiri, Patriarhul i-a destăinuit egumenului Efrem că nu şi-a dorit, nici nu s-a aşteptat vreodată să ajungă patriarh. Când i s-a adus la cunoştinţă că a fost ales patriarh, s-a întristat mult. S-a rugat mult şi a primit cu smerenie voia lui Dumnezeu făcând însă o promisiune în rugăciune sa:
„Dumnezeul meu, Tu cunoşti că nu am puterile necesare şi destoinicia să fac faţă acestei înalte demnităţi, să devin patriarh, niciodată nu mi-am dorit, nici măcar nu m-am gândit la aşa ceva. Fac însă acum o promisiune ca de acum înainte, până la moarte, să-Ţi slujesc Sfânta Liturghie zilnic, şi Tu – după cum ştii – să împlineşti lipsurile şi nedesăvârşirile mele”.
Şi într-adevăr acest fericit om al lui Dumnezeu liturghisea în fiecare zi, oriunde s-ar fi aflat, chiar şi atunci când era în afara Serbiei în misiuni, slujea Sfânta Liturghie în camera de hotel. Această rară gândire liturgică şi viaţa lăuntrică pe care a avut-o l-au arătat un adevărat conducător bisericesc, fapt pentru care şi poporul îl iubea mult, dar şi hotărârile pe care le lua în momente critice erau întotdeauna înţelepte şi în cadrul voii lui Dumnezeu.
Publicăm mai jos şi omilia pe care a ţinut-o gheronda Efrem în timpul primirii copiei icoanei făcătoarei de minuni a Preasfintei „Triherousa” în Serbia pe 25.05.1997, calendarul vechi/07.06.1997 calendarul nou:
„Ca egumen al Mănăstirii Vatopedi şi reprezentant al Sfintei Chinotite şi al întregului Sfânt Munte, în acest moment al primirii copiei icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Triherousa” de către conducerea încercatei Biserici Ortodoxe surori din Serbia şi de către evlaviosul ei popor, simt nevoia să mulţumesc din adâncul sufletului meu Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pentru a cărei cinstire ne aflăm astăzi toţi aici, pentru că ne-a învrednicit pe noi smeriţii robi şi unelte ale Ei să continuăm strădania negrăitei lucrări a dumnezeieştii iubiri şi a purtării ei de grijă, lucrare pe care Ea însăşi cu opt secole înainte a început-o în această ţară.
Duhul patristic ortodox va ridica treptat viaţa noastră prin dobândirea sfintelor virtuţi ale ascezei, postului, rugăciunii, iubirii frăţeşti, smereniei şi dragostei. Acest duh ascetic şi l-au însuşit şi prin el au devenit străluciţi luminători şi călăuzitori ai poporului sârb mai mult decât toţi Părinţii noştri Sava şi Simeon.
Sfântul Duh, prin mijlocirile Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu „Triherousa” va învăţa înţelepciunea, cuminţenia, cumpătarea, dreptatea şi bărbăţia pe copii Lui ortodocşi, aşa încât ridicând cu dragoste şi cu bucurie jugul cel uşor al Domnului, să poată  ca uniţi sub aceeaşi unică credinţă ortodoxă a noastră să depăşim marile încercări îngăduite de Dumnezeu spre pedagogie vouă, mult iubiţilor Săi copii din Serbia, ca neîncetat rugându-vă, în toate mulţumind şi pururea bucurându-vă, după exemplul Părinţilor noştri, să se slăvească prin voi preasfântul nume al Dumnezeului nostru Treimic, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
A trebuit ca doar Fecioara Maria, singura fecioară după adevăr sufleteşte şi trupeşte, să locuiască ca Egumenă între monahii feciorelnici din Mănăstirea Hilandaru, ca să continue pururea să apere, să călăuzească, să lumineze copiii Ei, pe monahii Ei; iar prin ei să trimită de acolo de sus lumina Ei până aici în mijlocul poporului şi clerului Ei ortodox.

(traducere din elină: http://acvila30.ro, cf. www.vatopaidi.wordpress.com)
Categories: BISERICA ELADEI, PATRIARHIA SERBIEI Tags:

Patriarhul Ecumenic în vizită într-o sinagogă evreiască din New-York

noiembrie 24th, 2009 Fără comentarii
PATRIARHUL NOSTRU ECUMENIC…VIZITATOR
(TURIST?, ÎNCHINĂTOR?, ÎN MISIUNE SPECIALĂ?)
ÎNTR-O SINAGOGĂ EVREIASCĂ DIN NEW-YORK
Pe 6 noiembrie 2009 s-a încheiat vizita oficială de mai multe zile a Sanctităţii Sale, Patriarhul nostru Ecumenic kir  Bartolomeu, în America. Acolo a fost primit în mod deosebit cu mari onoruri, fapt care ne mulţumeşte pe toţi, deoarece acestea se reflectă asupra întregii Ortodoxii. Când Patriarhul ortodocşilor este cinstit, Ortodoxia noastră este cinstită!
Printre altele, a fost primit de către preşedintele SUA, Barack Obama, şi de către Ministrul de Externe, Hillary Clinton.
Cu toate acestea, mândria credincioşilor din America, şi nu numai, a fost rănită – după părerea noastră – de o acţiune nepotrivită a Patriarhului nostru. A vizitat Sinagoga evreiască East Park din New-York, unde a avut parte de o primire oficială.
Nu cunoaştem scopul acestei vizite, nici conţinutul luărilor de cuvânt, care s-au ţinut şi de către o parte, şi de către alta.
Desigur, cunoaştem că printre alte dialoguri inter-religioase se desfăşoară un dialog şi cu evreii, adică împreună cu cei ai căror strămoşi L-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi desigur nu suntem împotriva acestui dialog, în ciuda faptului că NU SPERĂM să aibă vreun rezultat bun. Pentru că „lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!”, după cum spune poporul nostru atât de înţelept şi memorabil.
Dar din acest punct până în acela în care Patriarhul Corifeu al ortodocşilor vizitează biserica evreilor (sinagoga este locul evreiesc al adorării lui Dumnezeu), acest subiect ia nişte dimensiuni foarte serioase. Închipuiţi-vă contrariul pentru a înţelege problema. Ar fi putut oare mai marele sinagogii evreilor din Atena să viziteze Catedrala Mitropolitană din Atena şi să i se facă o mare primire şi, mai ales, în timpul cultului creştin?
Aşadar, considerăm că acest pas este foarte, foarte îndrăzneţ din partea Patriarhului nostru şi că aduce Ortodoxiei noastre doar prejudicii. Să ne amintim puţin de poziţia evreilor vis-à-vis de Patriarhul Ortodox al Ierusalimului şi câţi ani au fost necesari – şi oare cu preţul căror schimburi? – pentru a-l recunoaşte acolo, în Ierusalim. Să luăm în considerare şi la câte mizerii s-au dedat evreii în Ierusalim când a avut loc criza cu Patriarhul Irineu, martirul şi până astăzi închis – zăvorât – întemniţat în chilia sa – Patriarhul Irineu al Ierusalimului.
Această vizită a Sanctităţii Sale a fost publicată pe internet, însă cu multă grijă a fost trecută sub tăcere de către mass-media.
Noi prezentăm aici şi înregistrarea video respectivă cu menţiunea că NU SUNTEM DE ACORD şi nu acceptăm concluziile jurnalistului Spiros Hatzara.
Am folosit ca sursă blogul http://esxatianasxesi.blogspot.com/2009/11/blue-sky-11-video.html şi mulţumim celor care ne-au trimis-o. Puteţi vedea filmul  respectiv.
Întrebarea care apare este: În ce calitate a vizitat Patriarhul nostru sinagoga evreiască? Ca turist? Ca închinător? Drept conducător? Cu misiune încredinţată?
Jurnaliştilor şi fotoreporterilor care i-au fost puşi la dispoziţie şi care l-au urmat li s-a interzis redarea vizitei. Oare de ce? Comentatorul filmului a spus ceva înfricoşător: „Nu vom schimba insula Pharmakos cu Halki!”. Nu-mi vine să cred!

† Mitropolitul Ambrosios de Kalavrite şi Aeghialia.

Vineri, 13 noiembrie 2009, la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului.
Notă: Un prieten jurnalist ne-a telefonat şi ne-a informat că vizita Sanctităţii Sale a fost cuprinsă în programul oficial şi că televiziunea a redat întreaga ceremonie în America.
De asemena, că sinagoga a fost vizitată în trecut de Papa, Patriarhul Rusiei şi de către alţi Întâistătători bisericeşti.
Cu toate acestea, smerita noastră opinie este că, având în vedere acţiunea distructivă a evreilor de pretutindeni şi a diferitelor organizaţii evreieşti, precum este masoneria, Patriarhul Ecumenic nu ar fi trebuit să facă această vizită. Păstrăm neîmpuţinat respectul nostru atât faţă de instituţia (Patriarhiei Ecumenice), cât şi faţă de respectabila persoană a Patriarhului nostru Ecumenic, dar şi dreptul de a avea şi, mai ales, de a ne exprima opinia.

† Ambrosios, Mitropolit de Kalavrite şi Aeghialia.

(traducere din greacă de ierom. Fotie după blogul ÎPS Ambrosios, Mitropolit de Kalavrite şi Aeghialia http://mkka.blogspot.com/search?updated-max=2009-11-15T20%3A56%3A00%2B02%3A00&max-results=1)
Categories: PATRIARHIA ECUMENICĂ Tags:

Ep. Augustin Kandiotul – „TĂCEREA EPISCOPILOR ESTE ATEISM ŞI CRIMĂ”

noiembrie 24th, 2009 Fără comentarii
TĂCEREA EPISCOPILOR ÎNSEAMNĂ ATEISM ŞI CRIMĂ.
CE ALTCEVA MAI AŞTEAPTĂ SĂ FACĂ PATRIARHUL BARTOLOMEU,
CA EVLAVIOŞII NOŞTRI EPISCOPI SĂ VORBEASCĂ?
CE ALT SFÂNT CANON AŞTEAPTĂ SĂ MAI ÎNCALCE?

BĂTRÂNUL EPISCOP AUGUSTIN KANDIOTUL RĂSPUNDE:
„TĂCEREA EPISCOPILOR ESTE ATEISM ŞI CRIMĂ”

Conform cuvintelor lui Hristos, Episcopul este cioban şi trebuie să-şi păzească oile.
Ereticii sunt lupii. Şi ciobanul are câini. Fiecare stână îşi are câinii ei, câinii ciobăneşti care latră ca să alunge lupul departe. Şi precum câinele ciobănesc latră, strigă toată noaptea, nu doarme pentru a ţine departe lupii, aşa şi preotul cel bun şi episcopul cel bun trebuie să strige şi să izgonească lupii. Izgoniţi din stână câinii ciobăneşti şi nu va mai rămâne nicio oaie în stână. Izgoniţi din Biserică pe propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu, pe preoţii evlavioşi, pe predicatorii râvnitori, pe înflăcăraţii episcopi şi Biserica lui Hristos se va goli. Lupii vor triumfa.
(fragment dintr-o omilie, Florina, 13.03.1971)

CUNOAŞTEREA EPISCOPULUI BUN

Suntem aşadar obligaţi să predicăm şi să mustrăm. Ştiţi ce vor ateii?
Dacă veţi vedea că într-un sat sau într-o mitropolie nimeni nu-l judecă pe episcop sau pe preot şi că gurile tuturor vor spune dimpreună cu ateii şi masonii şi iehoviştii: „bun, bun”. Când veţi auzi [că aceştia zic] că este bun, atunci nu este bun, deoarece vorbeşte despre toţi într-un asemenea mod ca să-i mulţumească.
Ateii şi necredincioşii nu vor să existe predică, nu vor să existe mustrare în societate, pentru ca această societate să se autodistrugă.
Şi acel episcop sau acel preot care îşi închide gura şi nu protestează pentru cele ce se întâmplă în societate, acela este împreună cu ateii şi îi ajută. De aceea spune Sfântul Grigorie: A tăcea episcopul în astfel de zile este o crimă faţă de Biserică, tăcerea episcopului este ateism.
Cu alte cuvinte, orice preot, orice rasofor, orice episcop, care nu mustră, nu este întru nimic diferit de ateu. Este împreună cu ateii şi cu materialiştii şi cu necredincioşii, care sunt vinovaţi pentru această stare proastă.

RECUNOAŞTEREA PREOTULUI ŞI EPISCOPULUI BUN

Da, aşa se întâmplă în lumea aceasta! Toţi aceia care îşi fac datoria, toţi aceia care au îndrăzneală – a spus-o Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). A spus-o Apostolul Pavel că „cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12); o mărturiseşte astăzi mucenicia lui Hristos.
Arătaţi-mi, vă rog! Citiţi Vieţile Sfinţilor – arătaţi-mi un sfânt, arătaţi-mi un sfânt care nu a trecut prin cuptorul necazului şi al durerii. „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia Cerurilor” (Fapte 14, 22). Da, creştinii mei. Dacă vrei să trăieşti conform Evangheliei, vei merge contra cu casa ta, contra cu societatea, contra cu toţi; cu tine va fi Hristos.
De mii de ori sărac cu Hristos, decât milionar cu diavolul! De mii de ori femeie de serviciu măturând trotuarele, decât doamna lui Kolonakios cu turpitudine şi imoralitate. De mii de ori diacon, de mii de ori călugăr cu Hristos, decât patriarh care încalcă Dumnezeieştile şi Sfintele Canoane! De mii de ori exilat în beciuri, decât un ticălos rasofor predicând minciuna!
Fie ca Hristos să ridice în Biserica noastră ierarhi de înălţimea, de curajul şi de măreţia Sfântului Ioan Gură de Aur, prin ale cărui rugăciuni fie ca  Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin.

(traducere din elină: http://acvila30.ro; sursa audio: http://www.youtube.com/watch?v=hVh2rzf29is&feature=player_embedded)
Categories: ORTODOXIE Tags:

Aşezarea în rândul sfinţilor a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris

noiembrie 19th, 2009 3 comentarii
A FOST TRECUT ÎN RÂNDUL SFINŢILOR
SFINŢITUL MUCENIC CHIRIL LUKARIS,
PATRIARHUL ALEXANDRIEI, IAR ULTERIOR ŞI
PATRIARH ECUMENIC
Printr-un act patriarhal şi sinodal al Preasfintei Biserici a Alexandriei şi a toată Africa, pe 10 octombrie a.c., a avut loc aşezarea în rândul sfinţilor a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris. Semnalăm că Patriarhul  Chiril Lukaris era originar din Creta, a primit schima monahală în Sfânta Mănăstire Angarathos şi a împodobit tronul Patriarhiei Alexandriei. Ulterior, a fost ales Patriarh al Constantinopolului, unde a şi păstorit bineplăcând lui Dumnezeu pleroma Sfintei noastre Biserici în anii grei ai sclaviei otomane. În anul 1638 s-a învrednicit de mucenicie, când a fost sugrumat de nişte ieniceri într-o barcă. Sfintele sale moaşte frumos mirositoare se păstrează în Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului, Angarathos, unde a fost tuns în monahism.

Chiril I Lukaris

Figura tragică a lui Chiril Lukaris s-a aflat în mijlocul unor curente religioase în dispută.
Întreaga sa viaţă a fost caracterizată de o activitate fără încetare şi de o agonie continuă pentru integritatea şi păzirea Bisericii Ortodoxe.
S-a născut în Heraklios (Creta), în anul 1572 şi a avut marele privilegiu de a ucenici lângă renumitul dascăl al Şcolii Metocului sinaitic – Meletios Vlastos. După studiile generale în Creta, a urmat cursul învăţământului superior lângă vestitul şi învăţatul scriitor, predicatorul Maximos Margunios, Episcop de Kithire (1549-1602), la Veneţia (1584-1588) şi apoi la renumita Universitate din Padova (1589-1593). În 1593, la vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit diacon şi ulterior preot de către cunoscutul Patriarh al Alexandriei, Sfântul Meletie Piga (1549-1601), care şi-a dat seama timpuriu de calităţile tânărului Chiril şi şi-a manifestat faţă de el grija sa părintească prin toate mijloacele de care dispunea.
Chiril s-a legat de Patriarhia Ecumenică şi în mod deosebit de marele Patriarh Ieremia al II-lea. A cunoscut de aproape problemele Bisericii Ortodoxe şi prin spontaneitatea care îl caracteriza a străbătut Rusia sud-vestică şi în mod deosebit Ucraina pentru a întări cugetul ortodocşilor şi pentru a-i apăra de propaganda şi activitatea prozelitistă a greco-catolicilor.
La vârsta de doar 30 de ani, în 1601, i-a urmat Sfântului Meletie Piga în tronul patriarhal al Alexandriei. Ca patriarh al Alexandriei (1601-1620) a reorganizat economic Patriarhia, a zidit biserici, s-a ocupat sistematic cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi printr-o continuă corespondenţă a colaborat strâns cu Bisericile Ierusalimului, Ciprului şi sud-vestului Rusiei. În 1612, pentru o scurtă perioadă de timp, i s-a încredinţat „locotenenţa” Tronului Ecumenic. Întotdeauna l-a preocupat problema uniaţiei (greco-catolicismului) în Rusia sud-vestică şi în Constantinopol.
Vrând să echilibreze şi să normalizeze raporturile celorlalte Biserici cu Patriarhiile Răsăritului, a colaborat cu Biserica Anglicană prin concursul binevoitor al ambasadorilor Angliei şi Olandei în Constantinopol. Colaborarea a continuat mai târziu cu teologii calvini de la Geneva. În cadrul acestor apropieri intercreştine se numără şi misiunea tânărului macedonean de atunci, iar ulterior Patriarh al Alexandriei – Mitrofan Critopulos (1589-1639), ca bursier în Anglia la studii, dăruirea unui preţios manuscris al Pentateuhului în traducere arabă Arhiepiscopului de Canterbury Land, precum şi trimiterea unui important codice alexandrin al Sfintei Scripturi regelui James I.
Sinodul Patriarhal din Constantinopol „pe Chiril Lukaris cel renumit în virtute şi în înţelepciune” l-a ridicat în Tronul Ecumenic pe 4 noiembrie 1620. Ca Patriarh Ecumenic (1620-1638) a patriarhisit de 5 ori – prima oară între 1620-1623, a doua oară între 1623-1633, a treia oară între 1633-1634, a patra oară între 1634-1635 şi a cincea oară între 1636-1638, şi s-a aflat în centrul virulentei lupte dintre papism şi reformaţi.
Bisericile Răsăritului, şi în special cea a Constantinopolului, au avut mult de suferit din cauza propagandei sufocante şi provocatoare a iezuiţilor. În mişcările sistematice de ciocnire reciprocă dintre iezuiţi şi reformaţi (lutherani) a contribuit şi diplomaţia politică pe toate căile şi mijloacele, vizibil sau din culise. Franţa şi Austria îşi ofereau serviciile Romei, care prin Congregatio de Propaganda Fide lupta împotriva lui Chiril: folosea ca arme influenţa clerului şi a poporului elen, răspândind calomnia că Patriarhul era calvinist, iar în acelaşi timp ambasadorii Franţei şi Austriei cereau Înaltei Porţi îndepărtarea Patriarhului.
De cinci ori în această perioadă l-au coborât din tron şi de cinci ori, prin alegerea clerului şi participarea poporului ortodox, a fost ridicat din nou în el. Anglicanii şi protestanţii (englezi, olandezi, germani, suedezi) susţineau de fiecare dată şi în interesul lor întoarcerea lui Lukaris.
În acest vârtej al antagonismelor politico-religioase şi în climatul periculos ce fusese creat, Chiril Lukaris se purta aşa cum considera că slujea mai bine intereselor Ortodoxiei. Avea deplina conştiinţă a crizei vremurilor şi a lucrării corozive a iezuiţilor, după cum se şi exprimase: „(iezuiţii) uneltesc distrugerea şi nimicirea Patriarhiei şi a întregii Biserici a grecilor (adică a ortodocşilor – n.n.)”.
Dar şi calviniştii, de cealaltă parte, uzau de puterea politică, de diplomaţie, de bani şi de orice mijloc pentru a aduce de partea tezelor lor Patriarhia şi Biserica Ortodoxă.
În mod deosebit, ambasadorul Olandei – Cornelius Haga, îşi folosea întreaga sa influenţă în această luptă implacabilă, avându-l alături pe teologul calvinist Antonio Leger, care prin predicile sale fulminante, prin dezbaterile teologice şi prin relaţiile personale a reuşit în cele din urmă să influenţeze mediul intim al Patriarhului, care era constituit din Natanail Konopius, Meletios Pontogalos, Theofilos Corydalleus, Ioannis Kariofillis.
În acea epocă, calviniştii de la Geneva se îngrijeau să editeze şi să pună în circulaţie Sfânta Scriptură în traducere elină simplă, traducere făcută de Maximos Kallipolitis.Chiril a fost nevoit să aprobe traducerea lui Kallipolitis, deşi calvinişii răspândeau prin ea în straturile populare tezele lor şi provocau confuzie. Dar această confuzie s-a transformat în haos atunci când calviniştii de la Geneva au pus în circulaţie în 1629, într-o primă ediţie latină, aşa-numita „Mărturisire a lui Lukaris”, prin care Patriarhul era prezentat lumii creştine ca şi cum ar accepta învăţătura calvinilor şi ar renunţa la Credinţa Ortodoxă.
Din 1629 până în 1633, „Mărturisirea Răsăriteană a Credinţei Creştine” a circulat sub numele lui Chiril Lukaris în limbile latină, elină, franceză, germană şi engleză.
„Această mărturisire tendenţioasă a ridicat pretutindeni în biserici un foarte mare zgomot şi o tulburare de nedescris, preocupând nu doar factorii bisericeşti, teologici, ci şi pe cei politici şi diplomatici, aproape toţi considerând-o în principiu ca pe o scriere falsă şi nu o operă autentică a Patriarhului” (I. Karmiris).
Au trecut deja trei sute şi mai bine de ani de la prima aşa-numită „Mărturisire a lui Lukaris”. Eminenţi istorici, teologi, şi cercetători au încercat să facă lumină în acest punct întunecat: dacă într-adevăr Lukaris a fost sau nu redactorul „Mărturisirii” atribuite lui de către calvini.
El însuşi a negat de multe ori oral, iar prin atitudinea sa şi prin scrisorile sale a propovăduit credinţa sa ortodoxă. Până la moartea sa însă nu a respins-o printr-un text scris. Prin Sinoade repetate, Biserica a condamnat „Mărturisirea” ca eretică şi străină de Credinţa Ortodoxă a Părinţilor.
Figura tragică a lui Chiril Lukaris s-a aflat în centrul unor curente religioase în dispută.   Pe de o parte, protestanţii încercau să-l atragă în lupta lor împotriva romano-catolicilor, de vreme ce au ajuns până în punctul limită de a-l folosi pe însuşi Patriarhul Constantinopolului prin „Mărturisirea lui Lukaris” pentru a-şi răspândi tezele lor inovatoare. Pe de altă parte, intrigile lor nu au putut merge prea departe. Patriarhul Ecumenic, părăsit şi trădat, a fost judecat şi condamnat, iar pe 27 iunie 1638 a fost sugrumat. Trupul lui a fost aruncat în Bosfor. După destul timp, precum semnalează M. Ghedeon –„marea, compătimind pe preaminunatul apărător al Ortodoxiei, l-a scos lângă insula Halki”. A fost înmormântat cu onoruri de către Patriarhul Ecumenic Partenie I (1639-1644) în Biserica istoricei Mănăstiri a Maicii Domnului Kamariotissa din Halki.
Sfinte Sfinţite Mucenice Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
MĂRIMURI,
ce se pot cânta în glasurile II şi VIII după podobiile greceşti:

Bucură-te mare apărător
Al Ortodoxiei şi al lumii luminător,
Sfinte Mucenice Chirile fericite,
Podoaba cea aleasă a ierarhilor.

Având îndrăznire la Dumnezeu,
Cere-ne, Chirile, tuturor celor credincioşi
Milă şi iertare de multele păcate
Şi sfânta pocăinţă, ca să ne mântuim.
SURSA, http://acvila30.ro

Descoperirea moaştelor cuvioasei nevoitoare monahia Eutropia (Isaenkova)

noiembrie 18th, 2009 Fără comentarii

În Eparhia Herson din Rusia Mică s-au decoperit moaştele

Cuvioasei nevoitoare monahia Eutropia (Isaenkova)

17.11.2009
Sursa: Sedmitza.ru
Herson.

Conform comunicatului de presă al Bisericii Ortodoxe Ucrainene care citează biroul de presă al Eparhiei Herson, pe 12 noiembrie, cu binecuvântarea Preafericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului şi a toată Ucraina,  s-au descoperit moaştele cuvioasei nevoitoare monahia Eutropia (Isaenkova).
În Catedrala Sfântului Duh din Herson s-a făcut slujba ce se obişnuieşte înaintea începerii oricărei fapte bune, slujbă pe care a oficiat-o Arhiepiscopul Ioan de Herson şi Tavra. Apoi, la mormântul monahiei Eutropia (Cimitirul din Kindiik) a fost oficiată o Litie pentru cei adormiţi.
 
După aflarea lor, moaştele au fost duse în Biserica Naşterii Născătoarei de Dumnezeu din Kindiik, în care matuşka a îndeplinit vreme de mulţi ani ascultarea la strană. Aici, s-a slujit pentru ea litia pentru cei adormiţi, după care moaştele au fost duse în Catedrala Sfântului Duh.

Viaţa Monahiei Eutropia

În pământul Tavrei, poporul lui Dumnezeu o cinsteşte pe cuvioasa nevoitoare monahia Eutropia din Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului – Aleşki, ca pe o rugătoare pentru ţinutul Hersonului.
Despre anii copilăriei ei se cunosc puţine lucruri. Oamenii, care au cunoscut-o îndeaproape pe matuşka Eutropia, spun că s-a născut în 1863 pe 24 noiembrie, stil vechi (7 decembrie, stil nou). Deoarece s-a născut de praznicul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina, părinţii i-au pus numele Ecaterina în cinstea acestei sfinte. Locul naşterii a fost localitatea Belaia Kriniţa din gubernia Herson, iar părinţii ei se numeau Leontie şi Agafia.
Prin voia Domnului, la vârsta de 12 ani a mers să studieze în obştea mănăstirii de maici din Slobozia – mahalaua Aleşki din gubernia Tavrei. Învăţând în obştea de surori, Ecaterina s-a deprins cu ştiinţa de carte şi cu lucrul de mână. Totodată a învăţat rugăciuni şi să citească cuvântul lui Dumnezeu, îndeletniciri pe care le-a îndrăgit întreaga viaţă.
Ecaterina a ajuns în obştea maicilor tocmai în perioada cea mai delicată pentru obşte. Întâistătătoarea obştii, monahia rasoforă Elisabeta (Nesterenkova), şi surorile ei Maria şi Elena s-au luptat la propriu pentru înfiinţarea aşezământului mănăstiresc. Câte necazuri, suferinţe şi ispite au avut de suferit surorile obştii vorbeşte cronica Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului din Aleşki! La această istorie s-a întâmplat să fie părtaşă şi martoră şi Ecaterina.
Necazurile din partea lumii şi rugăciunea înflăcărată au călit-o sufleteşte pe Ecaterina. După cuvântul Apostolului Pavel: „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5: 3-5). Mergând pe această cale, Ecaterina a hotărât să-şi închine viaţa lui Dumnezeu prin slujirea monahală.
Când, prin mila lui Dumnezeu, maicile au depăşit perioada de suferinţe şi de necazuri şi obştea a primit statut de Mănăstire cu viaţă de obşte cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Ecaterina a fost tunsă monahie cu numele Eutropia în cinstea Sfintei Muceniţe din Alexandria ce poartă acest nume şi este pomenită pe 30 octombrie/12 noiembrie. Ascultarea ei monahală era cititul şi cântatul la strană. În viaţă s-a distins printr-o deosebită smerenie şi bunătate.
Matuşka Eutropia a fost martora înfloririi Mănăstirii din Aleşki. Au fost construite biserici măreţe şi corpuri de chilii, iar în aşezământ a fost înfiinţată şi o şcoală pentru orfani. În acest timp matuşka Eutropia a devenit martora primelor minuni ale Icoanei Maicii Domnului „Teodorovska”. Avea să poarte cu ea întreaga viaţă amintirea plină de recunoştinţă a minunilor şi vindecărilor prin care s-a revărsat mila dumnezeiască asupra neamului creştinesc.
Dar nu a durat mult perioada de înflorire a mănăstirii. Au venit vremuri grele. Revoluţia, războiul civil, foametea, ruinarea şi, cel mai îngrozitor – puterea atee. Au desfiinţat mănăstirea, au închis bisericile, maicile au fost alungate. Matuşka, ca şi multe alte monahii din mănăstire, pleacă la Herson. Acolo se stabileşte în regiunea cătunelor din Kindiik în apropierea bisericii Naşterii Născătoarei de Dumnezeu. Acest loc nu a fost ales la întâmplare. Dincolo de Dnepr se afla mult iubitul ei Aleşki, căruia în acea perioadă îi schimbaseră numele în Ţiurupinsk.
În acea perioadă, matuşka Eutropia îşi câştiga pâinea cosând plăpumi. Mergea tot timpul la biserica unde se adunau pentru slujbă şi alte monahii din mănăstirea din Aleşki. În 1938 au închis biserica, după care monahiile au început să se adune într-o casă particulară. Surorile aveau grijă una de alta şi se ajutau între ele cu ce puteau.
A început războiul. Nemţii şi românii, intrând în Herson, au început să deschidă bisericile. Astfel, în 1941, au deschis şi biserica din Kindiik. Matuşka s-a mutat mai aproape de biserică într-o căsuţă unde până la ea trăiseră monahiile Olimpiada şi Palestina. De atunci matuşka s-a trudit pe lângă biserică. Cât a fost în putere, a cântat şi a citit la strană. Când nu a mai putut, şedea pe o băncuţă lângă cor şi se ruga. Niciodată nu a lipsit de la slujbe.
Casa de lângă biserică, în care s-a instalat matuşka, se afla pe strada Pionerski (Pionierilor) nr. 22. Trăia într-o căsuţă improvizată. Locuinţa era simplă, o casă ţărănească din vălătuci – o cameră şi un holişor. La matuşka veneau mereu mulţi oameni. De la Dumnezeu primise darul deosebit al vederii cu duhul. Dar nu doar acesta îi atrăgea pe oameni la ea, ci şi puterea rugăciunii pe care matuşka o făcea pentru cei ce aveau nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De puterea rugăciunii ei auziseră mulţi, de aceea vizitatorii erau nu numai din Herson, ci şi din Nikolaev, 1 Mai, Zaporojie, Dnepropetrovsk şi din alte locuri. Curtea ei era întotdeauna plină de lume.
Matuşka îi primea pe toţi în camera sa, şezând pe o băncuţă lângă pat. Dar nimeni niciodată nu a văzut-o pe matuşka să stea lungită în pat, nici chiar atunci când era bolnavă. După cuvintele martorilor oculari, lângă ea era mai mereu un butuc. Când matuşka obosea, punea butucul pe pat şi, şezând pe băncuţă, punea capul pe butuc. Se odihnea puţin şi apoi se trezea.
O vizitatoare care era medic a întrebat-o pe matuşka: „Dar când dormiţi?”. Aceea a şi răspuns: „Dar oare se doarme?”
Fii duhovniceşti mărturiseau că la picioare matuşka purta lanţuri de ascet. În mâna sa întotdeauna se afla Sfânta Evanghelie, pe care o citea permanent.
Matuşka ţinea adesea legătura cu posluşniţa[1] Domnica, care acum este proslăvită de Biserică în rândul sfinţilor. Se întâmpla să fie întrebată: „Vă vedeţi adesea cu posluşniţa Domnica?”. La care ea răspundea: „Nu ne vedem atât de des, dar suntem în legătură sufletească adesea”. Ele se rugau una pentru alta.
Uneori îşi trimitea fiii duhovniceşti la părintele Iosif (Cuviosul Amfilohie de la Poceav), cu care, la fel, se afla în legătură duhovnicească. Această legătură se explica prin faptul că în chip minunat îi fusese dăruită Icoana Maicii Domnului de la Poceaev. Ulterior, fosta ei posluşniţă, schimonahia Anghelina, a dat această icoană Catedralei Sfântului Duh , unde se află şi în prezent.
Despre ucenica sa Ana – tocmai pomenită, (care la tunderea în monahism a primit numele de Anghelina), matuşka Eutropia le vorbea adesea fiilor săi duhovniceşti: „Ea va fi mai mare decât mine”, – prezicea ea, prorocind că Ana va primi tunderea în monahism şi schima şi va deveni continuatoarea duhovnicească a matuşkăi Eutropia.
Aflându-se pentru odihnă în Herson, mărturisitorul credinţei, Arhiepiscopul Ioan (Lavrinenko) ţinea şi el legătura cu matuşka Eutropia.
Conform mărturiilor fiilor ei duhovniceşti, matuşka avea o deosebită dorinţă să se roage pentru odihna celor răposaţi, care, din cauza închiderii bisericilor şi a numărului insuficient de clerici, nu erau înmormântaţi după rânduiala ortodoxă sau pentru care nu avea cine să se roage. Domnul îi descoperea numele acestora în chip minunat. Se întâmpla ca o bucată de hârtie goală, care stătea pe masă lângă pat, dimineaţa să fie găsită plină de numele scrise pe ea.
Era uimitor că matuşka Eutropia cunoştea numele celor care veneau la ea, precum şi nevoile lor. După cum s-a spus deja, matuşka avea mulţi vizitatori. Ei îi aduceau dulciuri, dar ea era obişnuită să se mulţumească cu prescură şi aghiasmă. De aceea, tot ce primea împărţea la săraci, la cei lipsiţi sau celor care îi ofereau adăpost.
Multe întâmplări minunate sunt legate de numele matuşkăi. Când din cauza bolii s-a apropiat de sfârşit, fiii duhovniceşti au întrebat-o la cine să meargă acum pentru ajutor. Şi ea le-a răspuns că pot veni la ea la mormânt, aşa cum veneau la ea când era vie. Şi dacă ea va afla îndrăzneală către Dumnezeu, atunci îi va ajuta. Matuşka Eutropia şi-a prezis sfârşitul luându-şi rămas bun de la cei pe care îi cunoştea.
Măicuţa Eutropia se împărtăşea adesea cu Sfintele lui Hristos Taine. Înainte de sfârşitul vieţii se apropia deosebit de des de această mântuitoare Taină. O împărtăşea parohul bisericii Naşterea Maicii Domnului din Kindiik, protoiereul Ioan Gasiuk, care locuia în apropiere.
Monahia Eutropia a plecat la Domnul pe 29 martie 1968, la vârsta de 105 ani. I-au făcut slujba de înmormântare în Biserica Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Kindiik în prezenţa unui mare număr de credincioşi. Matuşka a fost îngropată în cimitirul din Kindiik.
 
 
Pe multe pomelnice ale locuitorilor ortodocşi din Herson era trecut numele monahiei Eutropia. Pomenirea ei ca rugătoare s-a transmis din generaţie în generaţie, iar la mormântul ei mulţi au primit ajutor îmbelşugat şi vindecare.
(versiune în limba română http://acvila30.ro)


[1] „ascultătoarea”, adică „sora de mănăstire” – n.n.

ÎPS. Mitrop. Panteleimon de Antinoe – SFÂNTUL NECTARIE DE EGHINA

noiembrie 9th, 2009 Fără comentarii
Cuvântul Înaltpreasfinţitului Mitropolit Panteleimon de Antinoe
(Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa)
la pomenirea

SFÂNTULUI NECTARIE DE EGHINA
9 noiembrie –

ag-nektarios-agiografeio-monis-vatopaidiou
Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos este spaţiul în care omul îşi află destinaţia, scopul existenţei şi în sfârşit izvorul  tuturor puterilor pentru a urca la înălţimile virtuţilor şi astfel, prin harul dumnezeiesc, să poată să se transfigureze din persoană izolată în persoană sfinţită şi îndumnezeită. Biserica Ortodoxă este atelierul duhovnicesc în care se formează şi ia chip icoana lui Hristos în caracterul omului, iar omul devine icoană vie a lui Dumnezeu. Prin viaţa personală a fiecărui credincios se mărturiseşte viaţa lui Hristos.
Omul se sfinţeşte şi se mântuieşte doar atunci când se află în sânul Bisericii Ortodoxe, iar în afara acesteia nu există nici sfinţire, nici mântuire. Existenţa sfinţilor constituie dovada palpabilă că mântuirea există şi se oferă doar de către Hristos în Biserica aceea pe care El însuşi a întemeiat-o prin Sângele Său. Această mântuire se oferă tuturor acelora care cred corect în numele Lui şi împlinesc poruncile Sale. În cadrul ereziilor şi schismelor nu există mântuire. De aceea nici nu există sfinţi.
Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe sunt acei oameni care au dovedit că sunt prieteni adevăraţi ai lui Hristos, s-au lepădat de faptele păcătoase ale lumii, şi-au ridicat crucea şi L-au urmat pe El. În sufletele sfinţilor Preasfântul Duh a aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, iar ei au considerat toate lucrurile şi slava acestei lumi drept nişte gunoaie, deşertăciuni şi lipsite de orice valoare.
Sfinţii încălzesc prin pilda lor sufletele credincioşilor pe care păcatul le-a îngheţat.Ei constituie luminile lui Hristos care luminează în întuneric şi arată drumul drept pe care noi suntem datori să-l urmăm, drumul bunei-cinstiri, al Ortodoxiei, şi al vieţii virtuoase şi morale.
Sfinţii constituie stelele tăriei celei înţelegătoare a Bisericii şi reflectă Lumina lui Hristos în lume, dăruind speranţe şi puteri prin care se întăresc credinţa şi evlavia credincioşilor creştini.
O nou-arătată stea a Bisericii noastre Ortodoxe este sfântul prăznuit astăzi de Patriarhia Elin-Ortodoxă a Alexandriei – Nectarie Kefalas, Mitropolitul Pentapolei, care, prin nevoinţele sale, smerenia sa, tăcerea şi nerăutatea sa, s-a dovedit prin harul lui Hristos nectar al virtuţilor, vas preţios al dumnezeieştilor daruri ale Sfântului Duh, înălţime a smereniei, adâncime a iubirii.180px-Saint_nektarios
Prin viaţa sa ascetică s-a învrednicit să devină alabastru prea frumos mirositor al dumnezeieştii miresme a Preasfântului Duh şi mijlocitor prea cald al sufletelor. Sfântul Nectarie s-a arătat o făclie luminoasă care luminează bogat sufletele oamenilor binecredincioşi cu lumina învăţăturilor evanghelice. S-a arătat vrednic slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul şi vrednic Păstor şi slujitor al Sfintelor Taine.
Pentru viaţa sa virtuoasă, curată şi lipsită de răutate a fost invidiat, izgonit, calomniat, dispreţuit de lume şi cu toate acestea el răbda în tăcere şi cu smerenie orice încercare. A avut întotdeauna adânc înrădăcinate în inimă cuvintele lui Hristos, pe care ni le-a încredinţat când a zis: „Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni”. Diavolul însă, văzând dispoziţia de nevoinţă a sfântului, a ridicat război împotriva robului lui Dumnezeu.
Când cineva se hotărăşte să-I urmeze lui Dumnezeu, atunci vine în contradicţie cu diavolul, iar acesta, la rândul lui, îi ridică împotrivă pe toţi aceia care îi fac voia. Diavolul nu îi luptă pe ai săi, pe cei care trăiesc o viaţă păcătoasă, pe cei care s-au lepădat de Hristos, pe cei care au căzut în erezie sau în schisme. De aceştia nu este interesat, pentru că îi are în mână. Îi luptă pe aceia care păşesc pe drumul lui Dumnezeu, pe drumul virtuţilor şi al pocăinţei.
Apostolul Pavel ne învaţă, zicând „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor şi a stăpânitorului lumii întunericului acestui veac”.
Sfântul Nectarie a fost o personalitate care s-a distins prin luptele duhovniceşti împotriva diavolului şi constituie un exemplu luminos pentru toţi credincioşii din toate timpurile.
În epoca noastră, în care idealurile, valorile morale şi virtuţile sunt atacate de puterile lumeşti şi întunecate ale veacului acestuia, personalitatea Sfântului Nectarie se impune ca un far luminos care luminează acele suflete care sunt necăjite şi le îndrumează la limanul cel sigur al mântuirii, care este Hristos.
Sfântul Nectarie a fost continuatorul Predaniei patristice a Bisericii Ortodoxe şi s-a învrednicit de harisma facerii de minuni, atât atunci când era în viaţă, cât şi după moarte. Sfântul său trup a rămas mai mult de douăzeci de ani nestricat, izvorând negrăita bună-mireasmă a sfinţeniei „ca un alabastru al Sfântului Duh”. Reabilitarea Sfântului Nectarie în ordinea canonică a Patriarhiei Elin-Ortodoxe a avut loc în ultimii ani, sub patriarhatul Fericitului Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa – Petros al VII – lea, care printr-o Hotărâre Sinodală a cerut iertare din partea tuturor acelora care l-au nedreptăţit şi a rescris numele său în catalogul episcopilor canonici ai Patriarhiei Alexandriei.În acel timp şi în momentul în care arhiereii aduceau icoana sfântului în sala sinodală, spaţiul a fost inundat de o bună-mireasmă cerească.
Toţi cei care îl cheamă pe sfânt ştiu că acesta aleargă imediat ca să izbăvească pe aceia care cu credinţă şi cu evlavie cheamă numele său. Dumnezeu îi proslăveşte în Biserica Sa pe aceia care L-au proslăvit prin viaţa lor.
Acest moment sfânt ne cheamă să ne amintim câteva cuvinte ale fericitului şi sfântului stareţ Amfilohie Makris, care descrie întâlnirea sa cu Sfântul Nectarie.
„Îl consideram un sfânt viu, care purta în el un duh ortodox autentic. Întreţinerea cu el mi-a inundat sufletul cu simţăminte de respect şi evlavie faţă de sfinţenia sa, iar când mă spovedeam, distingeam marea lui iubire, infinita lui smerenie şi adâncimea vieţii lui duhovniceşti. Pe el l-am avut ca sprijin în ispitele vieţii mele monahiceşti”.
În inima sa nu exista vicleşug, ci doar o arzătoare dorinţă înflăcăra sufletul său: să vadă viaţa monahală răspândindu-se în întreg neamul său, pentru ca Biserica să-şi poată găsi ostaşi dedicaţi Ei şi puterea şi autoritatea din aceste Cetăţi ale Creştinismului care sunt mănăstirile noastre.
Sărbătoarea de astăzi a Sfântului Nectarie ne aduce următoarele mesaje. În primul rând, că Dumnezeu întotdeauna, în orice timp, va arăta pe sfinţii Săi cu scopul de a încuraja şi a întări credinţa creştinilor. În al doilea rând, că doar atunci când cineva are o legătură vie cu Biserica lui Hristos poate să ajungă pe înălţimile sfinţeniei; pentru că, departe de Biserică, nu poate nimeni nici să se sfinţească, nici să se mântuiască.
Sfântul Nectarie, prin faptele şi prin cuvintele sale, s-a dovedit a fi un vrednic ierarh şi, astfel, s-a arătat biserică a Preasfântului Duh, dovedind că omul timpului nostru şi al tuturor timpurilor poate să se sfinţească şi să ajungă pe înălţimile îndumnezeirii.

(traducere din elină de FOM „Sfinții Trei Noi Ierarhi”)

Nektariosicon
Legături: Moaştele Sf. Nectarie din Eghina, Grecia (foto) :http://www.orthphoto.net/photo.php?id=24006&p1=15&p2=15

Categories: Predici Tags:

Pedepsele pentru incidentele din Pafos

noiembrie 7th, 2009 Fără comentarii

Monahi şi clerici au fost pedepsiţi pentru incidentele din Pafos

Sfântul Sinod al Bisericii din Cipru s-a întrunit pe 4 şi 5 noiembrie într-o adunare extraordinară de două zile sub preşedinţia Arhiepiscopului Hrisostomos al Ciprului.
Sfântul Sinod al Bisericii Cipriote, în această adunare extraordinară de două zile, a continuat examinarea la număr a noului proiect al Cărţii Statutare a Bisericii Ciprului.
De asemenea, de semnalat că Sfântul Sinod a fost informat despre anchetele întreprinse de mitropoliţii de Kitios şi Trimitunda pentru monahii şi clericii care au luat parte la evenimentele din Pafos pe perioada dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici.
De remarcat că Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului faţă de monahii Sfintei Mănăstiri Stavrovunios a impus canonul opririi de la Dumnezeiasca Împărtăşanie timp de două luni.
În final, preoţilor din Sfânta Mitropolie de Trimitunda li s-a impus oprirea salariului pe o lună, dar au fost şi mustraţi, dându-li-se îndrumări corespunzătoare.
(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: romfea.gr)
Categories: BISERICA CIPRULUI, ECUMENISM Tags:

O declaraţie inadmisibilă a Papei de la Roma la Ierusalim

noiembrie 3rd, 2009 Fără comentarii
MITROPOLITUL AMBROZIE
DE KALAVRITE ŞI EGHIALIA (ELADA)
O declaraţie inadmisibilă a Papei de la Roma la Ierusalim

NU SUNTEM DE ACORD!

Sanctitatea Sa, Papa Benedict al Romei, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice, în martie trecut a vizitat Ţara Sfântă a Ierusalimului şi s-a întâlnit cu Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, Preafericitul Teofilos.
La asemenea evenimente au loc luări de cuvânt alternative şi se fac declaraţii oficiale. Aşadar, după cum am citit în ştirea respectivă, Papa se pare că a spus printre altele şi următoarele: „Doresc ca întâlnirea noastră de astăzi să dea un nou impuls lucrărilor pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Romano-Catolică şi Bisericile Ortodoxe” (16 mai 2009).
Avem datoria de a tehnologhiza aceste cuvinte. Ne deranjează referinţa Papei la „Bisericile Ortodoxe” şi, desigur, atunci când acest lucru se face în relaţie sau chiar în opoziţie cu „Biserica Romano-Catolică”. Dacă în acest mod Papa a vrut să accentueze unicitatea Bisericii Romei şi să o contrasteze cu multiplicitatea Bisericii Ortodoxe, acest lucru pentru noi este inadmisibil. Este ştiut că teologii romano-catolici cred şi învaţă că cea Romano-Catolică este Biserica, iar toţi ceilalţi creştini au fost tăiaţi de Corpul Ei şi sunt datori să revină la Roma! Însă aceasta e o mare greşeală! Noi, ortodocşii, nu putem s-o înghiţim în nici un fel!
Aşadar, de fiecare dată când Biserica Romano-Catolică impune fie primatul, fie infailibilitatea Papei, fie teoria ramurilor, ne răneşte inimaginabil.
Menţiunea Papei referitoare la „Bisericile Ortodoxe” este inadmisibilă din punct de vedere teologic. Una este Biserica, Biserica Ortodoxă, care se distinge însă în unităţi etnice parţiale numite Biserici Locale! Nu există aşadar mai multe Biserici Ortodoxe, ci UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ BISERICĂ, pe care o întrupează şi o exprimă Biserica Ortodoxă, care însă, din cauza clasificării popoarelor, se împarte în mai multe Biserici Locale. Aşadar, astfel, imediat ce Albania a fost eliberată, printr-o Hotărâre a Patriarhiei Ecumenice, a fost reconstituită Biserica Locală a Albaniei, întotdeauna potrivit canonului sfânt: „Cele bisericeşti urmează celor politice (în ceea ce priveşte administraţia)”.
În consecinţă, toate Bisericile Locale ale ortodocşilor păstrează unitatea interioară întreolaltă şi se află în armonioasa „comuniune a credinţei” cu Biserica Mamă a Constantinopolului şi cu fiecare Patriarh ecumenic, „protosul Ortodoxiei”, dar PRIMUL ÎNTRE EGALI (primus inter pares), Întâistătătorul ortodocşilor de pretutindeni. Desigur, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului are iniţiativa în faţa tuturor celorlalte Patriarhii şi Arhiepiscopii, a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale, are de asemenea şi anumite privilegii care au fost consfinţite prin Hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice. A primit şi dispune de un primat de onoare, dar nu încetează să fie de aceeaşi cinste cu episcopul celei mai mici eparhii bisericeşti, cum de pildă este Mitropolia Kithirelor. Cu alte cuvinte, conform învăţăturii ortodoxe, Patriarhul Ecumenic şi Mitropolitul Kithirelor sunt egali şi de aceeaşi cinste în ceea ce priveşte demnitatea lor eclezială, însă, cu toate acestea, Patriarhul Ecumenic are privilegii de cinstire şi de onoare. Aceasta transpare foarte clar din sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe, care este cu totul democratic! Într-un Sinod Ecumenic, atât Patriarhul Ecumenic, cât şi Mitropolitul de Kithire dispun de un singur vot! EXACT ACEASTA ESTE MĂREŢIA ORTODOXIEI! Toţi, în general, episcopii, mitropoliţii, arhiepiscopii, patriarhii, toţi sunt egali între ei şi demni de aceeaşi cinste! Fiecare, dar fiecare arhiereu este ICOANA VĂZUTĂ A LUI HRISTOS! Fiecare episcop se află „în chipul şi în locul lui Hristos!”( „εις τύπον καί τόπον Χριστού!”). Orice abatere de la această regulă constituie o erezie!
Apoi, după aceste puţine lucruri, este de înţeles acum de ce nu există Dialoguri Teologice parţiale, între ortodocşi şi Biserica Romano-Catolică, ci un singur Dialog Teologic, la care participă prin reprezentanţii lor toate Bisericile Ortodoxe Locale.
Să sperăm că respectiva formulă a Papei nu subînţelegea ceva ca o deviaţie de la cele de mai sus. Vremea o va arăta. Formula corectă ar fi fost: „Doresc ca întâlnirea noastră de astăzi să dea un nou impuls lucrărilor pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano-Catolică şi cea Ortodoxă”.
Să continuăm acum eclesiologia în Biserica Ortodoxă. Acolo, NUMAI Papa Romei se află în chipul şi în locul lui Hristos! Dimpotrivă, fiecare episcop, mitropolit, arhiepiscop sau cardinal romano-catolic este reprezentantul Papei, ŞI NU AL LUI HRISTOS, înaintea Căruia şi sunt responsabili! Exact din acest motiv vorbim despre PRIMATUL PAPEI, despre INFAILIBILITATEA PAPEI. În regimul cu totul DEMOCRATIC al Bisericii Răsăritene a lui Hristos este respins regimul absolutist al Bisericii Apusene.
Prin urmare, dacă formula expresiei Papei – „Biserica Romano-Catolică şi Bisericile Ortodoxe”, a fost consecinţa primatului papal, noi nu suntem de acord şi stigmatizăm. Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici este Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică.
Am considerat necesar să ne referim la cele de mai sus, deoarece am primit recent două dintre cele mai importante provocări. Prima a fost Întrunirea Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici în Cipru, care a fost pecetluită cu manifestări turbulente şi violente, care au întristat foarte mult sufletul nostru. A doua este invitaţia deschisă a Papei de la Roma către episcopii, preoţii şi credincioşii anglicani să se întoarcă în sânurile Romei, care îi va primi chiar dacă sunt căsătoriţi, fiind suficient să recunoască INFAILIBILITATEA ŞI PRIMATUL Papei! Dacă se dovedeşte adevărată informaţia aceasta care a circulat pe Internet şi în paginile ziarelor, atunci Dialogul Teologic a ajuns la sfârşitul său şi, desigur, a eşuat lamentabil. Pentru că oricât ar dezbate şi oricât ar dialoga teologic reprezentanţii ortodocşilor cu reprezentanţii romano-catolicilor, atâta vreme cât Papa, „cu capul descoperit”, cu vreme şi fără vreme proclamă „urbi et orbi”, adică „în cetate şi în lume”, cele despre primatul său şi despre infailibilitatea sa, Dialogul Teologic desfăşurat NU ARE NICI UN SENS! A fost subminat din interior! Dacă la toate acestea adăugăm şi necondamnarea Uniaţiei (greco-catolicismul), atunci ar trebui suspendată orice conversaţie pe mai departe, până ce Papa îşi va elucida poziţia! Răspunderea pentru manevrele viitoare cade pe umerii Sanctităţii Sale, Patriarhul Ecumenic kir Bartolomeu, pentru care trebuie să ne rugăm acum cu şi mai multă stăruinţă.

Mitropolitul Ambrozios de Kalavrite şi Eghialia,

New-York, duminică, 1 noiembrie 2009.

(traducere din elină de monahul Leontie cf. romfea.gr)
Categories: ORTODOXIE Tags:

DESPRE RECUNOAŞTEREA PRIMATULUI UNIVERSAL AL PAPEI DE LA ROMA ÎN PRIMUL MILENIU

noiembrie 2nd, 2009 Fără comentarii
DESPRE RECUNOAŞTEREA PRIMATULUI UNIVERSAL AL PAPEI DE LA ROMA ÎN PRIMUL MILENIU
de Arhimandritul Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos
Sfântul Munte, 22 septembrie 2009

Comisia Mixtă Internaţională de Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici se întâlneşte în Cipru în octombrie viitor pentru a discuta tema: „Rolul Papei Romei în comuniunea Bisericilor în primul mileniu”. Chestiunea a fost propusă chiar de către Comisie în cunoscutul Text de la Ravenna (2007) şi se rezumă la întrebarea: Care era rolul episcopului Romei în primul mileniu, când exista comuniunea Bisericilor din Răsărit şi Apus şi cum trebuie să fie înţeleasă învăţătura Conciliilor I şi II Vatican despre primatul papal universal? (paragraful 45).
Rezultatul Întrunirii respective problematizează evlaviosul nostru popor, deoarece diplomaţia Vaticanului a emis deja premizele de mai jos, care prevestesc evoluţii anti-ortodoxe.
În iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea, printr-o Circulară Directivă a Vaticanului, a caracterizat Bisericile Ortodoxe ca fiind „cu lipsuri” din punct de vedere eclesiologic, în timp ce Biserica Romano-Catolică drept cea în care „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. În nota 1 a Textului de la Ravenna, reprezentanţa romano-catolică a depăşit această linie, în timp ce reprezentanţa ortodoxă  s-a limitat la a accentua conştiinţa-de-sine a Bisericii Ortodoxe de a constitui Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Adică, în timp ce partea romano-catolică, reflectând eclesiologia Conciliului II Vatican, a declarat cu curaj că recunoaşte în Biserica Ortodoxă doar elemente ale adevăratei Biserici, ortodocşii nu au îndrăznit să expună că biserica romano-catolică este cel puţin eterodoxă, chiar dacă cel mai corect ar fi fost să se fi exprimat fără echivoc ceea ce credem referitor la ea. Şi anume: „Cea (numită) acum romană este biserica inovaţiilor, a falsificării scrierilor Părinţilor Bisericii şi a răstălmăcirii Sfintei Scripturi, a definiţiilor şi a hotărârilor Sfintelor Sinoade; de aceea, în mod rezonabil şi just a fost şi este denunţată câtă vreme persistă în rătăcirea ei”[1].
În Textul de la Ravenna se dezbate primatul şi sinodalitatea în Biserică, după ce anterior teologi ortodocşi şi romano-catolici au căzut de acord reciproc (mutual) şi au confirmat caracterul eclezial al ambelor Biserici (cu credinţa apostolică, Taine de iniţiere valide, Preoţie şi Euharistie şi cu succesiune apostolică), în baza textelor comune de la Monaco, Bari şi Balamand. „În baza acestor garanţii comune ale credinţei noastre”, semnalează semnificativ paragrafele 2 şi 3, cu toate că textele în discuţie nu au primit până în ziua de astăzi girul sinodal al niciuneia dintre Bisericile Ortodoxe.
Ortodocşii discută despre primat, ca şi cum biserica romano-catolică ar fi o Biserică ortodoxă locală, fără să ia în calcul că de-a lungul timpului Sinoade şi Părinţi o consideră kakodoxă (rău-slăvitoare) şi eretică. Sfântul Grigore Palama scrie despre Filioque şi despre consecinţele sale:Astfel de lucruri sunt adâncuri ale satanei, tainele celui viclean”, şi imediat, în mod direct, concluzionează ca un păstor de-Dumnezeu-luminat al Bisericii: „Dar noi, fiind învăţaţi de înţelepciunea dumnezeiască a Părinţilor să cunoaştem gândurile acestuia, care sunt insesizabile de la început pentru foarte mulţi, niciodată nu v-am putea accepta să fiţi în comuniune cu noi, câtă vreme spuneţi că Duhul purcede şi de la Fiul”[2].
Sfântul Marcu al Efesului scrie de asemenea emfantikotata: „De unde deci vi s-au arătat a fi cu totul ortodocşi, cei ce de atâţia ani şi de atâţia Părinţi şi Dascăli sunt consideraţi eretici?”[3].
După patru secole, patriarhii Răsăritului în Enciclica Sinodală din 1848 proclamau din nou:
„Pentru aceasta, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, urmând paşilor Sfinţilor Părinţi răsăriteni, dar şi apuseni, a denunţat de demult sub Părinţii noştri şi denunţă şi astăzi, în mod sinodal, că această dogmă inovatoare menţionată, cum că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în mod esenţial o erezie, pe partizanii ei, oricine ar fi, drept eretici, potrivit hotărârii sinodale citate a Preasfântului Papă Damasos, iar adunările convocate de ei eretice, şi toată comuniunea duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii Universale cu unii ca aceştia drept nelegiuită, mai ales în puterea Canonului al VII – lea al Sinodului al III – lea Ecumenic (paragraful 5)”[4].
Şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic k. Bartolomeu, în data de 1 octombrie 1997, din catedra oficială a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, a declarat despre Filioque:
„Doar două cuvinte au dărâmat întregul edificiu al lumii, justificând infailibilitatea şi autoritatea unui singur om pe pământ. Sentimentul libertăţii, cu care Hristos ne-a eliberat, nu  permite în Biserica Ortodoxă Răsăriteană să se accepte desăvârşita ei supunere faţă de gândirea unui singur om şi prin aceasta respinge justeţea acestor două cuvinte pe care acest unul încearcă să-şi întemeieze autoritatea”[5].
Oare ce proiect din cadrul Dialogului Teologic obligă Bisericile Ortodoxe să purceadă spre dezbateri asupra primatul papal, sărind peste hotărâri ale Sfinţilor şi ale Sinoadelor şi peste această recentă declaraţie a Sanctităţii Sale – nu fără legătură, ca şi cum romano-catolicii ar constitui o Biserică cu aceeaşi credinţă cu noi?
Comisia Mixtă (în Textul de la Ravenna, paragraful 2) trimite la Textul de la Balamand (1993), care pune semnul egal între biserica romano-catolică şi cea Ortodoxă recunoscând reciproc Taine valide, succesiune apostolică, mărturisirea credinţei apostolice, cu toate că doar nouă (9) Biserici Ortodoxe Locale au fost prezente şi cu toate că corporaţii ecleziale oficiale, precum Sfântul Sinod al Bisericii Eladei, l-au respins ca inadmisibil. Cu toate acestea, reprezentanţii ortodocşi semnează Textul de la Ravenna.
În timp ce uniaţia este menţinută şi consolidată sub umbrela ecleziologică a Vaticanului, noi ortodocşii cedăm din ce în ce mai mult în tema aceasta. Mai întâi, am acceptat prezenţa greco-catolicilor la Dialog în pofida hotărârilor contrare ale Conferinţelor Panortodoxe. Apoi, am acceptat reluarea Dialogului (2006) în pofida grosolanei intervenţii catolice din cadrul Întrunirii de la Baltimore (2000) în favoarea uniaţiei. Iar acum continuăm Dialogul, cu toate că papa confirmă în mod repetat uniaţia în diferite forme, iar noi ortodocşii păşim alături de uniţi (greco-catolici) în cadrul întrunirilor oficiale dintre ortodocşi şi romano-catolici.
Sfinţii Părinţi teologhiseau şi acţionau „urmând Sfinţilor Părinţi”. Astăzi, teologi academicieni, promotori în climatul dezbaterilor teologice, declară public că noi ortodocşii trebuie să-i depăşim pe Sfinţii Părinţi, pentru a ajunge la unirea cu romano-catolicii (Conferinţa Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic, 20.05.2009).
Cele de mai sus justifică neliniştile noastre şi demonstrează clar că Vaticanul a trasat excelent cursul Dialogului Teologic, iar prin Textul de la Ravenna a creat premizele pentru ca noi ortodocşii să recunoaştem că papa de la Roma a avut în timpul primului mileniu un primat universal.
Prin Textul de la Ravenna s-au pus bazele dezbaterii pentru o chestiune ca cea de mai sus. Aceste baze sunt considerate de către Comisia Mixtă de Dialog drept „o temeinică bază pentru următoarea dezbatere a chestiunii primatului în plan universal în Biserică” (paragraful 46). Cu toate acestea, „baza” nu este deloc temeinică şi  anticipează că concluziile din octombrie vor fi de la rezervate până la periculoase. Motivele sunt următoarele:
I. La Ravenna s-a căzut de acord că în timpul primului mileniu a existat un primat şi în plan universal, iar papa de la Roma era primul în ordinea (taxis-ul) patriarhilor vechii Pentarhii (paragraful 43). Ne întrebăm: Oare primatul episcopului Romei va fi interpretat ortodox, adică doar ca primat de onoare, prin pomenirea ca „protos” (întâiul) în Diptice şi prin preşedinţia în cadrul Sinoadelor Ecumenice sau i se va recunoaşte „un rol activ” cu conţinut papo-centric şi „privilegii”, altele decât cele de mai sus (paragrafele 42, 44)?
II. În Textul de la Ravenna se vorbeşte despre „eclesiologia comuniunii”, în cadrul căreia trebuie să se înţeleagă rolul episcopului Romei în primul mileniu (paragraful 45). Ne întrebăm: Oare se va avea în vedere faptul că în primul mileniu comuniunea Scaunelor eclesiale din Răsărit şi Apus era întemeiată pe Credinţa Apostolică nefalsificată, în ciuda încorporării în Apus a învăţăturii eretice a Filioque-lui, sau nu cumva drept „eclesiologie a comuniunii” va fi înţeleasă „unitatea în diversitate” a dogmelor, care vor fi înţelese ca „abordări teologice diferite ale aceloraşi adevăruri de credinţă”?
III. În Textul de la Ravenna se menţionează că în Răsărit şi în Apus primatul universal a fost înţeles, întemeiat scripturistic şi teologic şi exercitat într-un mod diferit (paragraful 43). Ne întrebăm: Oare această menţiune va constitui un pretext şi un bun prilej pentru ortodocşi să-şi articuleze în cadrul Întrunirii din Cipru o chemare ortodoxă către romano-catolici de a percepe primatul papal prin acele premize ermineutice ortodoxe, care în Răsărit au asigurat echilibrul dintre sinodalitate şi autoritate, sau se va permite părţii romano-catolice să-şi păstreze propriile premize care au condus la dogmele primatului şi infailibilităţii Conciliilor I şi II Vatican?
IV. Textul de la Ravenna consideră că ortodocşii şi romano-catolicii nu cad de acord „asupra interpretării elementelor istorice”, care privesc şi interpretează „privilegiile episcopului Romei ca protos” (paragraful 41). Ne întrebăm: Noi ortodocşii vom păstra fidelitatea noastră faţă de linia ermineutică a Sfinţilor Părinţi, care în Răsărit au păstrat intactă Credinţa Ortodoxă şi sistemul sinodal, sau ne vom compromite pentru o ambiguă „unire a lumii creştine divizate” cu oarecare răstălmăciri romano-centrice ale „elementelor istorice din primul mileniu” şi, prin urmare, vom fi conduşi cu exactitate matematică către „învăţătura Conciliului I şi II Vatican despre primatul universal în lumina [mai degrabă răstălmăcită] practicii invocate în primul mileniu” (paragraful 45)? Întorsăturile catolice în interpretarea „elementelor istorice din primul mileniu” sunt foarte bine cunoscute (a se vedea, de pildă, la Dositei al Ierusalimului, Δωδεκάβιβλος), aşa încât va fi periculoasă orice cedare a teologilor ortodocşi la argumentele romano-catolice pentru unele din ele.
În mod demonstrativ vom menţiona câteva din aceste elemente istorice:
1. „Mărturiile” literaturii creştine referitoare la „Oficiul petrin al episcopului Romei”.
Oare aceste mărturii vor fi interpretate în mod papocentric, cum se exprimă dispoziţiile papale până astăzi, sau în mod ortodox, cum se menţionează şi în operele Sfinţilor Părinţi şi în Hotărârile Sinodale? Ortodocşii vor rămâne fideli acestor Hotărâri (de pildă, celor din anii 1848 şi 1895) sau vor ceda inovaţiilor teologice, precum argumentul că tradiţia canonică a Bisericii în primul mileniu încorporează sensul de „caracter petrin” al primatului episcopului Romei?
2. „Mărturiile” pentru „recursul” episcopilor din întreaga Biserică către Scaunul roman şi episcopul lui.
Oare şi aceste „mărturii” vor fi interpretate conform tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe, care rezervă dreptul recursului la exarhii conducătorilor bisericeşti (patriarhilor), iar pentru teme mai importante Sinodului Ecumenic sau conform tradiţiei catolice, care propune ca recursul tuturor episcopilor să se facă direct către papa Romei, conducând spre concluzia că pentru răsăriteni Scaunul lui Petru a jucat un puternic rol în chestiunile recursului?
3. Mărturiile” pentru autoritatea romană în chestiunile de credinţă şi interpretarea Scripturilor.
Oare vor fi luate în seamă cazurile de papi eretici, cazuri consemnate în istorie, care desfiinţează infailibilitatea, sau se va găsi un mod de a justifica această dogmă notorie a Conciliului I Vatican?
Nădăjduim că reprezentanţii ortodocşi la Dialogul Teologic din Cipru vor învăţa drept cuvântul Adevărului şi îi vor ajuta pe romano-catolici să înţeleagă că adevărata comuniune cu Biserica Ortodoxă presupune identitatea de credinţă şi nu permite „diversitatea” (engl. „diversity”) dogmelor şi că din acest motiv sunt datori să lepede dogmele eretice ale Filioque-lui, graţiei create, primatului şi infailibilităţii, imaculatei concepţii ş.a., să părăsească spiritul lumesc al Vaticanului şi să accepte ethosul teandric al Bisericii Ortodoxe. Nu dorim ca teologii ortodocşi să confirme un primat papal universal în primul mileniu creştin, fie de autoritate, fie – chipurile – de oficiu diaconal (de slujire).
Dacă acest lucru se va întâmpla, ne temem că vor exista manifestări schismatice incontrolabile în Trupul Bisericii. Poporul ortodox credincios va crede că ni se impune din afară o nouă unire cu Roma de tip uniat (greco-catolic).
Arhimandritul Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos

(traducere din elină de monahul Leontie)


[1] Enciclica Patriarhală şi Sinodală din 1895 (paragraful 20), la Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. II, Graz – Austria, 1968, p. 942 [1028].
[2] Περί της εκπορεύσεως του Αγίου Πνεύματος, Λόγος Αποδεικτικός Α’ (“Despre purcederea Sfântului Duh”, Cuvânt Doveditor  I), în: Scrierile lui Grigorie Palama, Ed. Pan. Hristou, Tesalonic 1962, p. 26.
[3] Sfântul Marcu Evghenicul, Τοις απανταχού της γης… (Celor de pe întreg pământul…), la Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe), volumul I, Atena 1960, p. 426.
[4] Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale), volumul II, Graz, Austria 1968,  p. 908  [988].
[5] A se vedea volumul „ΕΠΕΣΚΕΨΑΤΟ ΥΜΑΣ” („Cercetatu-ne-a pe noi”) (Vizite patriarhale în cea-împreună- capitală, 1997-1999-2000), Editura Sfintei Mitropolii din Tesalonic 2000,  p. 275.
Categories: ORTODOXIE Tags: