Arhim. Mihail Daniliuc – Avem mare nevoie de duhovnic

Odată cu începerea Triodului, cea mai frumoasă şi intensă perioadă liturgică a anului bisericesc, noţiunile de „post“, „pocăinţă“, „spovedanie“, „duhovnic“ se întâlnesc tot mai des.
Cu toate acestea, există unii care, întrebaţi dacă se spovedesc la vreun preot, afirmă: „La ce-mi foloseşte mie duhovnicul? De ce mi-ar trebui un îndrumător duhovnicesc? Eu Îi mărturisesc lui Dumnezeu tot ce am pe suflet! De aceea consider inutilă spovedania şi implicit duhovnicul. Oare Dumnezeu nu aude ce-I spun eu în faţa icoanei sau în biserică? De ce-ar fi nevoie de o terţă persoană care să-I repete ceea ce I-aş putea dezvălui direct?“ Sunt raţionamente înşelătoare, cărora le cad pradă mulţi semeni. Aşadar, care este rolul duhovnicului în viaţa noastră?
O privire succintă peste dumnezeiasca Scriptură ne va lămuri că Mântuitorul Hristos a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei prin faptul că El Însuşi a săvârşit-o întâi în timpul activităţii Sale pământeşti asupra multor oameni ce-şi arătau credinţa în El cerându-I ajutorul, mărturisindu-şi păcatele, primind apoi de la Duhovnicul desăvârşit dezlegarea lor, odată cu îndemnul de îndreptare a vieţii. După terminarea misiunii Sale în lume, când s-a apropiat vremea Înălţării la cer, a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a asculta mărturisirea păcatelor semenilor şi de a le acorda iertarea. Darul acesta este de fapt puterea Lui Însuşi lucrând în ei: „luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 22-23). Ca urmare firească a lucrării Sale mântuitoare împlinite, prin cuvintele adresate discipolilor, iar prin ei în mod direct tuturor urmaşilor acestora, episcopi şi preoţi, Mântuitorul Hristos le-a dăruit o putere nemărginită, învestindu-i cu prerogativa de a deschide şi pătrunde în sufletele celor ce-şi clădesc sfinţenia prin pocăinţă. Spun dumnezeieştii Părinţi că Domnul a instituit Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei pentru ca omul să nu deznădăjduiască din pricina neputinţei lui, ci să caute sprijin în afară, la Dumnezeu, la preot, căci cel izolat de păcat nu-şi poate găsi ajutor în sine, în fiinţa sa neliniştită şi bolnavă, ci numai în afară, în altă persoană. Dar să nu omitem esenţialul: nu duhovnicul iartă, dezleagă păcatele, ci Însuşi Hristos, prin graiul şi mâna preotului. Părintele oficiant al sfântului sacrament spune într-o rugăciune din rânduiala slujbei: „iată, fiule, fiică duhovnicească, Hristos stă de faţă nevăzut, primind a ta mărturisire cea cu umilinţă… iar eu sunt doar un martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte vei spune“. Citeşte mai departe…
Comentarii recente