Pomenirea Sfintilor Mucenici si doctori fara de arginti, Cosma si Damian, cei ce s-au savârsit la Roma.
Dupa rasarirea cea trupeasca a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni se auzea, ca un lucru oarecare de mirare, de viata tuturor sfintilor mucenici ai lui Hristos, pentru ca puterea Mantuitorului s-a facut minunata intru ei. Asemenea este de mirare tuturor indrazneala cu care ei se impotriveau ighemonilor.
Dintre unii ca aceia au fost si acestia, de care ne este acum cuvantul, Sfintii rabdatori de chinuri: Cosma si Damian, amandoi frati dupa trup. Ei s-au nascut in Roma cea veche, dintr-un tata si o maica, si au crescut in dreapta credinta. Acestia, invatand mestesugul doctoricesc, tamaduiau toate bolile si toate neputintele; caci la toate aveau impreuna ajutor darul lui Dumnezeu si, peste cati din oamenii cei ce patimeau si din dobitoace isi puneau mainile lor, indata aceia se faceau sanatosi desavarsit. Ei, bunii tamaduitori, de la nimeni nu luau plata pentru tamaduiri; pentru care s-au si numit doctori fara de arginti. Numai de o plata ca aceasta prea scumpa aveau ei trebuinta: cei ce se tamaduiau sa creada in Hristos. Ei, nu numai in Roma, ci si prin toate cetatile dimprejur si prin sate trecand si tamaduind pe cei bolnavi, pe multi ii intorceau la Hristos. Citeşte mai departe…
în Biserica de lemn din Desești, din județul Maramureș, de sec. 18[1], pe ușa de intrare în naos sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel[2].
Iar Sfântul Petru este cu două chei în mâna dreaptă, una legata de alta și cu barbă scurtă și albă, pe când Sfântul Pavel este cu sabia în mâna stângă și cu barbă lungă, neagră. Amândoi sunt cu picioarele goale și cu capetele descoperite, fiind pictați printre stele. Pentru căstelele sunt semnele care îi închipuie pe Sfinții lui Dumnezeu, iar cerul este aici Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că cei doi sunt și ei stele ale Împărăției Lui, adică locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu.
Modul cum sunt pictați e important pentru noi, pentru că face parte din stilul românesc de pictură bisericească ortodoxă. Însă acesta are la bază modelul grecesc ortodox. Și vom vedea acest lucru mai departe.
Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce, dar „cu capul în jos și cu picioarele în sus”[3], după cum este și iconizată martirizarea lui[4]. Pe când Sfântului Pavel, pentru că era cetățean roman, i s-a tăiat capul cu sabia[5]. Și în loc de sânge „a curs din răni sânge și lapte”[6]. Și pentru că ambii au fost martirizați la Roma, „credincioșii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru”[7]. De aceea sunt și cinstiți împreună. Dar, mai cu seamă, pentru că „s-au ostenit mai mult decât alții pentru buna–vestire a lui Hristos”[8].
Ce înseamnă însă cheile din mâna Sfântului Petru? Pentru că sabia Sfântului Pavel înseamnă unealta prin care el a fost martirizat.
Gândurile rele care ne chinuie la sărbătorile mari
Nu știi? La sărbătorile mari Hristos, Maica Domnului și Sfinții au o mare bucurie și prăznuiesc, dau binecuvântări și daruri duhovnicești oamenilor. Pe acest pământ, părinții cinstesc zilele de naștere ale copiilor lor, regii scutesc pe unii oameni de pedepse atunci când li se naște un moștenitor,sfinții de ce să nu prăznuiască? De aceea, diavolul, pentru că știe aceste lucruri, făurește gânduri rele, pentru ca oamenii să fie lipsiți de darurile dumnezeiești și să nu se bucure, nici să primească vreun folos de la acea sărbătoare.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Gheronda, de ce la sărbătorile mai mari, de obicei, ne vin unele gânduri rele?
Nu știi? La sărbătorile mari Hristos, Maica Domnului și Sfinții au o mare bucurie și prăznuiesc, dau binecuvântări și daruri duhovnicești oamenilor. Pe acest pământ, părinții cinstesc zilele de naștere ale copiilor lor, regii scutesc pe unii oameni de pedepse atunci când li se naște un moștenitor, sfinții de ce să nu prăznuiască?
Este de trebuinţă să cercetăm, însă, mai atent şi să vedem cine sunt cei pe care diavolul îi luptă, împotriva cui îşi îndreaptă el cu precădere furia şi, totodată, în cine are putinţa mai mare de a se sălăşlui şi a lucra.
Fără de nici o îndoială, toţi oamenii sunt luptaţi de diavol. Ura sa împotriva oamenilor este atât de mare, încât, după cum spun Sfinţii Părinţi, dacă Dumnezeu nu ar ţine lumea cu iubirea Sa, diavolul de multă vreme ar fi pierdut-o. În chip felurit a voit să ridice război şi împotriva lui Hristos însuşi. Ne sunt cunoscute cele trei ispitiri la care L-a supus pe Mântuitorul. Vedem în Sfânta Scriptură că după Botez „Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”(Matei 4:1). Însă acestea nu au fost singurele ispitiri pe care le-a avut de înfruntat Mântuitorul. Până în ultima clipă a fost luptat cu furie de diavol, care le aducea oamenilor gânduri rele împotriva Lui.
La fel se întâmplă şi cu oamenii. Sunt războiţi cu o furie cumplită de diavol, care îi urăşte şi îi pizmuieşte. Nu poate accepta faptul că cei ce se luptă vor fi încununaţi cu slavă. Sfântul Ioan Scărarul scrie că atâta vreme cât omul se îndeletniceşte cu pământurile pe care le stăpâneşte şi le cultivă, cu negoţul pe mare [„atâta cât omul e un simplu vieţuitor sau un corăbier, sau un plugar”], vrăjmaşii împărăţiei nu se întrarmează în chip atât de groaznic asupra lui. Când acesta ia, însă, „pecetea (semnul de ostaş), pavăza, sabia, arcul şi s-a îmbrăcat în veşmântul de ostaş, atunci ei scrâşnesc din dinţi împotriva lui şi se sârguiesc în tot felul să-l răpuna1. Socotesc că aici Sfântul Ioan îi are în vedere mai cu seamă pe monahi. Aşadar, pe monahi diavolul îi luptă cu o furie încă mai mare. Voieşte, dacă îi stă în putinţă, să-i nimicească în chip desăvârşit. Sfântul Theognost spune că atât de mare este furia diavolului împotriva omului care se luptă şi „cu atâta pizmă ne ispiteşte urătorul de oameni, încât ne face să ne scârbim chiar şi de viaţă”.
Trebuie să-ți faci timp, ca să-L cunoşti tu însuţi pe Hristos, să înveţi să comunici cu El şi după aceea să-l înveţi şi pe copilul tău, să-i vorbeşti de Biserică, de slujbe, de Dumnezeiasca Liturghie, de toată taina mântuirii în Hristos. Da, trebuie să-ți faci puţin timp. Nu spun să-ţi faci atâta timp cât îşi făceau sfinţii şi asceţii. De exemplu, Sfântul Arsenie: acesta din momentul în care soarele apunea până când răsărea din nou, de la apus la răsărit, şapte – opt ore întregi stătea drept, ţinea o batistă, plângea fără încetare şi se ruga la Hristos. Unde sunt astăzi oamenii rugăciunii? În toată Elada să cauţi, nu vei găsi. Poate doar în vreo peşteră din Sfântul Munte; acolo va fi vreun sufleţel sfânt care să stea toată noaptea, ca o lumânare aprinsă, să se roage şi să implore. Acum pentru alte lucruri își fac timp oamenii. Îmi spunea un poliţist: Treziţi-vă voi, predicatorii, lumea se pierde; de la apusul soarelui până la orele dimineţii doamne şi domnişoare joacă cărţi şi apoi se întorc acasă cu taxiul. Ore întregi pentru jocuri de cărţi, pentru fotbal, pentru chefuri păcătoase.
Urmăresc cu multă durere toată această controversă din jurul Sinodului din Creta. Dar nu disputa în sine mă mâhneşte. E firesc ca în Biserică să fie dezbateri vii. Încă de la începuturi s-au iscat discuţii pe probleme de credinţă. Să ne amintim de episodul relatat în capitolul 15 al cărţii Faptele Apostolilor când, în pofida opiniei unor creştini proveniţi „din eresul fariseilor” (v. 5) şi după „multă vorbire” (v. 7), sinodul apostolic de la Ierusalim a decis că cei ce cred în Hristos Domnul nu trebuie să se taie împrejur sau să păzească Legea lui Moise. Au fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei şi multe polemici teologice. Dar întotdeauna soluţia a constituit-o dialogul şi argumentarea, în duh de răbdare şi, mai ales, în rugăciune. E dureros când, în loc de aceste arme duhovniceşti, se apelează la ultimatumuri, se dau sentinţe fără drept de apel şi, cel mai grav dintre toate, se rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului. Sunt cel puţin două mari consecinţe negative ale acestei atitudini extreme. Prima e că, în loc de a-şi susţine poziţia din interiorul Bisericii, „nepomenitorii” pierd şansa de a mai conta. O gafă de strategie care îi transformă din jucători activi în simpli chibiţi, ca să vorbim în termeni sportivi. A doua mare problemă, general valabilă pentru toţi cei ce se rup de Biserică, indiferent de motiv, este faptul că orice rupere este uşor de provocat; revenirea în sânul Bisericii se face însă cu anevoie. Şi nu pentru că Biserica nu ar avea capacitatea de a reintegra un schismatic care se pocăieşte, ci pentru că unul ca acesta tare greu va birui demonul mândriei şi va accepta că a greşit când s-a rupt de Trupul lui Hristos.
Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca – Botosani. Imi aduc cu drag aminte de minunatul meu Parinte Paisie!
Asa spunea cu glas duios tuturor: „Am copii de toata mana!”.
Iubea Parintele cu inima de mama pe toti si pe toate, asa cum ne-a modelat Marele Olar – Dumnezeu. Nu intamplator si numele de familie – Olaru – il purta Parintele pe buna dreptate.
Vestit si iscusit „olar” de vase insufletite, Parintele a stiut sa le dea o forma potrivita multora, insa daca si lutul se lasa modelat in mainile sale.
Cu cât alegem să ne apropiem de Dumnezeu, cu atât stă diavolul mai departe de noi
Demonul, nematerialnic fiind, umblă prin văzduh și de acolo observă în deplină siguranță intenția omului, de unde și încotro și în care dintre lucruri își aruncă mintea. Dacă îl vede pe om că se pleacă spre bine, îndată se retrage și nu poate să se apropie de el. Dar dacă iarăși îl vede atașându-se de răutate și înclinând spre rău, se sălășluiește în el și se face slujitor al voinței lui celei rele aplecate spre cele rele și toate câte voiește le face prin deprinderea spurcată a omului aceluia, fiindcă cele pe care mai înainte nu le putea nicidecum lucra, nematerialnic fiind, îndată le lucrează împotriva firii, prin vasul materialnic al omului aceluia.
Foto: Oana Nechifor
Pentru aceea, iubiți frați, să nu trăim cu răutate, ci să ne sârguim să îmbrățișăm simplitatea Cuvântului, fiindcă, fără voința noastră liberă, mă refer la aplecarea liberei noastre alegeri, diavolul nu poate cu nici un chip să se apropie de noi. Fiindcă are grosolănia tâlharului și a furului, deși poartă chip nematerialnic. Căci furul sau ucigașul își întinde cursele în chip nevăzut, pentru ca să-i prade pe călători într-o ambuscadă nebănuită de ei. Așa și începătorul răutății, demonul, nematerialnic fiind, umblă prin văzduh și de acolo observă în deplină siguranță intenția omului, de unde și încotro și în care dintre lucruri își aruncă mintea.
„Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi”
Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă – mai ales atunci când boala survine pe neaşteptate –, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi. Aşadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi că este necesar să ne „tocim” pe noi înşine şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor care nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor.
Foto: Oana Nechifor
În vremurile de odinioară, eremiţii obişnuiau să se trezească la miezul nopţii şi să săvârşească slujba de noapte. În continuare, dimineaţa, după ce se lumina de ziuă, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar şi acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineaţă, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei preotul mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie.
Sfaturile Părintelui Paisie Olaru ‒ „La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni!”
Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voinţa lor. Mai întâi trebuie să cunoască bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are crucea lui, încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai Dumnezeu şi omul singur hotărăsc.
Foto: Oana Nechifor
A fost întrebat Părintele: Cum se poate reînnoi duhovniceşte monahismul pe viitor?
– Nu depinde de noi reînnoirea monahismului, ci mai ales de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt alege oameni sfinţi, păstori şi stareţi luminaţi şi duhovnici buni, care pot forma călugări îmbunătăţiţi, iubitori de rugăciune, de nevoinţă şi smerenie. Cu aceste virtuţi întotdeauna se înnoiesc monahismul, viaţa duhovnicească, iar fără acestea – niciodată. Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge ca Păstorul cel bun înaintea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar dacă nu, nicidecum!
"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască."(Sf. Ioan Gură de Aur).
Dupa rasarirea cea trupeasca a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni se auzea, ca un lucru oarecare de mirare, de viata tuturor sfintilor mucenici ai lui Hristos, pentru ca puterea Mantuitorului s-a facut minunata intru ei. Asemenea este de mirare tuturor indrazneala cu care ei se impotriveau ighemonilor.
Comentarii recente