PELERIN ORTODOX

Icoana Sfintei Cuvioase Sofia de Suzdal cu o părticică din moaştele sale

Aflarea moaştelor sfintei Sofia de Suzdal s-a petrecut în anul 1995.

Sfânta Sofia, pe numele său din lume Solomonia, a fost mare prinţesă, fiică a nobilului Iuri Saburov.

În anul 1505 fu aleasă să-i fie mireasă viitorului moştenitor al tronului, marele prinţ Vasilie al III-lea. Căsnicia lor a fost nefericită, căci în ciuda frumuseţii şi aleselor daruri ale Solomoniei, mai ales blândeţea, aceasta nu putea naşte prunci, aşa că prinţul, îngrozit să lase tronul urmaşilor fraţilor lui, o părăsi. Pentru a avea moştenitor la tron, marele prinţ se căsători pentru a doua oară cu Elena Glinski, iar la 25 noiembrie 1525 îi porunci Solomoniei să intre în cinul monahal. Astfel, Solomonia fu silită să primească îndată tunderea în monahism în Mănăstirea Naşterii Domnului din Moscova, iar apoi fu escortată până la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Suzdal. Aici, prin nevoinţe tăinuite de ceilalţi reuşi să alunge gândurile cele lumeşti, să biruiască patimile şi să îşi dăruiască mintea şi inima întregi lui Dumnezeu. Citeşte mai departe…

Acest praznic al bucuriei a fost statornicit în același timp și de greci, și de ruși, în vremea împăratului grec Manuil și a țarului rus Andrei, spre pomenirea biruinței rușilor asupra bulgarilor și a grecilor asupra saracinilor, amândouă oștile luând biruință în aceeași zi. În amândouă bătăliile, oștile au purtat ca semn de biruință sfânta cruce.

De aceea s-a poruncit ca în prima zi a lunii august, crucea să fie scoasă în mijlocul marii biserici Sfânta Sofia, iar mai pe urmă purtată pe ulițe spre închinarea poporului și pomenirea ajutorului celui minunat dăruit de Dumnezeu în luptă prin sfânta cruce. Crucea scoasă spre închinare nu era una de rând, ci însăși cinstita cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Ea era ținută în biserica împărătească, de unde era scoasă în ziua de 31 iulie și dusă în biserica Sfânta Sofia, iar de acolo purtată pe ulițele cetății, spre sfințirea pământului și a văzduhului. APoi, în ziua de 14 august, sfânta cruce era dusă înapoi în biserica împărătească. Citeşte mai departe…

După numirea sa în scaunul de mitropolit din anul 1917, sfântul Veniamin îşi păstră simplitatea în care vieţuise până atunci.

Astfel, continuă să meargă la cei care îl chemau, mai ales în cele mai sărace cartiere ale oraşului, pentru a se ruga acolo sau a ţine slujbele religioase care i se cereau. Muncitorii îl chemau adesea să boteze copii, iar sfântul ierarh cobora cu bucurie în întunecatele subsoluri, fără să poate vreun semn exterior al înaltei demnităţi ecleziastice pe care o avea.

Sala de primire a sa era mereu plină de oameni modeşti. El asculta uneori pe vizitatori până la ore târzii, şi nu lăsa pe nimeni să plece fără a fi mângâiat, uitând chiar şi de propria sa odihnă şi hrană.

Sfântul Veniamin nu era un orator strălucit, însă predicile sale foarte simple aveau o căldură duhovnicească aparte, astfel, mulţimea umplea întotdeauna biserica unde se ştia că va sluji el.

Împotrivindu-se formării unei Biserici revoluţionare cu calm şi fermitate şi ştiind că avea să urmeze arestarea şi condamnarea sa, îşi puse la punct problemele cele mai urgente ale eparhiei şi îşi luă rămas bun de la prieteni. În ziua rânduită de Dumnezeu, fu arestat împreună cu mulţi din membrii Direcţiei centrale a parohiilor. Citeşte mai departe…

Minunatul Evdochim îşi avea neamul din Capadocia. El s-a născut şi a fost crescut de părinţi binecredincioşi. Tatăl său se numea Vasile şi maica sa, Evdochia, fiind renumiţi cu neamul, prea bogaţi cu avuţia, slăviţi şi străluciţi cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba de patriciu. Şi, având Evdochim astfel de neam strălucit, nu era cinstit atât pentru strălucirea neamului său, pe cât era de slăvit şi lăudat pentru faptele cele bune, pe care le săvârşea cu osârdie. Căci în lume se află mulţi copii slăviţi, poate şi dregători, din părinţi de neam bun; dar foarte cu anevoie se găsesc din aceia care să păzească viaţa îmbunătăţită şi întreaga înţelepciune desăvârşită, petrecând în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte şi se unelteşte mai mult plăcerea şi desfătarea.

Acest fericit copil, fiind dat de părinţii lui la învăţătura cărţii, n-a avut trebuinţă de frica şi de bătăile dascălilor, ca să fie îndemnat la învăţătură, ci însuşi din firea sa avea pornire spre a se îndemna la aceasta şi se silea cu toată sârguinţa, ziua şi noaptea, mai ales la citirea dumnezeieştilor Scripturi, în care îndeletnicire se odihnea fericitul mai mult decât cei care se află la mese scumpe şi la petreceri cu jocuri şi cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decât mierea şi fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieştile biserici, să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti şi cu totul se sârguia să se facă locaş curat al Dumnezeului Celui viu. Citeşte mai departe…