Acasă > Pagini de Sinaxar > 21 august: SF. MC. DONAT DIACONUL, ROMUL PREOTUL, SILVAN DIACONUL ŞI VENUST

21 august: SF. MC. DONAT DIACONUL, ROMUL PREOTUL, SILVAN DIACONUL ŞI VENUST

SF. MC. DONAT DIACONUL, ROMUL PREOTUL, SILVAN DIACONUL ŞI VENUST 

(21 August)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Sfântul Mucenic Donat, diaconul

Acesta era rânduit cu slujirea din diacon, pe care o îndeplinea cu multă râvnă, cu sfinţenie şi cu tărie-sufletească, la biserica din Singidunum, localitate aşezată pe Dunăre, aproape de ce tatea Sirmium, unde a fost ucis cu puţin înainte, prin chinuri şi înec, în apele râului Sava, tânărul episcop Irineu.

În aceste ţinuturi se porniseră mari prigoane împotriva slujitorilor lui Hristos, din porunca împăratului Diocleţian şi a lui Galeriu, ajutătorul său la conducere. Tânărul şi neînfricatul diacon Donat nu putea să scape de furia conducătorilor păgâni din aceste părţi de lângă marele fluviu, Dunărea, căci nu înceta să mărturisească în tot locul pe Hristos. De aceea, din porunca întâistătătoruiui acestor ţinuturi, Victorian, diaconul Donat a fost prins într-o zi şi aruncat în închisoare. Aici nu a încetat să se roage toată noaptea următoare să li se dea, lui şi tuturor împreună-slujitorilor lui Hristos, curaj şi tărie sufle-tească spre a înfrunta toată urgia duşmanilor păgâni şi să-i sprijine în acele grele încercări, nu pentru susţinerea vieţii lor trecătoare, ci pentru slava şi lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin venirea tuturor neamurilor la ascultarea Evangheliei mântuitoare.

A doua zi, în zori, întâistătătorul Victorian l-a chemat pe Donat la el şi căuta să-i zdruncine piatra credinţei sale creştine, ca să sacrifice zeilor mincinoşi ai Imperiului Roman, în slujba căruia el lucra orbeşte. Astfel, l-a întrebat: – „Donate, cine te-a convins să nu mai cinsteşti pe zeii noştri, aşa cum facem noi şi judecătorii noştri?”. La această întrebare, care urmărea să-l arate că nu mai este bun cetăţean roman întrucât părăsise credinţa în zeii oficiali, socotiţi protectori ai imperiului, Donat a răspuns însă cu curajul ce ieşea din întreaga fiinţă înnoită prin Hristos şi-i întărea şi mai mult con-vingerea sa creştină: – „Eu nu pot cinsti pe zeii voştri, surzi şi muţi, închipuiţi prin metale, piatră sau marmură, ci cinstesc pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care este adevăratul şi atotputernicul Dumnezeu”.

Auzind această mărturisire clară şi hotărâtă a dreptei-credinţe a smeritului şi curajosului creştin, care sta la judecata sa, întâistătătorul Victorian s-a aprins de mânie şi i-a poruncit: – „Întoarce-te de la această nebunie deşartă!”. Atunci, fiind lovit în cele mai curate gânduri şi convingeri ale sale, dar sporindu-i-se tăria credinţei în adevăratul Dumnezeu, fericitul Donat i-a răspuns prin cuvinte ca de fulger: – „Tu şi judecătorii voştri sunteţi nebuni”, căci desigur era adevărată nebunie ca să nu se vadă deşertăciunea zeilor, închipuirea minţii lor bolnave şi să nu vină şi ei, închinătorii acestora, la cinstirea adevăratului Dumnezeu, Părintele Cel ceresc, îngăduind supuşilor lor să se închine Acestuia.

Cuvintele pline de atâta curaj creştin, reîntâlnit la păgâni şi pe care numai un închinător sprijinit pe piatra tare a credinţei adevărate a putut să le glăsuiască, au înfuriat peste măsură pe întâistătătorul Victorian, care s-a aprins de o mânie oarbă şi a poruncit ca diaconul Donat să fie pus în lanţuri. După aceea a hotărât să i se taie capul, pentru că a rezistat cu tărie tuturor încercărilor sale de a-l depărta de Hristos şi de a-l readuce la credinţa păgână.

Astfel, la 21 august, anul 304, acest Sfânt Mucenic dintre strămoşii neamului nostru s-a săvârşit în Domnul, prin ascuţişul sabiei, lângă apele adânci ale Dunării, care n-au despărţit, ci au unit întotdeauna pe înaintaşii noştri de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă (1).

Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu

1. Cum a observat cu atâta competenţă marele istoric al nostru, V. Pârvan, în: Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 499.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 183-184, Sfântul Mucenic Donat Diaconul.

Sfântul Mucenic Romul, preotul

În acelaşi timp cu Donat, diaconul de la Singidunum, slujea în biserica din vestita cetate Sirmium un preot plin de har duhovnicesc, de iubire jertfelnică şi de tărie în dreapta credinţă, cu numele de Romul. Unit prin sfinţenia vieţii şi curajul convingerii creştine cu amintitul diacon, preotul Romul lupta cu tărie şi fără frică pentru statornicia şi creşterea credinţei celi adevărate şi pentru poporul credincios, care i se încredinţase, ca păstor sufletesc, gata să-şi pună sufletul pentru oile sale duhovniceşti. Căci în acele vremuri se porniseră cu gând de nimicire împotriva închinătorilor lui Hristos cei ce deţineau puterea imperială şi se socoteau obligaţi să apere credinţei deşarte, păgubeşti. Pe acestea nu le mai respectau cei ce veneau la lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi îmbrăţişau prin convingere şi har religia cea nouă şi mântuitoare, pecetluită cu sângele nevinovat al dumnezeiescului învăţător, pe Golgota.

După multe lupte şi suferinţe îndurate pentru credinţa lui şi a păstoriţilor săi în Cel răstignit şi înviat, preotul Romul a fost prins şi dus împreună cu alţii la localitatea Cibales, aproape de cetatea Sirmium. Aici i s-a tăiat capul cu sabia, ca şi lui Donat diaconul, suferinţă pe care a îndurat-o cu bucurie sfântă si totală încredinţare în Duhul lui Dumnezeu. Prin vărsarea sângelui său nevinovat, dăruit ca jertfă bine mirositoare lui Dumnezeu, în floarea verstei, Romul preotul s-a învrednicit de harul sfinţeniei şi a primit cununile cereşti. S-a săvârşit în Domnul tot la 21 august, anul 304, fiind cinstit pentru moartea sa mucenicească prin care s-a renăscut pentru viaţa cea adevărată şi veşnică, în ţinutul Sirmium şi mai departe, de închinătorii lui Hristos. Mai târziu, în veacul al VI-lea, sfintele lui moaşte au fost duse în localitatea Concordia, din provincia Friul (1) din Italia nordică, unde s-au bucurat de multă şi adâncă cinstire.

Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu

1. Forum Julii – Forli, în Italia.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 185, Sfântul Mucenic Romul Preotul.

Sfântul Mucenic Silvan, diaconul

Încă un Sfânt Mucenic, Silvan, diaconul, cinsteşte prin credinţa şi suferinţele sale pentru Evanghelia lui Hristos pe strămoşii noştri daco-romani de la Dunăre, din care se trăgea şi pentru a căror credinţă curată, mărturisită şi de el, şi-a dat viaţa cea pământească.

Silvan slujea lui Dumnezeu, ca diacon, la aceeaşi biserică în care era rânduit Romul, preotul, în cetatea Sirmium. Din neştiinţă se închinase la început la idolii cei fără de glas, ocrotiţi de puterea stăpânitoare. Dumnezeu l-a îndrumat însă pe calea cea dreaptă, care ducea la El, şi atunci a părăsit de îndată, cu dezgust, închinarea cea înşelătoare şi a dispreţuit învăţăturile mincinoase, nimicitoare de suflet ce se propovăduiau de către păgâni în numele zeilor lor neputincioşi. Chemarea lui Dumnezeu i-a pătruns întreaga sa fiinţă. Atunci L-a simţit pe Hristos în inima lui şi a început să I se închine şi să-I slujească cu bucurie sfântă şi cu curaj izbăvitor, întărind prin învăţătură şi prin completă dăruire, ca şi prin exemplul vieţii sale, pe cei de o credinţă cu el. Şi-a sporit şi mai mult lucrul său duhovnicesc spre slava lui Dumnezeu şi binele aproapelui în biserica din Sirmium, unde slujea, cu timp şi fără timp, ca diacon.

Cu tăria credinţei celei noi, Silvan dispreţuia păgânătatea, cu învăţăturile ei înşelătoare pe care conducătorii treburilor obşteşti căutau să le impună supuşilor lor prin ameninţări, frica şi cruzime; dar curajosul diacon îi îmbărbăta întotdeauna ca să reziste acestor încercări ce le-ar fi nimicit sufletele lor. Atitudinea sa i-a atras ura şi dorinţa nesocotită de răzbunare a căpeteniilor păgâneşti, căci a fost prins şi dus împreună cu preotul său, Romul, precum şi cu alţi mulţi închinători ortodocşi, la localitatea apropiată, Cibales. Aici a fost supus la multe feluri de chinuri, după care a gustat cu curaj moartea pământească, dar s-a sculat din moarte la viaţă şi a ieşit învingător, căci a ajuns biruitor în viaţa cea veşnică, dobândind prin sângele vărsat prin ascuţişul sabiei cinstea sfinţeniei în locaşurile sfinţilor.

Astfel şi-a agonisit viaţa în raiul desfătării, prin suferinţă şi sânge, acest diacon daco-roman de la Sirmium, asemenea atâtor mucenici creştini, la 21 august, anul 304, cinstind neamul din care se trăgea şi pământul pe care l-a stropit cu sângele său cel nevinovat, lângă apa Dunării.

Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 186-187, Sfântul Mucenic Silvan Diaconul .

Sfântul Mucenic Venust

Cu uciderea lui Romul şi Silvan şi a multor altor creştini, la Cibales, nu se săturase cruzimea conducătorilor păgâni şi, atunci, întâistătătorul Victorian a purces la alte măsuri de urmărire şi de pedepsire a închinătorilor, slujitorilor şi mărturisitorilor lui Hristos. Apoi a poruncit ca să fie cercetate aşezările vecine cu cetatea Sirmium, reşedinţa sa, mai ales că el socotea necesare aceste măsuri la Cibales, unde erau mulţi creştini tari în credinţa lor (1). Aici s-a ajuns sa fie prins Venust, frate geamăn al Sfântului Donat, diaconul, de către slugile lui Victorian. Nelegiuitul acesta a poruncit celor ce i-au îndeplinit dorinţa sa nesocotită ca Venust să fie adus în faţa lui. Atunci, privindu-l cu ură şi dispreţ, Victorian i-a zis acestui neînfricoşat închinător al Dumnezeului Celui adevărat: – „Venuste, îţi aminteşti cum am pus sa se taie capul fratelui tău geamăn, Donat? Răzgândeşte-te şi vino şi adu jertfă zeilor noştri pe care şi noi şi împăraţii noştri îi venerăm, ca să nu poruncesc să ţi se facă şi ţie la fel!”.

Fără să se înspăimânte de aceste ameninţări şi simţind cum îi sporeşte curajul şi tăria credinţei sale, Venust a răspuns surâzând: – „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, fiindcă eu nu ştiu că există mai mulţi dumnezei, aşa cum spui tu. Insă eu cunosc pe Unul Dumnezeu, viu şi adevărat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Care este şi întreit şi unul Dumnezeu”.

Iată cum Venust, despre care nu ştim că îndeplinea vreo slujire în Biserică, ci numai că era un creştin neclintit în credinţa sa, mărturisea cu convingere nezdruncinată unitatea dumnezeirii şi treimea Ipostaselor, sau a Persoanelor divine, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh (2).

Atunci Victorianus a poruncit cu mânie: – „Ce vrei mai mult? Sacrifică zeilor!”. Aceasta ar fi însemnat o lepădare totală a credinţei creştine cu care Venust îşi hrănea sufletul său şi cu care era legat pentru veşnicie. De aceea, adunându-şi toate puterile sufleteşti, ancorate pe credinţa sa nestrămutată în aju-torul lui Hristos, i-a răspuns cu curaj şi cu hotărâre şi gata de a înfrunta suferinţele şi moartea pământească din partea acestui păgân cu multă putere lumească: -„Nu sacrific zeilor tăi neadevăraţi şi plini de putreziciune, ci aduc lui Dumnezeu-Tatăl, Care locuieşte în Ceruri, jertfă de laudă”.

Această mărturisire de credinţă a lui Venust, plină de hotărâre şi curaj, care dă sufletelor puterea de a înfrunta toate suferinţele, a umplut de mânie pe păgânul Victorian, lipsit de orice simţire pentru adâncurile sufletelor create de Dumnezeu. Şi astfel a poruncit slujitorilor săi ca să-l prindă pe Venust şi să-l ducă în afara cetăţii Cibales, iar acolo să i se taie capul cu sabia.

Cu mult curaj şi încredere desăvârşită în puterea lui Dumnezeu, Venust a păşit pe drumul ce ducea spre ieşirea din cetate, rugându-se neîncetat şi simţind cum sufletul său se înălţa pe încetul de la cele pământeşti către cele cereşti. Iar în această stare de bucurie divină de abia a mai simţit ascuţişul sabiei care i-a retezat capul, făcând să înceteze viaţa lui trecătoare, dar uşurându-i naşterea pentru viaţa cea pururea fiitoare din ceruri.

Şi astfel sângele său nevinovat l-a sfinţit şi pe el şi locul pe care s-a scurs şi l-a învrednicit să petreacă în ceata celor la fel ca el din ceruri, care înconjoară Tronul dumnezeiesc şi se bucură de privirea slavei celei veşnice.

Ca şi mulţi alţi mucenici creştini Venust a crezut cu tărie că harul cel de sus s-a coborât în lume prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a întemeiat pe pământ împărăţia Sa, adică Sfânta Biserică.

Astfel s-a săvîrşit în Domnul Sfântul Venust, tăindu-i-se capul împreună cu alţi închinători şi mărtuirisitori, la 21 august, anul 304, sporind ceata mucenicilor din neamul strămoşilor noştri daco-romani, trăitori pe malurile Dunării.

Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu

1. Cum se vede din Pătimirea Sf. Silvan, în Acta Sanctorum, Mart. III, punctul 2, F. Din Cibales era originar şi preacreştinul (christianissimus) împărat Valentinian, 364-375.
2. Aceasta era o mărturisire clară a dogmei Sfintei Treimi, care avea să se explice definitiv la Sinoadele I Ecumenic (325) şi II Ecumenic (381), împotriva ereziei lui Arie, care va avea aderenţi şi în regiunile dunărene.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 188-189, Sfântul Mucenic Venust.

Sursa:http://www.sfintiromani.ro

Categories: Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.