Acasă > Pagini de Sinaxar > 21 octombrie: SFINŢII MĂRTURISITORI ARDELENI VISARION ŞI SOFRONIE ŞI MUCENICUL OPREA NICOLAE (Viaţa, Slujba, Acatistul)

21 octombrie: SFINŢII MĂRTURISITORI ARDELENI VISARION ŞI SOFRONIE ŞI MUCENICUL OPREA NICOLAE (Viaţa, Slujba, Acatistul)

Sf. Cuvioşi Mărturisitori Visarion,
Sofronie şi Sf. Mucenic Oprea

(21 Octombrie)

* * *

* * *

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Sfântul Visarion Mărturisitorul

Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale.

În aceste vremi de suferinţă pentru românii din vestul Carpaţilor, când credinţa lor, singurul bun ce le mai rămăsese, era primejduită, în numele ei vine Călugărul Visarion, expresie a solidarităţii ortodoxe, a colaborării întru apărare, precum şi a luptei împotriva asupririi (1).

Din actul de legitimare şi călătorie primit de la Patriarhul Bisericii sârbe, Arsenie Ioanovici Şakabent, la 13 februarie 1742, reiese că Visarion s-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama Maria, stabiliţi apoi, în Kostainiţa din Croaţia (2). Alte informaţii îl consideră originar din Bolovar, dioceza Pakraţului, unde l-a întâlnit episcopul Pavel Nenadovici ca vieţuitor într-o peşteră, săvârşitor de minuni fiind prin tăria credinţei sale. Chemat de patriarh a venit la Carlovăţ. Acolo l-a cunoscut episcopul de mai târziu, Vichentie Popovici. Din relatarea pe care a făcut-o protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833), consemnată în cronica sa (3), aflăm că avea înfăţişare de ascet, îmbrăcat foarte modest şi era în mare cinste în faţa patriarhului. Episcopul Inocenţiu Micu Klein, care 1-a întâlnit în alte împrejurări, îi face următorul portret: „Om au fost de mijloc la stat sihastru acesta, cu barbă mică, negru la faţă şi perit” (4). Preotul Atanasie Stoica din Mehadia, el însuşi între cei mulţi care-l însoţeau pe Visarion în părţile Haţegului, l-a văzut „cu o rasă cârpită, în opinci, fără de obiele, cu căciulă călugărească ploştită, cărunt şi slăbit” (5).

A fost tuns în monahism în mănăstirea Sfântul Sava de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738 (6), primind numele de Visarion. Ajunge la Athos şi înapoindu-se în Serbia în 1742 e primit în mănăstirea Pakra. Vorbea limba sârbă, probabil şi greacă. Atanasie Stoica, cel care l-a ascultat, spune că „ştia ceva româneşte, că au fost vr-un an în Ţara Românească” (7), fapt ce confirmă organizarea acţiunii sale de mai târziu şi împreună-lucrarea ortodoxă.

L-a chemat Nicolae Sarai-Tiurcia (cojocaru) şi, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Potrivit declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la mănăstirea Pakra la Carlovăţ în prima jumătate a lunii ianuarie din acelaşi an şi, după o întrevedere cu patriarhul, îşi continuă drumul, ajunge la Timişoara, trece pe la mănăstirile din Banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova (8) pe la începutul lunii martie. Protopopul Nicolae Stoica a consemnat spusele martorilor şi ale tatălui său, privind călătoria: „norod din Mehadia, Ruşava (Orşova) şi din sate a-l vedea şi a-i blagoslovi au alergat, pi la Timişoara păn la Lipova l-au petrecut ca pre un sfânt… prin Vinga la Pacraţi pustă, 3000 de ţărani cu coasăle a cosi veniţi, tot ciopoară nainte alergând, coasăle lepădând, nainte îngenunchea, să închina, îi blagoslovea, mânile îi săruta şi iar fuga cu coasăle nainte alerga, păn la Lipova” (9).

Alegerea acestui centru românesc cu străvechi tradiţii ortodoxe, cu meseriaşi vestiţi şi cu o viaţă comercială intensă, a fost bine gândită. Spre el au gravitat până târziu părţile arădene, bănăţene şi bihorene, atunci supuse presiunilor pentru uniaţie. Era deci locul cel mai potrivit vestirii cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii din Timişoara şi din Arad. Pe colina de la marginea oraşului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului” (10). Cronicarul relatează: „În Lipova mai şezând, o cruce mare de lemn or făcut-o cu el şi pe o coastă de deal săpând groapa au înfipt-o, apă de supt cruce au fântânit şi multe boale au tămăduit” (11).

De lângă cruce, ajutat adesea pentru mai buna înţelegere a cuvântului de comercianţii Dima, Gavril şi de George Nicolae, şi ei pătimitori, Visarion vorbeşte convingător mulţimii. În documentata sa istorie (12), George Bariţiu remarcă: „El însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorba multă şi a ţinea prele-geri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar spăimîntătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuiţi, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, nelegiuit; de aceştia îl doare pe el mai mult”.

Sunt puţine crucile care au adunat în jurul lor atâţia credincioşi şi au revărsat atâta tărie, atâta rezistenţă întru apărarea fiinţei neamului şi a credinţei, precum a fost modesta cruce de lemn de la Lipova. Şi tot puţine sunt cele ce au prilejuit atâtea îngrijorări unei curţi imperiale şi unei întregi orânduiri de stat. Visarion a plecat din Lipova, dar pelerinii vor continua încă mult timp să-şi găsească lângă ea liniştea şi încrederea în mai bine. Această cruce a rămas un simbol al vrerilor de dreptate şi de libertate.

Consiliul de război imperial îşi exprima, în 24 iunie 1744, îngrijorarea că pelerinajele la cruce pot provoca tulburări (13). Consiliul locotenenţial din Pojon, prin ordinul din august, păstrat în arhiva din Arad, confirmă că la crucea aşezată lângă Lipova, pentru stricarea uniaţiei în Banat, veneau mulţimi din toate părţile, că activau în acest sens călugări veniţi de peste munţi şi de aceea dispune arestarea lor. La 9 ianuarie 1745, congregaţia Zarandului îşi exprima revolta faţă de menţinerea crucii la care mergeau foarte mulţi credincioşi din regiune, iar în mai, din acelaşi an, congregaţia comitatului Arad ordonă organelor în subordine să vestească în întregul comitat aplicarea a 100 de lovituri de bici celor ce vor trece Mureşul la cruce, precum şi cazurilor de recidivă, împreună cu o amendă de 12 florini renani (14). Conducerea administrativă din Timişoara ordonă oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcţiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, spre a evita tumultul, dar să lase neatinsă crucea; raportul din 14 septembrie anunţa executarea ordinului. După doi ani de la aşezarea crucii, se raportează din Lipova că vin aici zilnic numeroşi pelerini şi că mulţimea celor din Banat, din nordul Mureşului, din Crişana, e în creştere (15). Se iau măsuri restrictive împotriva preoţilor şi sunt urmăriţi călugării, îndeosebi cei veniţi din Muntenia şi din Moldova, o repetare a obişnuitelor ordine date în acest scop.

În ziua de 29 mai 1744, administraţia militară din Timişoara ordonă aceluiaşi oficiu districtual din Lipova să aresteze pe Eremitul Visarion, iar dacă e plecat, să-l caute. Se răspunde abia în ziua de 21 iunie că la Dobra au fost arestate trei persoane din localitate, ce l-au însoţit pe Visarion, care se află de 12 săptămâni în Transilvania (16). Conducerea militară din Timişoara, după răscoala din 1737-1739, a acceptat tacit mişcarea paşnică de teamă că intervenţia ar dezlănţui o nouă ridicare a maselor, limitându-se la măsuri de prevenire a tumultului şi, ca atare, deşi foarte bine informată, emite dispoziţia după mult timp de la plecarea Călugărului Visarion. La 11 aprilie, acesta era la marginea estică a Banatului, în Capolnaş, din apropierea Făgetului.

De acolo, obercnezul (primarul şef al regiunii) Petcu, precum consemnează episcopul Inocenţiu Micu Klein, în traducerea lui Petru Maior (17), „trimisă în Dobra (orăşel la intrarea în Transilvania) la vice-ductorul Ioan Lădariu, în care se scria că după două, trei ceasuri (în aceeaşi zi) va se vină acolo un si-hastru, căruia numai sălaş să-i rânduiască, că de altele nu are lipsă, şi să spună protopopului locului (unit), ca să iasă cu litie înaintea sihastrului şi aşa să-l petreacă… Într-aceea veni sihastrul de mulţi călăreţi încungiurat şi intrând în sălaşul rânduit, mulţi din popor să adunară acolo a-i săruta picioarele şi mânile”.

La 12 aprilie, zi de Duminică, Visarion pleacă la Deva, urmat de „cetele călăreţe numeroase ale bănăţenilor şi dorobanţilor, încă şi de câţiva cavalerişti din regimentul cesaro-regesc care purta numele proprietarului său, contele Springer; iar moşii noştri ne spuneau, din câte aflară de la părinţii lor, că la trecerea lui Visarion prin acel comitat al Hunedoarei, dregătorii comitatului, fireşte mai mulţi calvini, au provocat pe oameni ca să iese cu ramuri verzi întru întâmpinarea sfântului profetului, care duce viaţă îngerească… Ajuns în Deva… află sihastrul un loc foarte acomodat spre a combate uniunea cu Roma în cuvinte cât mai tari, pe care un popă neunit le împărtăşea poporului românesc” (18).

Atanasie Stoica, aflat între cei mulţi care-l însoţeau, întregeşte descrierea prin condeiul protopopului Nicolae Stoica (19): „Acu de la Hunedoara, în ţara Haţegului intrând, oamenii la el să adună. Mai vârtos văzând că nu mâncă, nu bea decât după ameazi la chindie… îi ziseră sfântu Nichita sau Nicodim. Adunându-se întâi sute, apoi şi mii de oameni la el, cât putea, ce ştia, învăţa… Spunând în tot Ardealul că-i sfântu în Ardeal, mii de oameni şi copii îl petrecea, flămânzi cu el umbla şi ce zicea as-culta… legea pravoslavnică, dar nu a papii, să ţină, la el şi domni a-l vedea venea…”.

Din Deva se opreşte la Orăştie şi, însoţit de mulţimi, ajunge la Săliştea Sibiului, unde petrece câteva zile, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest puternic centru românesc. Contemporanii evenimentului au lăsat amintirea altui moment din această călătorie (20): „Carea auzind episcopul uniţilor Ioan (Inochentie Klein, liber baro, rumân), viind a-1 vedea cine-i şi ce vorbeşte, îl află în mijlocul mulţimii învăţând. Şi episcopu i-a zis: „Tu, ursule din munţi, ce ai căutat aicea vei afla, eu te voi învăţa! Ce turburi creştinii, turma mea?” Călugărul au zis: „Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu eşti rău lup supt pele de oaie şi mânci oile”. Şi zicându-i vlădica că-i căine spurcat, începură oamenii a sudui pre văldica de suflet, de lege. „Îndărăt de aici, că aici cu petri te ucidem şi te mâncă cânii. Să ştii că nu ne scapi”. Episcopu, suindu-să în hindeu cu 6 cai, acasă în Fogaraş au fugit, cu expres la gubernium au înştiinţat ce s-au întâmplat, în ce chip pre călugărul din Ardeal să-l scoată”. George Bariţiu consideră că scena s-a petrecut în alte împrejurări (21).

În drumul de la Sălişte spre Sibiu a fost arestat la 26 aprilie şi închis la Sibiu, în strada Cisnădiei, mutat, de teama mişcărilor suspecte ale românilor, în strada Iernii. În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin, şi în prezenţa episcopului Inocenţiu Micu Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprinde 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, iar la insistenţele comisiei privind scopul misiunii sale şi cine i-a încredinţat-o, a spus că e trimisul Domnului. N-a ezitat totuşi să afirme că uniţii au două religii şi nu ţin nici una (22).

De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva, apoi la Timişoara unde i s-a luat un nou interogatoriu şi, în mare taină, sub escortă, la Viena. Informaţiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenţia ministrului plenipotenţiar rus la Viena, ar fi fost eliberat şi trimis în Rusia (23). Protopopul Nicolae Stoica redă spusele căpitanului Vuc Piscevici, consătean cu „Nicola Tiurcia ce au fost ca sfânt de viu”, cu care s-a întâlnit la Verona, când era escortat spre Viena, o scenă impresionant redată (24).

Enervarea produsă la curtea din Viena depăşeşte obişnuitele limite, şi, după arestarea lui Visarion, consiliul de război imperial trimite în 24 iunie 1744 o scrisoare Patriarhului sârb Arsenie, prin care dispune să justifice trimiterea sa în Transilvania. Visarion e acuzat că a ridicat o cruce la Lipova, a organizat acolo un pelerinaj, a predicat îndeplinind îndatoriri ce revin misionarilor. A trecut apoi în Transilvania, unde a cutezat să desfăşoare aceleaşi activităţi, cauzând tot felul de dezbinări şi neînţelegeri între uniţi şi adversarii lor. Acestea, precum şi necesitatea înlăturării urmărilor mai grave, au determinat arestarea sa. Cere patriarhului să răspundă dacă i-a dat paşaport, scrisoare de recomandare, dacă l-a trimis ca misionar sau în alt scop şi dacă într-adevăr îi vor urma alţi misionari spre a dezbina pe uniţi de Biserica Catolică, pentru a-i readuce la vechea lor credinţă. Recurgând la ameninţări şi negându-i dreptul de a orândui astfel de misiuni fără încuviinţarea Vienei, îi interzice să trimită în viitor misionari.

Patriarhul răspunde cu demnitate, după două luni, la 26 august. Declară că a dat Călugărului Visarion menţionatele acte ca dovezi pentru credincioşii ce-i oferă daruri de milostenie, precum şi dezlegarea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu între credincioşii ortodocşi. Nu i-a încredinţat nici o îndato-rire misionară, aceasta însemnând câştigarea de aderenţi în detrimentul altei credinţe, dar dacă a săvârşit această încălcare a îndatoririlor sale, el, patriarhul, e competent să-l judece şi să-l pedepsească. Din informaţiile pe care le-a cules, rezultă însă că Visarion nu a predicat pentru a converti apartenenţii altei credinţe, ci numai pentru apărarea credinţei ortodoxe. Dacă între ascultători s-au aflat persoane de altă confesiune, – uniţi -, vina aparţine acestora, iar nu lui Visarion, ei nesocotind dispoziţiile Bisericii lor când au asistat la propovăduirea altei confesiuni. Procedându-se aşa cum s-a procedat, atât preoţimea ortodoxă cât şi cea catolică ar ajunge în situaţia de a fi judecată, când la predicile lor participă şi persoane de altă credinţă, bine ştiindu-se că atunci când se apără propria credinţă, cele străine nu pot fi elogiate (25).

Consiliul imperial de război nu a mai răspuns şi nici nu a aplicat sancţiuni patriarhului, dar împărăteasa Maria Tereza ordonă să se ia cele mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, potrivnici catolicizării. Acestea au culminat cu acţiunea generalului Bukow, care începe din 1761 şi a prefăcut în cenuşă bisericuţele de lemn, în ruină mănăstirile de piatră din Transilvania, a terorizat şi masacrat populaţia, înscriind cele mai odioase pagini din istoria terorii religioase a provinciei (26).

Consecinţele mişcării declanşate de Călugărul Visarion sunt de dimensiuni istorice. Se desfăşoară într-o succesiune şi amploare ce nu mai contenesc, sporind îngrijorarea curţii vieneze, ce merge până la obsesie. George Bariţiu, deşi vădeşte o anumită atitudine faţă de mişcare, subliniază: „în cinci săptămâni a fost în stare să prefacă în ruine un edificiu, la care propaganda catolică începând de la mitropolitul Teofil, ajutat cu tot zelul de către curtea imperială, lucrase peste cincizeci de ani cu perseverenţă de fier, însă mai de multe ori cu mijloace foarte rău alese” (27). Inocenţiu Micu (Klein), luptătorul neînfricat pentru cauza românească, jertfă a catolicismului, înlăturat şi sfârşit în exil la Roma pe care a servit-o, rostea la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744: „Nu mă îndoiesc că toţi ştiu ce tulburare a pricinuit în poporul nostru un călugăr care a învăţat în contra uniţilor. La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără de mângâierile duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femeile bătrâne şi se întâmplă şi alte daune spirituale de felul acesta” (28). Petru Bod (1712-1769), preot reformat în părţile Alba-Iuliei, istoric (29), întregeşte lapidar faptele: „Faima călugărului ori unde pătrunde, înveşmântată ca de obicei în legendă, românii se lapădă de unire. Evitând bisericile şi preoţii lor uniţi, refuză să-şi boteze şi să-şi îngroape copiii de aceşti preoţi. Ba se plâng şi îşi exprimă părerea de rău că de atâţia ani, siliţi de uniţi, s-au rugat şi au făcut milostenii în zadar. Mânaţi de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, dar mai ales în comitatul Hunedoarei, sa facă curăţenie în biserici şi, alungind pe preoţii uniţi, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă, spălau vatra bisericilor”.

Cărturarul uniat Samuil Micu (Klein), referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieşise vestea că e sfânt”, scrie: „Aceasta tare au înfricoşat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după patrusprezece ani, cu totul s-au făcut ne-uniţi” (30).

Actele oficiale confirmă marea nelinişte a dominaţiei străine. Alarmat de amploarea pe care a luat-o mişcarea, clerul unit din Transilvania propune spre sfârşitul anului 1744, iar conducerea catolică face unele adăugiri şi recomandă stăruitor propunerile împărătesei Maria Tereza, formulate în cinci puncte: a) emisarii ortodocşi din Muntenia şi din Banat care au provocat răul, preoţi sau mireni, să fie arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi; b) apărătorii şi sprijinitorii acţiunilor potrivnice uniaţiei să fie pedepsiţi cu asprime; c) căpeteniile care au îndemnat poporul să se lepede de unirea cu Roma, au scos pe preoţii uniţi din parohii şi au oficiat servicii religioase, să fie arestaţi şi îndepărtaţi după cuviinţă; d) aderenţii lor să fie împovăraţi cu cele mai grele sarcini publice; e) militarii de la graniţă şi funcţionarii vămilor să supravegheze cu toată responsabilitatea, ca să nu se strecoare nici cărţi, nici ortodocşi şi să vegheze ca poporul să nu se refugieze în Muntenia, precum s-a răspândit această veste (31). Curtea imperială dispune episcopului Olszovski din Muncaci să cerceteze, după plecarea lui Inocenţiu Micu (Klein) la Viena, să facă investigaţii în Transilvania, referitoare la starea de spirit a românilor şi situaţia în care se află unirea. Olszovski trimite în 1746 două rapoarte în care relatează că mişcarea lui Visarion a prins rădăcini atât de adânci, că se vede silit să ceară intervenţia armatei pentru suprimarea tulburărilor. Propune arestarea şi întemniţarea preoţilor ortodocşi, să se dea satisfacţie preoţilor uniţi maltrataţi, să se ceară Patriarhului din Constantinopol să interzică episcopilor din Muntenia şi din Moldova de a sfinţi preoţi din Transilvania, să fie expulzaţi călugării din mănăstirile Scorei, Arpaş şi Porceşti, iar episcopul Inocenţiu Micu (Klein) să fie repus în scaunul vlădicesc (32).

Cu un an înainte, la 3 aprilie 1745, guvernatorul Transilvaniei raporta: „Starea unirii e cât se poate de tristă, după ce falsul călugăr, prefăcându-se de ascet, adunase mulţime mare de oameni obişnuiţi să se mire de lucrurile deşarte şi astfel în multe locuri, s-a răsturnat ce s-a înălţat în cursul altor cincizeci de ani” (33).

La Săliştea Sibiului, credincioşii l-au înfruntat în 1744 pe Inocenţiu Micu (Klein) şi au refuzat să participe la serviciul religios pe care l-a oficiat el. Comisarii magistratuali trimişi să comunice poporului român din Transilvania proclamaţia dată de guvern în numele împărătesei sunt primiţi cu ostilitate, iar în aprilie 1745, raşinărenii înlătură preoţii uniţi, îşi aduc preoţi ortodocşi, provocându-se agitaţii în care intervenţia oficialităţii nu poate schimba hotărârea sătenilor. În Veştem, ortodocşii declară că mai bine iau lumea în cap decât să primească unirea cu Roma. Răzvrătirea se extinde, se generalizează în toată Transilvania. Aceleaşi atitudini de frondă, aceeaşi neînduplecată rezistenţă în faţa violenţei străinilor asupritori.

Rezistenţa se organizează şi în faţa acţiunilor comune, violenţa şi ameninţările se opresc. Astfel, în vara anului 1654, orăşelul Hălmagi din Zărand e martorul unui moment măreţ. Înaintea comisiei imperiale, toate satele ţinutului vin în decursul unei săptămâni şi declară că nu-şi părăsesc legea strămoşească, Ortodoxia (34).

Plin de semnificaţie şi exprimând atitudinea de demnitate a poporului, rămâne răspunsul unui bătrân, dat trimisului de la Sibiu, răspuns consemnat de o publicaţie contemporană străină: „Acest cojoc, care-l am pe mine e acum al meu… Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa i-l dau. Cu aceste slabe mâni şi picioare şi cu trupul meu am lucrat, zi şi noapte, ca să plătesc porţia (impozitele). Ele sunt ale crăesei şi de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Sute de arestări, maltratări, întemniţări, persecuţii, biserici arse, mănăstiri distruse sub masca noii credinţe sub care se ascundeau gândurile cele mai inumane. Şi toate, sub o dominaţie străină, ce pretindea că stăpâneşte „din îndurarea lui Dumnezeu”!

Din marele număr al celor ce pătimesc, Oprea Nicolae din Sălişte, Preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş se sfârşesc în cumplita temniţă de la Kufstein, unde va fi murit şi neînfricatul Visarion.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca, pentru virtutea şi pătimirile lor pentru dreapta-credinţă, ieromonahul Visarion „să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca sfânt mărturisitor” în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara şi cu Mucenicul ţăran Oprea Nicolae din Sălişte, în ziua de 21 octombrie.

Pr. Ion B. Mureşianu

1. Cu înţeles larg cuprinzător, acum ca şi în trecut, se depăşesc hotarele etnice şi se dovedeşte iar preţul integrării în măreţia solidarităţii umane pentru dreptate şi libertate. In această acţiune la care participă întreaga Ortodoxie, Muntenia şi Moldova sunt coordonatoare şi acordă sprijinul frăţesc. Pe tăinuite cărări vin călugări să le întărească încrederea celor prigoniţi. Le aduc cărţile trebuincioase în care, alături de cele ale sufletului, se vorbeşte întraripat despre trecutul măreţ al neamului şi despre înalta sa misiune istorică. Ierarhii folosesc toate mijloacele întru apărarea credinţei, le trimit preoţi când numărul acestora se împuţinase din cauza prigoanei, hirotonesc preoţi din provinciile ocupate. În 1734, episcopul Râmnicului dă episcopului din Timişoara câteva sute de cărţi în limba română, iar în 1752 episcopului din Arad, precizând în actul însoţitor, scris româneşte, că menirea lor este de a fi „deschidere celor ce prin neştiinţă, cu a lor nepricepere cad la întunerecul rătăcirii”. Domnii ţărilor româneşti intervin pe căi diplomatice, susţin toate acţiunile şi acordă adăpost emigranţilor. Legăturile strânse de totdeauna între toate provinciile româneşti şi solidaritatea lor se afirmă şi acum în toată amploarea. Visarion se oprise înainte de 1744 în Muntenia. I. B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976, p. 43; Tipografia din Râmnic şi reluarea tipăririi cărţilor sârbeşti la 1726, Novi Sad (R.S.F. Iugoslavia), 1976. Text românesc şi sârbesc, p. 118.
2. G. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai (1744). Un episcop din istoria Transilvaniei, în „Foaia diecezană”, Caransebeş, 1896, nr. 6 şi 7, p. 420.
3. Cronica Banatului, studiu şi ediţie de Damaschin Mioc, ediţia a II-a, revăzută, Timişoara, 1981, p. 185.
4. P. Maior, Istoria Bisericei românilor atât a acestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre, Buda, 1813, p. 105; G. Bogdan-Duică, art. cit., nr. 7.
5. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, p. 186.
6. A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1909, p. 155.
7. N. Stoica de Haţeg, ibidem, p. 186.
8. A. Şaguna, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale, vol. II, Sibiu, 1860, p. 182.
9. N. Stoica de Haţeg, ibidem, p. 186-187.
10. I. Boroş, Documente cu privire la istoricul diecezei Lugoj…, p. 54.
11. Ibidem. p. 186.
12. Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 420.
13. Dr. S. Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 35, anexe.
14. Prot. Gh. Ciuhandu, Românii din câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940, p. 98, 128, nota 29.
15. Prot. Gh. Cotoşman, Eremitul Visarion Valahul, în „Mitropolia Banatului’“, XXX (1957), nr. 1-3, p. 109.
16. Baroti Lajos, Adattar Delmagiarorszag, vol. II, V, IX (1904-1905), Timişoara, p. 95, 96; Prot. Gh. Cotoşman, ibidem, p. 122, 123.
17. Op. cit., p. 106; G. Bariţiu, ibidem, p. 419-420.
18. G. Bariţiu, ibidem, p. 420-421.
19. Op. cit., p. 186.
20. Nicolae Stoica de Haţeg, ibidem, p. 186.
21. Ibidem, p. 422.
22. G. Bogdan-Duică, art. cit., nr. 7.
23. Dr. S. Dragomir, op. cit., p. 140; G. Bariţiu, ibidem, p. 422.
24. Ibidem, p. 187.
25. Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 141-142; textele celor două acte, în originalul german, publicate în anexe, p. 35-37, nr. 28 şi nr. 30.
26. Pr. prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 383-385.
27. Ibidem, p. 419.
28. A. Bunea, op. cit., p. 159; Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. II, p. 143.
29. P. Bod, Istoria românilor din Transilvania şi părţile anexe. Copie făcută după manuscriptul aflător în Biblioteca Muzeului din Cluj, text latin litografiat în 25 exemplare de Vincenţiu Babeş în 1890, p. 356-357. Un exemplar în posesia noastră; Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 143-144.
30. T. Cipariu, Acte şi fragmente latine şi romanesci…, Blaj, 1855, p. 98.
31. Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. I, p. 147-149.32. G. Bogdan-Duica, art. cit., nr. 8 ; Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 167.
33. Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 152.
34. Idem, ibidem, vol. I, p. 255.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 466-476, Sfântul Visarion Mărturisitorul.

*

*


Cuviosul Sofronie de la Cioara

După aproape 60 de ani, de când mitropolia ortodoxă a Transilvaniei fusese nimicită, timp în care cârmuitorii puşi de împărăţia catolică de la Viena s-au silit în toate chipurile să răspândească zvonul că tot poporul român din această ţară ar fi primit de la început „legea împăratului”, între mulţi alţi luptători pentru credinţa ortodoxă, vremurile au pus la conducerea acestei lupte sfinte pe Cuviosul călugăr Sofronie de la Cioara (1). E greu să se cântărească rolul jucat de el în furtuna anilor 1759-1761, care au adus într-un chip pilduitor biruinţa unui popor întreg şi care, deşi lipsit de căpeteniile lui legiuite şi de cele mai fireşti drepturi, totuşi nu s-a lăsat îngenunchiat.

Într-una din jalbele înaintate în cursul anului 1761 se spunea chiar că nu el s-a ales în fruntea luptei, ci poporul a fost cel care l-a îndemnat s-o facă. Nu ştim nici câtă carte cunoştea şi nici prin ce alte virtuţi întrecea pe cei din vremea lui. Totuşi se poate spune cu siguranţă că – după ce mulţimi nenumărate de preoţi, de călugări şi de ţărani bătătoriseră drumurile ducând jalbe spre împărăteasa de la Viena, spre cea de la Petersburg, spre mitropolia vecinilor sârbi de la Carloviţ, ca să nu mai vorbim de nesfârşitele plângeri şi proteste înaintate dregătorilor locali de pe atunci (de la Sibiu), începând de prin anii 1757 -, poporul român ajunsese la convingerea că de acum înainte suferinţele lui se apropie de sfârşit, pentru că ele erau cu totul nedrepte şi durau de prea multă vreme. Iar în sufletul lui de om simplu, Cuviosul Sofronie a dat dovadă atât de o credinţă puternică şi de o rară iubire faţă de semeni, cât şi de o cugetare nemeşteşugită şi de o voinţă energică, aşa cum numai cei ieşiţi din popor o puteau face. În acelaşi timp, însă, ca unul care sihăstrise în tinereţe într-o mănăstire din Ţara Românească şi care se va refugia tot acolo după împlinirea misiunii sale, Cuviosul Sofronie avea şi şcoala vieţii, dând dovadă de o rară isteţime, „simţind pretutindenea, călcându-i urma, pe prigonitorul Bisericii sale”. Desigur că scăderile care i-au fost aduse (că „era negru ca un ţigan”, că „propovăduia neunirea nu numai cu gura, ci şi cu bota”, că avea „firea aspră şi tulburată” etc.) nu porneau din sinceritate, ci din ura prigonitorilor săi.

Înainte de începerea răscoalei pe care a condus-o nu se cunosc multe lucruri despre el. Ştim doar că se trăgea din satul Cioara, judeţul Alba şi ca numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că se trăgea din familie preoţească. Tunderea lui în călugărie a avut loc într-o mănăstire de peste munţi, poate la Cozia. Începând din anul 1756, sihăstrea într-o pădure de lângă satul natal, „la un mil depărtare de sat, unde-şi făcuse o ţâr de schit şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”. Învăţătura aceasta nu va fi fost chiar atât de puţintică, întrucât se ştie că satele din jur au cerut să i se îngăduie să le dea învăţătură, ca unul care adeseori era numit „dascălul”. Vârsta lui va fi fost în jur de 50-55 de ani, deoarece după ce s-a refugiat peste munţi a mai trăit încă 20 de ani.

În primăvara anului 1757 fi-birăul din Vinţ, cu 12 unguri i-au pustiit, făcându-le una cu pământul, biserica şi chiliile mănăstirii. El abia a putut scăpa cu fuga. Nu ştim pe unde se va fi ascuns vreme de 2 ani, pribegind din sat în sat, în orice caz el începea pregătirea tulburării şi a răscoalei. Lumea nu mai putea răbda. Iată ce declarau românii în 1757: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: işiţi morţi din gropi să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nice pe domnii cei săseşti, nice pe domnii cei nemţeşti, nice pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”.

La curtea din Viena ploua cu porunci tocmai în anul 1757, cerând să se salveze cu orice preţ „lucrarea unirii”, acum când „din Braşov până la Dobra” poporul începuse să scoată din biserici pe preoţii uniţi, luându-le cheile. Împărăteasa cerea înfuriată ca cei 500 de preoţi neuniţi să fie arestaţi şi scoşi din sate. Se vede că ea uitase că tocmai în timpul acesta comandanţii armatelor austriece din Transilvania nu mai aveau la îndemână atâţia ostaşi încât să-i trimită prin toate satele româneşti ca să tiranizeze pe cei „nesupuşi”, întrucât armatele cele mai multe trebuiau să lupte atunci în războiul de şapte ani cu Prusia. În chip asemănător răspundeau şi dregătorii guvernului din Sibiu.

Ceea ce era şi mai pilduitor în desfăşurarea acestei lupte este faptul că treptat frământările tot mai ameninţătoare vor lua forma unei adevărate răscoale îndreptate atât împotriva uniaţiei, cât şi împotriva iobăgiei. „De acum a trecut puterea domnilor, acum noi suntem stăpâni”, se va spune în 1760. „Să gonim uniaţia şi iobăgia din ţară”, se va hotărî în 1862. Asupra caracterului national-românesc al răscoalei nu mai insistăm : pentru prima dată, pe vremea călugărului Sofronie, se va vorbi hotărât în faţa dregătorilor şi a împărătesei despre „naţia şi neamul nostru românesc”. Aşa simplu cum glăsuia, monahul acesta va susţine cauza Ortodoxiei, fără frică, cum îi stă bine unei căpetenii, iar pentru salvarea lui ţăranii se ridică înarmaţi cu sutele. Încă din 1758, împărăteasa semnase hotărârea de a se trimite românilor ortodocşi un episcop. Aceasta trebuia ţinută încă în taină, până când Curtea din Viena va juca şi ultima carte: salvarea unirii cu ajutorul tunurilor şi al puterii armate. Dar ce folos? Chiar dacă biruinţa luptătorilor pentru libertatea credinţei ortodoxe nu va fi deplină, totuşi ea va fi hotarâtoare pentru viaţa credincioşilor români, nu numai din Transilvania, ci şi din alte părţi. Se ştie că această răscoală pentru credinţă va însemna pregătirea celeilalte mari răscoale, revoluţia lui Horia. Dar să arătăm pe scurt cum s-a desfăşurat mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie.

Nu s-a stabilit sigur dacă în decursul anului 1759 călugărul s-a întâlnit sau nu cu mitropolitul sârb Pavel Nenadovici, în schimb se ştie că în toamna aceluiaşi an, el va lua parte la adunarea din Apold, de sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea la cunoştinţă că împărăteasa a semnat deja hotărârea prin care se dădea voie fiecăruia să aleagă dacă vrea să rămână unit ori neunit, lucru care se va împlini prin venirea unei comisii la faţa locului şi că tot atunci va fi numit un episcop şi pentru neuniţi. Cea dintâi vestire obştească despre această hotărâre o face Cuviosul Sofronie la 6 octombrie 1759 către credincioşii din oraşul Brad. El le spune că acum e momentul să se hotărască pentru credinţa ortodoxă, în care scop îi îndeamnă să ia cheile bisericii de la preoţii uniţi. Până în preajma Crăciunului din acel an, Sofronie cutreierase mare parte din judeţul Hunedoara, ducând pretutindeni această veste bună. Dar într-o bună zi căpetenia judeţului îl arestează şi-l aruncă în temniţa din Bobâlna. Vestea prinderii lui s-a răspândit repede, încâtla 13 februarie 1760 vreo 5-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, l-au eliberat cu uşurinţă, scoţându-i cătuşele de la picioare. A doua zi, Duminică, la slujba ţinută în biserica din Rapolt, ei au adus bucuroşi slavă lui Dumnezeu, că începutul procesului de eliberare se făcuse în chip mulţumitor. De acum, primul lui drum a fost în munţii Apuseni, unde apă-rarea era mai uşor de organizat.

La adunarea pe care boierii şi dregătorii din judeţul Hunedoara au ţinut-o la Deva, în luna mai 1760, o ceată de români le-a înfăţişat o declaraţie cu totul deosebită de jalbele de până atunci, în care, între altele, se preciza: „Dacă vreţi să scoateţi ceva de la noi, ceva sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă a ţării, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile îşi au legea lor şi au pace în legea lor, pe când noi suntem prigoniţi neîncetat. De ce nu ne daţi pace, ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată, atâta vreme cât mai suntem în viaţă! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată şi asupra bisericilor, care să să dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici. Protestăm, dar, înaintea Măriilor Voastre, oprindu-vă de a ne mai tulbura, până ce va veni vlădica”.

Dacă prea puţini domni au vrut să tragă învăţături din acest grai răspicat al unui întreg popor, care a fost asuprit atât de mult, în schimb satele româneşti au pornit cu iuţeală să-şi facă dreptate, ocupându-şi pretutindeni bisericile din mâinile preoţilor uniţi. În zadar se dădeau porunci ameninţătoare din partea guvernului, nimeni nu le mai asculta. În scurtă vreme în multe sate nu mai rămăseseră uniţi decât cel mult preotul, încât comisarii trimişi de guvern nu mai aveau cu cine vorbi.

În vremea aceasta, înconjurat de o mulţime de credincioşi, care-l apărau ca pe tot ce aveau mai drag, Cuviosul Sofronie intră într-o vineri, la 21 aprilie 1760, în oraşul Zlatna. Slujbaşii minelor s-au speriat şi au tras clopotele într-o dungă, dar nici un român n-a sărit în ajutorul lor. La casa unde a găzduit, ne-înfricatul stareţ a vorbit poporului în graiul lui simplu. Păcat că nu ni s-a păstrat această predică decât într-un rezumat făcut de protopopul unit din Alba-Iulia. Sofronie declara că vlădica Aron de la Blaj şi preoţii lui „ţin două legi”, fiind nişte „papistaşi nemţizaţi”. Adevăraţii închinători trebuie să păstreze curată „legea Ierusalimului”, de aceea, cine vrea e rugat să se înscrie pe o listă, care va fi predată viitorului episcop. Aşa se face că toţi românii din Zlatna s-au înscris şi s-au declarat ortodocşi, iar, întrucât preoţii uniţi n-au vrut să le predea cheile, oamenii au intrat pe fereastră şi au deschis biserica punând lacăt nou, pe care l-au încredinţat preotului Vartolomeu, fost dascăl.

Nimeni nu mai putea opri însufleţirea cu care ţăranii români îl chemau prin satele lor, ca să asculte îndemnurile şi sfaturile alesului monah ortodox. Circula zvonul că „împărăteasa l-a prins cu minciuna pe episcopul de la Blaj, atunci când îi scria că toţi românii sunt uniţi”. În satele din jurul Abrudului şi al Câmpenilor, când s-a auzit că slujbaşii minelor ar fi cerut Cuviosului Sofronie să le predea textul predicilor, oamenii s-au înverşunat atât de tare, încât au vrut să omoare şi pe directorul minelor. În scrisoarea pe care acesta a trimis-o guvernatorului Transilvaniei se citea deznădejdea că, dacă nu se trimit ajutoare militare, „toată puterea domnilor e pierdută”. Dar domnii n-au vrut încă sa tragă nici o învăţătură din aceste fapte. În consfătuirea ministerială ţinută la 3 iunie 1760 la Viena, cancelarul ardelean Bethlen cerea ca Sofronie să fie prins prin înşelăciune şi aruncat în temniţă spre a fi omorât. Gândindu-se la puţinătatea armatei, cei mai mulţi sfetnici au fost de părere să potolească pe oameni prin măsuri mai blânde şi deodată cu „comisia de desmembrare” să fie adus în Ardeal şi episcopul ortodox. Nu se ştie care din sfetnici au hotărât-o în taină pe împărăteasă ca, totuşi, „să fie stârpiţi toţi răzvrătitorii”, ceea ce însemna arestarea călugărului şi întemniţarea lui. Şi într-adevăr, locotenentul Halmagy reuşi pentru câteva ceasuri să-l aresteze în biserica din Abrud, dar când să intre cu el în Zlatna, a fost atacat de vreo şapte mii de români, aşa că a trebuit să elibereze pe Cuviosul Sofronie.

Biruinţa de la Zlatna s-a transformat într-o adevărată sărbătoare. Miile de oameni adunaţi acolo au ţinut, între 10-11 august, un sobor de preoţi şi de mireni în care s-au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă şi alte câteva către guvernul ardelean. Cu simplitate, dar cu chibzuinţă, s-a căutat acum să se precizeze câteva din dorinţele cele mai fireşti ale credincioşilor ortodocşi şi ale „noii” episcopii, care urma să se reînfiinţeze, Împărătesei i s-a cerut într-un fel chiar iertare, pentru că românii erau „ca nişte oi speriate de lupi”, de aceea, faţă de suferinţele şi pradăciunile îndurate vreme de 17 ani, se solicita respectarea religiei ortodoxe, din care „românii au fost scoşi fără voia lor”; toţi cei arestaţi pentru credinţă să fie eliberaţi, căci dacă nu li se împlinesc aceste cereri, dragostea dintre popoare se va tulbura şi vor fi răscoale în toată ţara.

Graiul cererilor adresate dregătorilor ardeleni este mai răspicat. „Noi, neamul românesc din Ardeal, aducem aminte înaltului gubern că multe jalbe am făcut până acum şi puţin am fost ascultaţi. …Am zis şi nu aţi crezut! Iată, acum se vede ce va fi de nu se va îngădui după cererea şi voia noastră”. În altă adresă, tonul e şi mai hotărât: „Pentru toate câte am suferit, să fie pedepsiţi cei vinovaţi. Faţă de cei care ne-au jignit şi ne jignesc nu vrem să ştim de nici o pace”. Iar ca un semn de solidaritate: „Eu, Călugărul Sofronie, dau carte pentru toţi deţinuţii care se găsesc în temniţa din Sibiu din pricina bise-ricilor, să-i aduceţi în faţa mea, că dacă nu, să ştiţi că nu veţi avea pace în ţară”.

La 20 octombrie 1760, Maria Tereza înştiinţa că în curând va sosi în Transilvania comisia care să înregistreze declaraţiile fiecăruia în ce lege vrea să rămână. Împărăteasa recunoştea, pentru prima oară, că din pricina credinţei lor, mulţi români au pătimit moarte şi alte pedepse grele. Călugărului Sofronie „i se făgăduieşte salvconduct” sau pază obştească, încât e liber să călătorească în ori ce parte a ţării, pentru a împăca bisericile şi pe oameni, în soboare locale. În diferite proclamaţii către unele sate, dar mai ales în cele 19 puncte ale soborului ţinut la Alba-Iulia, între 14-18 februarie 1761, se formulează din nou asigurarea venirii noului episcop ortodox, se cere ca „să nu hulească popii şi oamenii cei uniţi pe cei neuniţi şi nici cei neuniţi pe cei uniţi”, nici unul din ei să nu se mai amestece în trebile legii celuilalt, să fie eliberaţi cei arestaţi, iar la sfârşit se iau mai multe măsuri privind cultura şi moralitatea preoţilor şi a mirenilor.

Va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa acest călugăr evlavios mulţimilor. El le-a stăpânit astfel, încât atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia, unde tunurile cetăţii fuseseră scoase şi puse la îndemână, ca nu cumva acest popor „neînvăţat” să tulbure şi să ameninţe iar viaţa statului.

Se ştie că generalul Bukow trimis în primăvara lui 1761 de împărăteasă ca „să facă ordine” în Transilvania s-a întâlnit cu Cuviosul Sofronie, atunci când acesta a declarat că recunoaşte comisia împărătească şi când a îndemnat pe toţi credincioşii să fie paşnici şi ascultători. Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului vor întrece măsura, dărâmând până în temelii sau arzând cele peste 150 de mănăstiri şi schituri şi când a „împărţit” bisericile cu cea mai revoltătoare părtinire în paguba celor ortodocşi, Cuviosul s-a retras la început poate în munţii Apuseni, mai târziu la Râmnic, la mănăstirea Robaia, la Vieroş, ori simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind se pare pe bejenarii ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor.

Încuraja pe cei şovăielnici, ameninţa pe cei ticăloşi, dar în acelaşi timp a băgat groaza ani de-a rândul în guvernanţii de la Sibiu, care vrând-nevrând totuşi au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din legămintele pentru care a luptat el. În multe locuri şi în multe chipuri se simţea încă, după atâţia ani, prezenţa lui printre ardeleni. Imaginea tulburătoare pentru împilatori, apărea o dată în Haţeg, altă dată la Cohalm, iar altă dată printre moţi. S-au pus şi premii pe capul lor. Pentru „interesul” ce-l purta Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani muncă silnică. Generalul Bukow va declara împărătesei că n-a lucrat nicăieri cu atâta cruzime ca în Transilvania. Jugul de fier adus de la Viena apăsa de acum iarăşi cu greutate pe umerii ardelenilor. Noul episcop ortodox a trebuit să declare că nu se va împotrivi trecerii românilor la uniaţie. Sate întregi din sudul şi din răsăritul Transilvaniei au fost dislocate cu prilejul înfiinţării regimentelor grănicereşti (1763- 1765) şi mii de familii ortodoxe au luat drumul pribegiei, trecând munţii. Desigur că aceste lucruri nu-i vor fi rămas necunoscute fostului călugăr de la Cioara. Cine ar putea spune cu cât sânge vărsat şi cu câte noi jertfe s-au făcut aceste „pacificări” oficiale, pe când pacificarea condusă de Cuviosul Sofronie s-a împlinit fără să fi curs un strop de sânge.

De aceea, el nu va fi uitat de cei ce îl slăvesc în veci, o dată cu întreaga Biserică Ortodoxă: „Viaţa cea cuvioasă ai ales, Părinte Sofronie. Dar potrivnicii Legei celei drepte schitul ţi-au pustiit şi te-au prigonit, vrând să te piardă. Ci tu, îndată încingând sabia vitejiei celei întru Hristos, te-ai împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinătoare de fraţi. Pentru aceasta, vrednic de laudă eşti, pururea-pomenite”.

Cinstirea lui se face cu laudă la 21 octombrie.

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae

1. Principala sursă de informaţie privitoare la viaţa, şi activitatea Cuviosului Sofronie o formează clasica lucrare a Dr. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I-II, Sibiu, 1920 şi 1930 (cu anexele documentare de la sfârşitul lor). De asemenea, cu toată interpretarea prea tendenţioasă a faptelor, lucrarea Dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacoviciu sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902, conţine şi ea multe ştiri documentare. Arhiva Corpului XII al fostei armate austriece (azi la filiala Arhivelor Sta-tului din Sibiu) are încă mult material inedit, pe lângă cel publicat de C. Gollner şi Al. Neamţu în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj” (1961), p. 253-256 şi V (1962), p. 239-245. A se vedea şi: I. Ionaşcu, Călugărul Sofronie egumen la mănăstirea Vierroş, în Omagiu I. Lupaş, Bucureşti, 1943. Viorica Pop, Sinodul de la Alba-Iulia din 14-18 februarie 1761, în „Apulum”, VII (1971), p. 120-126.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 458-465, Cuviosul Sofronie de la Cioara.

 *

*

Sfântul Mucenic Oprea Nicolae din Sălişte

Odată cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza, pentru credincioşii din Transilvania, care voiau să-şi păstreze credinţa strămoşească, a început o grea prigoană. Bătăi, amenzi şi temniţă nu conteneau să cadă peste bieţii oameni, mai ales în urma predicilor cuviosului Visarion din primăvara anului 1744. Faţa de declaraţiile mincinoase ale noii stăpâniri că, prin unirea cu Roma, credinţa răsăriteană apostolică nu s-ar fi schimbat cu nimic, acesta arăta că uniaţia înseamnă în realitate o „clătire a legii”, un fel de „a treia lege”, nici ortodoxă, nici catolică.

În aceste împrejurări, ţăranul Oprea Nicolae (1) s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate dovedi din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile vremilor acelora. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile amintitei împarătese şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească, din care pricină i s-a tras şi moartea.

Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie, anul 1748, când a însoţit pe alt apărător dârz al credinţei ortodoxe şi care va sfârşi şi el în temniţă: măcelarul Ioan Oancea, din Făgăraş. De astădată nu au reuşit să fie primiţi chiar de împărăteasă, în schimb au bătut la destule uşi din preajma palatelor ei, între care, chiar şi la soţul împărătesei, căci iată cum se plângea? Oprea Nicolae într-o jalbă din 1749, înaintată mitropolitului sârb, Pavel Nenadovici, din Carloviţ: „Noi, românii pravoslavnici din cinci districte ardeleneşti, ne-am dus la Curtea împărătească şi am înaintat Crăiesei 3 memorii: unul la Chesarul, soţul ei, altul lui Konigsegg, generalul comandant de atunci peste întreg Ardealul, şi încă unul trimisului moscovit, adică ministrului plenipotenţiar al împărătesei ruseşti, Elisabeta Petrovna. Dar n-am putut aştepta răspunsul împărătesc, pentru că ne-a ameninţat Cancelaria care purta treburile peste Ardeal să plecăm „îndată” din Viena, căci dacă n-am fi plecat, Dumnezeu ştie ce rău ne-ar fi ajuns. Noi vrem preoţi de legea noastră, căci pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonire din această împărăţie, iar legea nu o vom lepăda. Ca să ne dăm seama câtă dreptate se cuprinde în aceste cuvinte e bine să nu se uite că sute şi mii de familii de români ardeleni au fost nevoiţi să-şi părăsească vetrele lor şi să treacă peste munţi, la fraţii lor, formând acolo vreme de un veac (1730-1830) peste 100 de sate de români „ungureni”, uneori mulţimile băjenarilor fiind atât de mari încât la un moment dat în documentele vremii s-a spus „toată Transilvania vine la noi!”. În orice caz, ne putem închipui cât de tulburaţi vor fi fost atât împărăteasa cât şi sfetnicii ei vienezi şi dregătorii ardeleni, pentru că nişte oameni simpli, măcelari şi ţărani, au ajuns „să le încurce iţele” şi să-i facă de ocară în ochii străinătăţii, că prigonesc peste măsură un popor întreg mai ales din pricină că nu era lăsat în pace în credinţa lui.

Când a fost vorba să pornească pe cel de al doilea drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept. Auzind că între timp pe măcelarul Ioan Oancea „l-au bătut în hiară şi l-au băgat în temniţa cea de pierzare”, ca să nu păţească şi el aşa ceva, Oprea Nicolae s-a aşezat în Banat în tovărăşia unor plugari şi oieri români din părţile Sibiului, mutaţi acolo de curând. Se vede că de când avusese noroc să întâlnească pe mitropolitul de la Carloviţ, el a învăţat care trebuie să fie cuprinsul jalbelor viitoare :

1) dreptul de a-şi păstra netulburaţi credinţa strămoşească;

2) să se trimită la faţa locului o comisie înaintea căreia să poată declara fiecare dacă vrea să rămână ortodox sau unit şi

3) să se îngăduie şi ortodocşilor episcop legiuit, după ce mai Sine de 50 de ani acest drept le-a fost răpit.

De acolo, din Banat, Oprea Nicolae a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, care-i trimeteau ştiri şi bani, încît el a putut plăti cheltuielile cerute de un agent din Timişoara, care compunea în nemţeşte sau în latineşte cuprinsul jalbelor destinate să ajungă în mâna împărătesei şi a dregătorilor ei. Aşa înţelegem de ce în decursul anilor 1749-1752, drept urmare a memoriilor sau jalbelor strecurate de acest neînfricat apărător al credinţei, cancelariile de la Viena şi de la Sibiu au fost nevoite să dea totuşi un răspuns întemeiatelor plângeri privitoare la libertatea credinţei ortodoxe.

Într-adevăr, ei întrecuseră măsura. La sărbătoarea Paştilor din anul 1749, slujbaşii guvernului ardelean au atârnat câte un toiag la fiecare biserică şi au dat de ştire că cei care nu vor cerceta biserica în care slujeau preoţii uniţi vor primi câte 50 de lovituri de băţ şi o amendă de 12 florini. Nesupuşii erau aruncaţi în temniţă, de unde nu erau eliberaţi decât sub jurământ că nu vor mai sluji (dacă erau preoţi), iar mirenii, dacă jurau că nu se vor mai plânge nimănui pentru suferinţele lor.

La întrebarea ce i se va fi făcut de către împărăteasă, guvernul ardelean recunoaşte că a folosit forţa împotriva „acestui soi rău de oameni”, care e poporul român, nerecunoscut niciodată de legile, ţării şi care se face vinovat şi prin aceea că se adună la slujbe dumnezeieşti prin locuri ascunse şi prin păduri. Fără scrupule se mai declara în rapoartele acestor dregători că, „afară de câţiva greci” de pe la Braşov şi de la Făgăraş, toţi românii ar fi îmbrăţişat unirea cu catolicismul. Ba că de curând, „în urma măsurilor luate” chiar prin semnături scrise, s-ar fi strâns declaraţii de la „răsculaţii” din părţile Sibiului şi ale Săliştei că vor primi de acum încolo pe „popii uniţi”.

Văzând atâta răutate şi atâta înşelăciune, neobositul Oprea Nicolae răspunde printr-un alt memoriu că încă Leopold I, bunicul împărătesei, făgăduise printr-un „privilegiu” din anul 1700 că şi românilor li se va asigura libertatea de credinţă. E drept că într-o altă scrisoare împărătească se declară că românii nu mai au voie să cerceteze pe agentul Orenchi din Timişoara, care tradusese jalbele românilor în limbi străine. Dar, curajos, Sfântul Oprea ţine să declare ca, „dacă nu va fi oprită prigoana, uşor se pot naşte tulburări, care pot primejdui ţara întreagă”. Se ştie că atât el cât şi alţi luptători pentru credinţă au căutat de câteva ori pe ministrul rus de pe lângă Curtea din Viena, Mihail Bestuiev-Riumin, căruia i-au cerut să-i ocrotească, ceea ce se ştie că acest dregător a şi făcut-o. Tot aşa se ştie că alţi luptători pentru Ortodoxie au alergat chiar în Rusia, cerând ajutorul împărătesei Elisabeta. Deşi va fi aflat de primejdia care-l ameninţa, totuşi cel de-al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750.

Desigur că, faţă de o astfel de îndrăzneală a unui simplu ţăran, încă la 22 mai 1749, împărăteasa Maria Tereza răspundea guvernului ardelean prin scrisori tainice că, „întrucât de repetate ori şi în chip atât de neîngăduit acest om ne-a tulburat cu drumurile lui, din care se vede că el e căpetenia mai multor astfel de răsculaţi, atunci când se va întoarce acasă, să fie prins şi întemniţat”. Şi, într-adevăr, aşa se va întâmpla în primăvara anului 1752, după cum aflăm din ancheta care i s-a făcut lui şi preotului Moise Măcinic din Sibiel. Pentru Sfântul Oprea Nicolae, acesta era cel puţin al treilea drum făcut în capitala împărăţiei.

Temându-se că prin jalbele lor, românii vor da în vileag purtarea cu două feţe a dregătorilor, în frunte cu împărăteasa însăşi, judecătorii au întrebat:

„- La ce domni străini v-aţi mai plâns ?”. Oprea Nicolae a răspuns :

„- N-am fost la nimeni altcineva decât la Majestatea Sa, apoi la domnul cancelar Kaunitz şi aici”.

Interogat dacă ei au mai fost până acum cu alte plângeri la Viena, acelaşi neînfricat mărturisitor precizează: „- Eu am venit aici pentru întâia dată în 1748, împreună cu Ioan Oancea din Făgăraş, şi de aici am adus cu noi în scris hotărârea Crăiesei, în care se spunea că oricine are libertatea să fie ori unit, ori neunit, după cum voieşte. Am spus cu bucurie vestea aceasta la toţi oamenii noştri pe care i-am întâlnit şi fără zăbavă ne-am înfăţişat la excelenţa sa guvernatorul Haller din Sibiu, care însă ne-a primit aşa fel că pe Oancea l-au arestat numaidecât, iar eu am scăpat cu fuga, împreună cu alţi patru inşi”.

Iarăşi, ca să ascundă planurile lor, guvernanţii din Sibiu, în loc să facă cunoscută poporului Diploma de toleranţă pe care Oprea spunea că a adus-o scrisă de la Viena, au dat ordin să se citească înaintea mulţimilor adunate „textul latin al diplomei, fără ca să-l traducă în româneşte, aşa înc\t noi n-am putut înţelege nimic din tot ordinul Crăiesei”.

La întrebarea dacă au fost de mai multe ori la Viena, Oprea Nicolae a răspuns: „- Da, eu sunt acum pentru a treia oară aici. Înainte cu doi ani au mai fost ca deputaţi ai ţării încă doi inşi: popa Stan din Sadu (care a fugit între timp din Ardeal şi s-a aşezat în satul Sân-Mihai din Banat, unde locuieşte şi acum cu soţia şi cu copiii lui) şi împreună cu el a mai fost şi călugărul Nicodim din Ţara Făgăraşului, care a înfăţişat împărătesei o inştanţie în 7 puncte, dar, auzind că ar vrea să-l întemniţeze, a fugit la Petersburg în cauza credinţei noastre”.

Tot acum mucenicul declara că în cea de a doua călătorie a mai avut alături de el „încă patru deputaţi, şi anume: Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana şi Constantin Petrică din Jina. Atunci am fost primiţi de excelenţa sa contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care ne-a sfătuit să plecăm acasă, că nu ni se va întâmpla nimic rău. Eu, însă, înţelegând de la domnul Boer că românii totuşi vor trebui să primească pe preoţii uniţi, ne-am hotărât cu toţii să mergem în Banat, iar nu acasă. Dar dintre toţi aceştia, am auzit că cel dintâi mai trăieşte încă în Ardeal, al doilea s-a dus în Ţara Românească, ceilalţi doi au murit, şi anume al treilea pe drum, la Bratislava, iar al patrulea în Banat, aşa că din toţi patru am rămas aici numai eu în viaţă, de aceea m-am aşezat în Banat, în satul Becicherec, lăsându-mi nevasta şi copiii, o fată, în Ardeal”. După care continuă: „În satul Becicherec am rămas neîntrerupt până acum când m-au cercetat alţi doi deputaţi din Ardeal: popa Ioan din Poiana şi popa Ioanăş din Galeş”.

La întrebarea ce i-a îndemnat să călătorească la Viena de atâtea ori în numele unui popor care de peste 40 de ani s-a unit cu Roma, unire pe care n-o poţi părăsi fără să-ţi calci jurământul, Oprea Nicolae a răspuns: „recunoaştem că-i păcat mare să-ţi părăseşti credinţa, numai că noi n-am fost niciodată uniţi, aşadar, nici nu părăsim unirea, ci rămânem numai în vechea noastră credinţă. Căci oricât s-ar părea că am fost uniţi, totuşi aievea lucrul stă cu totul altfel, căci numai preoţii noştri s-au arătat ca şi cum ar fi uniţi şi au jurat, pe deoparte, că ei ar fi primit legea nemţească, adică unirea, iar de altă parte, faţă de noi se legau pe tot ce aveau mai scump şi se jurau în tot chipul că ei numai cu de-a sila s-au arătat faţă de domni că ar fi uniţi, dar că aievea ei nu ar fi fost, ci ar fi rămas statornici în vechea credinţă şi ca jurământul pe care l-au făcut în silă nu ar avea nici o tărie. Aceasta este acum pricina de căpetenie că noi pe astfel de înşelători nu vrem să-i mai suferim, nici să-i mai avem ca preoţi ai noştri, ci poftim astfel de preoţi, care joacă numai într-un fel, iar nu în două feluri”.

„Cu alte cuvinte, continuă el, noi vrem să ni se dea vlădică de la Carlovăţ, ca să ne liniştim conştiinţa, căci noi am fi primit mai bucuros chiar preoţi curat catolici, care au rămas şi au crezut totdeauna într-un singur fel, decât unii ca aceştia care grăiesc în două feluri. De aceea încă o dată, noi cerem în nu-mele nostru şi al poporului fie episcop de legea noastră, fie drum slobod să plecăm din ţară. Dacă preoţii uniţi vreau să spună acum că poporul a fost vreodată unit, vor trebui să dovedească cum că om de om s-a mărturisit că e unit, nu numai preoţii, şi deci că întreg poporul ar fi primit cu vot obştesc unirea. Dar aşa ceva ei nu vor putea dovedi niciodată, pentru că numai popii s-au iscălit”.

E într-adevăr uimitor curajul şi eroismul acestui ţăran luminat, a cărui sfântă îndrăzneală a ajutat „să se facă pe voia satului, iar nu a împăratului”. Este inutil să mai insistăm asupra puterii credinţei, a nădejdii în pronia dumnezeiască, a seninătăţii rugăciunii şi a altor virtuţi, care susţineau echilibrul sufletesc şi dârzenie mucenicului.

Aşa au fost prinşi şi aruncaţi în temniţa Kufstein, din Tirol, Oprea Nicolae şi Popa Moise Măcinic. Numele lor a intrat în conştiinţa întregului popor român din Transilvania, care spunea, între altele, în câteva jalbe adresate în 1755-1756 mitropolitului sârb din Carloviţ: „Multă dorire are ţara de ei, care nu ştim de mai sunt în via’ă undeva sau ba”, „că sunt oameni buni şi de noi toţi cu voia noastră trimişi”. Aceleaşi glasuri au fost auzite şi pe vremea răscoalei conduse de cuviosul Sofronie (1761). Altă constatare dureroasă a fost exprimată în 1765 de un scriitor: „de ne-ar fi ocărit pe noi vrăjmaşii noştri arieni, calvini, luterani, armeni, măcar şi apuseni şi alţi potrivnici, am fi răbdat, dar iată că ne ocărăsc pe noi românii noştri, cei dintr-o casă cu noi, cei care nu de mult erau tot una cu noi în aceeaşi casă a lui Dumnezeu”.

Tot cam pe vremea aceea, cunoscuta cronică în versuri: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului dădea glas şi ea pentru recunoaşterea aceloraşi fapte netrecătoare de apărare a credinţei ortodoxe prin care Mucenicul Oprea Nicolae a ajutat, prin jertfa sa, la păstrarea unităţii de credinţă străbună :

„Atuncea săliştenii
Cu cei de lângă ei împrejurenii
Au căutat oameni să găsească
Treaba lor să le-o plinească.
Şi cu toţii s-au sfătuit
Pe trei oameni au găsit:
Doi preoţi şi un mirean,
Din Sălişte şi din scaun,
Preotul Măcinic şi cu Oprea Miclăuş
Şi preotul Ioan din satul Galeş.
Pe aceşti trei i-au ales
La Chesaro-Crăiasa au trimes.
Crăiasa rugăciunea lor a primit
Şi cu drag li s-a făgăduit
Cum că ea silă lor nu le face,
Ci să se odihnească în pace
Şi cu unaţia nimeni să nu-i silească,
Ci într-a lor pravoslovie să trăiască.
Atunci Aron ca un leu răcnind s-a sculat,
Prin scrisori după ei a alergat
Şi pe câţi trei în Viena i-a închis
Şi acolo viaţa lor s-a stins”.

Ce se va fi întâmplat cu cei doi închişi între zidurile groase ale cetăţii Kufstein nu se ştie. Curtea din Viena vestea încă în anul 1756 că unul dintre aceştia a reuşit să fugă. Nu se poate preciza despre care din ei poate fi vorba. Dar şi dacă va fi văzut lumina zilei, desigur că el îşi va fi pierdut urma departe de casa sa, căci la ai săi nu se mai putea întoarce. Târziu de tot, în 1784, deci după 32 de ani de aşteptare, când Stana, soţia Mucenicului Oprea, a cerut să i se elibereze soţul, la porunca noului îm-părat Iosif al II-lea, cancelaria împărătească a răspuns că „nu s-a aflat în nici o temniţă din Austria nici cea mai mică ştire că ar mai fi în viaţă un astfel de om, decât că se ştie că pentru îndrăzneala de a fi ajuns până la tronul Majestaţii Sale au fost arestaţi „unii capi ai răscoalei de atunci. Dacă se va afla ceva mai mult, răspunsul va fi trimis prin cancelaria ardeleană”.

Dacă oamenii nu l-au mai aflat, desigur că îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, mai liberă, plină de slavă cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a trecut pe Sfântul Oprea Nicolae în rândurile sfinţilor noştri (2).

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae

1. Izvorul principal pentru cunoaşterea vieţii şi faptelor Sfântului Oprea Nicolae rămâne studiul Prof. dr. I. Lupaş: Doi precursori ai lui Horea în audienţă Ia Curtea împărătească din Viena, în „Analele Academiei Române”, memoriile secţiei istorice, seria III, tom. XXVI (1944), (extras din volumul Omagiu lui Ioan Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 365-385, cu anexe documentare). Vezi idem, Contribuţiuni documentare la istoria satelor transilvane, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. III, Sibiu, 1944; Dr. Silviu Dragomir, Un erou al credinţei: Nicolae Oprea, în Istoria dezrobirii religioase a românilor ardeleni în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, pag. 191-196 şi anexele documentare nr. 40-65.
2. Pentru aceasta şi noi îl cinstim cu cântările slujbei sale de pomenire; „Pe tine, iubitorule de Hristos, Mărturisitorule Oprea, ameninţările vrăjmaşilor nu te-au spăimîntat, urâciunea defăimărilor nu te-a înmuiat şi nici făgăduinţa slavei şi a bunurilor deşarte nu te-au clătinat. De aceea sufletul tău curat, cu bucurie pentru credinţă l-ai dat şi cereasca mântuire ai dobândit şi acum premăreşte împreună cu cetele sfinţilor pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin”.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 451-457, Sfântul Mucenic Oprea Nicolae.

*

*

SLUJBA SFINȚILOR MĂRTURISITORI, CUVIOȘII VISARION ȘI SOFRONIE ȘI A MUCENICULUI OPREA

LA VECERNIA MICĂ

La Doamne, strigat-am…, Stihirile pe 4, glasul al 6-lea:

Podobie: Toată nădejdea punându-şi…

Pe cuviosul mărturisitor şi apărător al dreptei credinţe, pe următorul lui Hristos, cel cu virtutea bărbăţiei şi cu brâul adevărului încins, pe părintele nostru Visarion, toţi dreptcredincioşii cu cântări să-l cinstim, întru pomenirea jertfei sale celei bine primite de Dumnezeu.

Biserica lui Hristos cea din laturile Ardealului, cu cinste face pomenirea ta şi cheamă pe toţi credincioşii. Ei, fericite părinte Visarioane, să te prăznuiască pe tine în cântări de laudă duhovniceşti. La prealuminatul praznic al cuviosului Sofronie să desfătăm inimile noastre, pomenind cu laudă lupta sa pentru dreapta credinţă pe care o mărturisim.

Veniţi toţi credincioşii să lăudăm pe apărătorul dreptei credinţe, pe părintele nostru Sofronie, care asupreala şi împotrivirea eretică a surpat. Acestuia cu credinţă să-i cântăm: Roagă-te pentru noi lui Hristos, cuvioase Sofronie.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Astăzi binecredincioşii creştini se luminează cu razele biruinţei îndelung pătimitorilor noştri părinţi Visarion şi Sofronie; şi Biserica noastră, cu duhovnicească podoabă înfrumuseţându-se, le strigă: Viteji ai lui Hristos, nu încetaţi a vă ruga pentru poporul ce l-aţi ocrotit.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Marie, rugul cel nestins şi de daruri izvorâtor, ţie ne rugăm să ne ajuţi cu rugăciunile tale.

La stihoavnă

Stihirile, glasul al 5-lea:

Podobie: Doamne, păcătuind nu încetez…

Ajutători în rugăciune şi drept îndreptători în credinţă vă avem pe noi, Sfinţilor Visarioane şi Sofronie, care primiţi pururea cererile ce le îndreptăm către voi.

Stih: Sădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori.

Primiţi cuvioşilor Visarioane şi Sofronie, prinosul cântărilor noastre de preamărire, şi cu rugăciunile voastre înaintea înfricoşatului scaun de judecată ce va să fie, să ne sprijiniţi.

Stih: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi.

Podoaba apărătorilor dreptei credinţe v-aţi făcut, şi în temniţă pentru turma lui Hristos aţi suferit. Pentru aceasta, primiţi acum prinosul laudelor celor ce cu osârdie facem pomenirea voastră.

Slavă…, glasul al 2-lea:

Cel ce din viforul pătimirilor pentru dreapta credinţă ne-ai scăpat, şi pe ereticul împărat l-ai biruit, Hristoase Dumnezeul nostru, trimite-ne nouă în toată vremea milele Tale cele bogate, pentru rugăciunile cuvioşilor Tăi, Unule Iubitorule de oameni.

Şi acum…, a Născătoarei:

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău.

Troparul Sfinţilor, glasul 1:

Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca nişte îngereşti trâmbiţe aţi înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credinţe, şi ca nişte înţelepţi propovăduitori, pe popor l-ati hrănit cu dreaptă şi luminată învăţătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare şi osârdia propovăduirii; mare a fost şi rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniţilor ostaşi ai lui Hristos.

Slavă… Şi acum…, al Născătoarei, acelaşi glas:

Gavriil zicând ţie…

LA VECERNIA MARE

După obişnuitul Psalm, se cântă: Fericit bărbatul…

La Doamne, strigat-am…. stihirile pe 8: trei ale Sfântului Visarion,

trei ale Sfântului Sofronie şi două ale Sfântului Oprea.

Stihirile Sfântului Visarion, glasul 1:

Podobie: Prealăudaţilor mucenici…

Solitor neînfricat al dreptei credinţe ai arătat Bisericii Tale Doamne, pe cuviosul părintele nostru Visarion, care cu pilda îndrăznirii împotriva defăimătorilor dreptei credinţe întăreşte pururea pe poporul Tău. De la el, cu dumnezeiască cuviinţă luminându-ne, Te lăudăm pe Tine, Hristoase, Mântuitorul sufletelor noastre.

Cu dumnezeiască putere l-ai îmbrăcat Doamne, pe apărătorul dreptei credinţe, Visarion, şi l-ai întărit pe el să rabde chinuri de la vrăjmaşii cei răuvoitori şi cununa muceniciei să primească. Pentru rugăciunile lui trimite nouă iertare de păcate, Hristoase Dumnezeule.

Mărturisitorul dreptei Tale credinţe Doamne, întrarmându-se cu învăţătura cea nestricată şi aprinzându-se de râvna Ortodoxiei, a surpat uneltirile asupritorilor, iar pe poporul cel bine credincios l-a întărit întru mărturisirea adevărului Tău. Pentru aceasta, întru tot lăudatul părinte Visarion a primit de la Tine Stăpâne, moştenirea cereştii împărăţii şi se roagă pentru mântuirea noastră.

Alte stihiri, ale Sfântului Sofronie, glasul al 4-lea:

Podobie: Dat-ai semn…

Viaţa cea cuvioasă ai ales, părinte Sofronie. Dar potrivnicii Legii celei drepte schitul ţi-au pustiit şi te-au prigonit, vrând să te piardă. Dar tu îndată încingând sabia vitejiei cea întru Hristos te-ai împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinătoare de fraţi. Pentru aceasta vrednic de laudă eşti, pururea pomenite.

Trimis al lui Dumnezeu ai fost, cuvioase Sofronie, neînfricatule povăţuitor al celor prigoniţi pentru dreapta credinţă. La sunetul de trâmbiţă al propovăduirii tale, ca un singur om s-a ridicat poporul cel binecredincios şi cel înstrăinat prin înşelăciune. Şi aşa, fără vărsare de sânge, ai secerat biruinţa.

Îndemnând pe credincioşi să rămână statornici în păstrarea credinţei strămoşeşti, ţi-ai agonisit cheile împărăţiei. Căci smulgând Biserica strămoşilor tăi din ghearele silnicei răpiri, ca o curată mireasă ai înfăţişat-o lui Hristos, vrednicule de laudă, cuvioase părinte Sofronie.

Alte stihiri, ale Mucenicului Oprea, glasul al 2-lea:

Podobie: Cu ce cununi de laudă…

Făcut-ai Doamne pe smeritul binecredincios Oprea, crainic al plângerilor celor asupriţi şi cu mâna Ta l-ai ocrotit în drumeţiile sale; şi întru sfârşit i-ai hărăzit cetăţenia raiului, iar nouă ne-ai dăruit mare milă.

Întărit-ai Doamne pe robul Tău Oprea pe piatra mărturisirii Tale; că lăsând prietenilor lui grija oilor celor necuvântătoare, plecat-a spre cetatea vremelnicei stăpâniri, întru apărarea credinţei celei adevărate.

Pentru aceasta, gătitu-i-ai loc de desfătare întru cereasca împărăţie, iar pomenirea lui între noi va fi pururea.

Slavă…, glasul al 5-lea:

Bucuraţi-vă, preacuvioşilor mărturisitori şi mucenici, căci dorinţa voastră, astăzi s-a împlinit. Nici urgia tunurilor tiranului împărat, nici greutatea asupririlor, nu au izbutit să surpe zidurile dreptei credinţe. Încetat-a dezbinarea dintre fraţi şi una s-a făcut iarăşi strămoşeasca Biserică. Cu care rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Şi acum…, Dogmatica glasului slavei.

Vohod: Lumină lină…

Prochimenul zilei şi

PAREMIILE

Din Înţelepciunea lui Solomon citire:
(III, 1-9)

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul, cei credincioşi vor petrece cu el în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor lui.

Din Înţelepciunea lui Solomon citire:
(V, 15-23; VI, 1-3)

Însă cei drepţi vor fi în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei. Drept aceea, primi-vor din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta sa şi cu braţul său, asemenea unui scut, îi va acoperi. El va face arme din mânia sa şi cu ele va întări făptura mâinilor sale ca să răsplătească vrăjmaşilor. Din dreptate el îşi va face platoşă şi din judecata cea nefăţarnică îşi va face coif. Din sfinţenia sa va face pavăză nebiruită, iar din cumplita sa mânie va face sabie ascuţită şi lumea va porni război împreună cu el împotriva celor fără de minte. Săgeţile fulgerului său vor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor. Mânia lui, ca o praştie, va azvârli noian de grindină; apele mării se vor întărâta asupra lor şi râurile îi vor îneca vijelios. Duhul puterii dumnezeieşti se va ridica împotriva lor şi ca viscolul îi va vântura. Astfel fărădelegea va aduce pustiire pe pământ şi răutatea va răsturna scaunele celor puternici.
Ascultaţi deci, regilor, şi înţelegeţi, luaţi învăţătură, voi care judecaţi marginile pământului. Băgaţi în urechi, voi cei ce stăpâniţi peste mulţimi şi care cu mândrie staţi în fruntea gloatelor neamurilor. Pricepeţi că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la Cel Preaînalt.

Din Înţelepciunea lui Solomon citire:
(IV, 7-15)

Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea e la om adevărată cărunteţe şi vârsta bătrâneţelor înseamnă o viaţă nespurcată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea, sau înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul s-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila lui sunt cu aleşii săi şi că poartă de grijă de sfinţii săi.

LA LITIE

Stihirile Cuvioşilor Mărturisitori

Glasul 1, însuşi glasul:

Cu glas de trâmbiţă ai ridicat poporul la luptă pentru curăţia dreptei credinţe. Strajă tare făcând împrejurul tău, cei ce lăudau pe Dumnezeu după nestricata predanie, au dobândit prin tine îndoită râvnă întru apărarea strămoşeştii credinţe. Apără-ne de ispitele vrăjmaşului, cuvioase Visarioane, şi roagă-te Părintelui Ceresc să ne dăruiască mare milă.

Pe voi neînfricaţilor mărturisitori ai dreptei cinstiri de Dumnezeu, nici ameninţările prigonitorilor nu v-au spăimântat, nici urâciunea defăimărilor nu v-au clătit, şi nici greutatea chinurilor nu v-a înfrânt. Ci cu bucurie aţi rămas neclintiţi pe piatra mărturisirii credinţei, pe toate răbdându-le şi chip al tăriei întru credinţă făcându-vă.

Surpat-ai Doamne, silnica lucrare a asupritorilor dreptei credinţe din Ardeal; şi vrerea Sfinţilor Tăi mucenici şi mărturisitori de demult, plinitu-s-a astăzi cu voia Ta. Întăreşte-ne şi pe noi pe piatra mărturisirii Tale, ca împreună cu dânşii, nestrămutaţi să stăm întru dreapta credinţă cea dintru început a părinţilor noştri.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Din pruncie spre fapte bune rânduiţi fiind, vase alese v-aţi arătat Domnului şi sufletul vostru sălaş Duhului Sfânt l-aţi hărăzit. Pe dreptcredincioşii creştini întru virtute i-aţi întărit şi viaţa pentru scăparea lor v-aţi pus. Cu cununa vieţii celei veşnice împodobiţi fiind, rugaţi pe Mielul lui Dumnezeu, cei ce staţi la picioarele tronului Său, să ne scoată din prăpastia păcatelor.

Şi acum…, a Născătoarei:

Rug nestins fiind şi scaun împărătesc făcându-te, ca să şadă Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor, tot sufletul te laudă, Preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu. Du Fiului tău rugăciunile noastre, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea.

La stihoavnă

Stihirile, glasul al 4-lea:

Podobie: Ca pe un viteaz între mucenici…

Cuvioşilor părinţi Visarioane şi Sofronie, inima voastră cea de dulceaţa rugăciunii îndulcită şi trupul vostru cu nevoinţele postirii curăţit, pusu-le-aţi în slujba dreptei credinţe, luptând cu osârdie pentru aşezământul cel nestricat al Bisericii lui Hristos. Pentru aceasta, cu cunună de slavă v-aţi încununat.

Stih: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui.

Întărit-ai Doamne pe robii Tăi Visarion, Sofronie şi Oprea, pe piatra mărturisirii Tale şi păzitori ai credinţei celei adevărate întru îndelungată nevoinţă i-ai făcut. Sufletele lor înaintea tronului Tău se veselesc şi lauda lor în gura poporului nostru pururea va fi.

Stih: Aşteptând, am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine.

Pe ostaşii lui Hristos, Visarion, Sofronie şi Oprea să-i cinstim, făcând pomenirea lor cea de peste an. Căci cu vitejie, în primejdii viaţa şi-au pus pentru dreapta credinţă, înfruntând puterea stăpânirii omeneşti. Care, văzând acum surparea uneltirii celei dezbinătoare de fraţi, nespus se bucură şi se roagă să se mântuiască sufletele noastre.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Lăsând pentru o vreme călugăreasca linişte, cuvioase Visarioane, ai purces în lume să ridici la lupta de apărare a credinţei pe dreptcredincioşii români din Ardeal. Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; ci tu, ca oarecând Domnul, nu aveai unde să-ţi pleci capul, de răutatea asupritorilor. Cu rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.

Şi acum…, a Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, apărătoarea noastră şi grabnic ajutătoare, roagă-te, Stăpână, să se mântuiască sufletele noastre.

La binecuvântarea pâinilor.
Troparul sfinţilor, de două ori (caută-l la Vecernia mică) şi

Născătoare de Dumnezeu Fecioară… (o dată).

Unde nu se face Priveghere, se cântă troparul Sfinţilor (o dată)

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei – Învierii, după glasul troparului Sfinţilor.

LA UTRENIE

După întâia Stihologie

Sedealnă, glasul al 4-lea:

Podobie: Dat-ai semn…

Izbăviţi-ne pe noi, cuvioşilor părinţi Visarioane şi Sofronie şi Sfinte Mucenice Oprea, dintru toată nevoia ce ne împresoară. Degrab plecaţi urechile voastre când ne rugăm şi întindeţi mâinile voastre cu rugăciune către Stăpânul a toate, ca să mântuiască sufletele noastre.

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei, asemenea:

Preasfântă Fecioară de Dumnezeu Născătoare, limanul celor greu încercaţi, miluieşte-ne cu rugăciunile tale şi du Fiului tău şi Mântuitorului nostru suspinul inimilor noastre, ca să ne mântuiască pe noi.

După a doua Stihologie

Sedealnă, glasul al 4-lea:

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Cu osârdie vă lăudăm şi vă preamărim, cuvioşilor părinţi Visarioane şi Sofronie şi Sfinte Mucenice Oprea; că toată viaţa voastră Domnului o aţi hărăzit, credinţa aţi păzit, în virtute aţi sporit şi Legea Răsăritului o aţi apărat, ostaşi ai lui Hristos făcându-vă şi alergarea Lui cu cinste săvârşind-o.

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei, asemenea:

Necuprinsă este taina fecioriei tale celei fără de prihană, preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu; la care şi îngerii stau privind cu mirare mare foarte şi minunile Celui Preaînalt cu glas mare preaslăvind.

Apoi Polieleul şi Mărimurile

SEDEALNĂ, glasul al 8-lea:

Podobie: O, preamărită minune…

Cuvioşilor părinţi Visarioane şi Sofronie şi Sfinte Mucenice Oprea, pe noi cei ce v-am câştigat rugători înaintea Părintelui ceresc, ocrotiţi-ne cu rugăciunile voastre, din nevoi scăpaţi-ne; şi tot poporul dreptcredincios păziţi-l de toată reaua întâmplare, ca cei ce suntem mult milostivi.

Slavă… Şi acum…, glasul al 3-lea:

Moştenirea ta suntem, Preacurată Maică şi ţie-ţi cerşim ajutorare în pătimirile noastre. Caută cu osârdie spre neputinţele noastre şi pe cei ce neîncetat te preamăresc, îi miluieşte.

Apoi Antifonul întâi al glasului al 4-lea:

Prochimen, glasul al 4-lea:

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel.

Stih: Sfinţilor celor ce sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale într-înşii.

Toată suflarea…

Evanghelia de la Luca, cap. XXI, 12-19:
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Păziţi-vă de oameni…
(vezi în 15 septembrie, la Utrenie).

După Psalmul 50

Slavă…, glasul al 2-lea:

Pentru rugăciunile Sfinţilor Visarion, Sofronie şi Oprea, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Şi acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Stih: Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta…

Stihiră, glasul al 6-lea:

În tot pământul Ardealului a ieşit vestirea isprăvilor voastre, celor întru apărarea dreptei credinţe. Risipit-aţi taberele vrăjmaşilor Legii celei drepte a lui Hristos; şi uneltirile cele viclene descoperindu-le, le-aţi ruşinat, iar pe urzitorii lor cu braţ înalt i-aţi înfrânt. Har având înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Dumnezeu, cereţi pace sufletelor noastre.

CANOANELE

Al Născătoarei de Dumnezeu, cu irmosul pe 6 (vezi la 14 octombrie) şi
ale Sfinţilor Mărturisitori două pe 8.

Întâiul canon al Sfinţilor Mărturisitori

Cântarea 1-a, glasul al 4-lea:

Irmos: Cânta-voi Ţie, Doamne…

Cu nevoinţele călugăreşti mai întâi înţelepţilor, patimile trupului biruind, aţi strălucit prin curăţia vieţii; iar mai apoi pătimind pentru dreapta credinţă, cetăţeni ai raiului împreună cu toţi Sfinţii v-aţi făcut. Cu care rugaţi-vă să se dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.

Cetate nebiruită de năvălirile asupritorilor v-aţi arătat, cei ce sunteţi întărirea dreptcredincioşilor, şi zid nesurpat şi acoperământ nestricat, cuvioşilor mărturisitori Visarioane şi Sofronie. Pentru aceasta vă fericim totdeauna. Lui Hristos rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Nevătămat ai trecut prin văpaia prigoanelor şi a chinurilor, cu împreună-lucrarea Duhului; şi la ţărmurile dumnezeiescului liman ai ajuns, mucenice Oprea, cu lumina tăriei în credinţă fiind luminat în cărările tale; iar acum luminezi, cu rugăciunile tale, pe cei ce cu bună cinstire prăznuiesc pururea lăudată pomenirea ta.

A Născătoarei:

Omoară patimile sufletului meu, ceea ce ai născut negrăit pe Hristos, Viaţa noastră, Fecioară, ceea ce nu ştii de nuntă, nădejdea celor ce aleargă la tine.

Al doilea Canon al Sfinţilor

Acelaşi glas şi Irmos:

Duhul vostru văzând acum surpată unirea cea dezbinătoare de fraţi, bucuraţi-vă preacuvioşilor părinţi ai noştri Visarioane şi Sofronie, şi tu mucenicule Oprea. Căci iată, astăzi şi-au dat rodul deplin ostenelile voastre pentru apărarea dreptei credinţe.

Cu creştinească vitejie întrarmându-vă, aţi îmbărbătat întreg poporul cel asuprit, să stăruiască în dreapta credinţă; şi la lupta cea bună l-aţi pornit, prealăudaţilor luptători pentru Ortodoxie: Visarioane, Sofronie şi Oprea.

Slavă…

Temniţa şi grele suferinţe aţi îndurat, prealăudaţilor luptători pentru dreapta credinţă. Pentru aceasta, creştinească cinstire v-aţi agonisit şi de veşnica pomenire v-aţi învrednicit.

Şi acum…, a Născătoarei:

Proorocii Domnului, Preacurată, au vestit alegerea ta cea binecuvântată între femei; iar dreptul Simeon cu dar dăruit fiind, a primit din mâinile tale pe dumnezeiescul Prunc, veselindu-se şi preamărind pe Dumnezeu. Pentru aceea şi noi păcătoşii, cu osârdie te preamărim.

Catavasie: Deschide-voi gura mea…

Cântarea a 3-a:

Irmos: Biserica cea stearpă…

Cu pavăza dreptei credinţe întrarmându-vă, vitejeşte aţi sfărâmat toate asuprelile tiranilor; şi pe fraţii voştri întru dreaptă mărturisire, i-aţi îmbărbătat să strige: Sfânt eşti Doamne!

Cu ploile lacrimilor mai întâi spălându-vă întinăciunea patimilor celor sufleteşti, îndoita cunună a pătimirii aţi luat, cuvioşilor mărturisitori ai dreptei credinţe. Pentru aceea vă fericim.

De dulceţile lumii lepădându-vă şi amăgirile uneltitorilor dispreţuindu-le, aţi ales calea cea adevărată a nevoinţelor şi a războirii pentru dreapta credinţă a lui Hristos. Pentru aceasta aţi moştenit slava cea mai presus de lume.

A Născătoarei:

Ceea ce eşti uşă de mântuire, deschide-mi mie uşile pocăinţei, ca o bună folositoare; şi din cătuşele păcatului mă slobozeşte, păzindu-mă cu dumnezeiască puterea ta.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Îmbrăcându-vă cu puterea Celui ce a purtat pe Cruce neputinţele noastre, întru tot lăudaţilor mărturisitori şi mucenici, aţi înfruntat trufia deşartă a celor ce umblau să strice dreapta credinţă, de Dumnezeu fericiţilor.
Fricoşi s-au arătat tiranii stăpânitori, când de puţină oaste s-au văzut păziţi. Dar tu, cuvioase părinte Sofronie, măcar că nu de către oaste înarmată erai urmat, cu îndrăznire stăpânitorilor le-ai vorbit, bine ştiind că duci o luptă dreaptă şi binecuvântată.

Slavă…

Cu frângere de inimă în rugăciune v-aţi nevoit, şi cu postire firea cea trupească aţi stăpânit. Pentru aceasta cei fără de lege s-au plecat în faţa virtuţilor voastre, cuvioşilor mărturisitori Visarioane şi Sofronie; şi slobozire aţi dobândit pentru dreptcredincioşii creştini, care din veac preamăresc pe Dumnezeu, după apostoleştile predanii.

Şi acum…, a Născătoarei:

Ceea ce Eva cu neascultare a stricat, tu cu ascultare ai îndreptat, Preabinecuvântată Maică a Domnului întrupat. Viaţa ai odrăslit lumii, calea i-ai arătat şi adevărul i l-ai descoperit în Hristos, Cel ce S-a născut din tine cu trup.

SEDEALNĂ, glasul al 4-lea:

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Cu cântări de laudă veniţi să cinstim ostenelile şi suferinţele prea binerâvnitorilor luptători pentru Ortodoxie, pe cuvioşii Visarion şi Sofronie şi pe mucenicul Oprea. Cu fierbinte râvnă să păzim şi noi neclintită credinţă în Legea cea dreaptă, în care să primim mântuirea sufletelor noastre (de două ori).

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei:

Nu înceta rugăciunile cele pentru noi, Preasfântă Fecioară, ci cu a ta mijlocire, izbăveşte-ne de toate nevoile.

Cântarea a 4-a:

Irmos: Pentru dragostea chipului Tău…

Cântare ca a proorocului tău Avacum, cade-se a-ţi aduce, Doamne. Ci întinate fiind buzele noastre şi mintea nepricepută, a Te lăuda după cuviinţă, primeşte smerenia inimilor noastre şi ne mântuieşte.

Cu dragostea Stăpânului şi cu iubirea de fraţi fiind aprinşi, durerile chinurilor şi toate prigonirile asupritorilor, vitejeşte le-aţi înfruntat cuvioşilor mărturisitori, pe Hristos mărind.

Cât de mare a fost lupta voastră Visarioane, Sofronie şi Oprea. Stăpânitorii se temeau de puterea cuvântului vostru, iar credincioşii se adunau cu miile, ca să vă asculte şi să vă urmeze. Căci prin gura voastră grăia duhul lui Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre.

A Născătoarei:

Întrupatu-S-a din coapsele tale Dumnezeu-Cuvântul, de Dumnezeu Născătoare Fecioară. Şi S-a arătat ca un Prunc, tuturor dăruind înnoirea cea minunată a firii.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Luptând pentru înlăturarea prigonirii credinţei şi biruind, Visarioane, Sofronie şi Oprea, aţi surpat uneltirile asupritorilor împotriva dreptei credinţe. Pentru aceea cu mărire încununându-vă, rugaţi-vă să se izbăvească sufletele noastre.

Pătimitorilor pentru Ortodoxie, mângâiere şi nădejde aţi revărsat în sufletele binecredincioşilor români; căci multe şi grele erau prigoanele împotriva credinţei lor. Pentru aceea toţi v-au urmat cu dragoste şi vă cinstesc astăzi după cuviinţă.

Slavă…

Întru Domnul punând nădejdea luptei voastre aţi biruit, măcar că înşivă aţi avut de pătimit. Pentru aceea Sfânta Biserică dreptmăritoare, căreia drum spre biruinţă i-aţi deschis, cu cântări de laudă cinsteşte astăzi sfântă pomenirea voastră.

Şi acum…, a Născătoarei:

Unitatea credinţei păzeşte-ne-o, Preasfântă Fecioară, şi cu rugăciunile tale fereşte-ne de orice dezbinare, în veacul veacului.

Cântarea a 5-a:

Irmos: Tu Doamne, lumina mea…

Valurile prigoanelor şi ale durerilor fără de număr, nu v-au putut frânge iubitorilor de Hristos mărturisitori. Şi până la sânge v-aţi împotrivit răutăţii tiranilor prigonitori, întăriţi fiind de Duhul întru apărarea dreptei credinţe.

Întoarce Doamne în corabia Bisericii Tale pe toţi cei care pentru puţinătatea credinţei şi a dragostei au părăsit-o pe ea. Pe cei neştiutori îi luminează; celor reci cu inima trimite-le căldura dragostei; şi pe toţi ne mântuieşte cu dumnezeiescul Tău har. Zbuciumată a fost viaţa ta, cuvioase Visarioane şi neştiută mutarea ta la Domnul. Căci vrăjmaşul dreptei credinţe te-a lăsat să putrezeşti în temniţă, în care sufletul ţi-ai dat pentru credinţa ta.

A Născătoarei:

Făcându-se din tine om desăvârşit, Hristos-Dumnezeu a sfinţit firea omenească cea stricată, Fecioară, ceea ce nu ştii de nuntă.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Mare este puterea lui Hristos, Cel ce prin voi a lucrat, viteji apărători ai dreptei credinţe. Că la glasul vostru ridicatu-s-au fraţii voştri preoţi şi credincioşi şi cu grăbire şi cu dragoste v-au urmat înfruntând silnicia prigonitorilor.

Fii credincioşi ai Bisericii lui Hristos cunoscând tu pe cel dosădiţi, pe dreptate i-ai socotit vrednici a sta împreună cu preoţii lor în bisericeştile adunări. Pentru aceasta, cu nemăsurată dragoste de către cei de jos ai fost înconjurat, preavrednicule Sofronie.

Slavă…

Arzând de râvna strămoşeştii Legi, în primejdii de moarte v-aţi pus viaţa, prealăudaţilor luptători pentru Ortodoxie, şi la grele osteneli v-aţi silit truditul trup. Dar multă a fost şi dragostea poporului pentru voi, căci iată vă cinsteşte astăzi între Sfinţi.

Şi acum…, a Născătoarei:

Bucurie nespusă avem noi cei credincioşi, ştiindu-te fără de prihană, şi ca la o Preacurată Maică alergăm sub acoperământul tău, Preasfântă Fecioară, când viforul ispitelor ne tulbură. Roagă-te ca de săgeţile vicleanului să fim feriţi noi toţi.

Cântarea a 6-a:

Irmos: Strigat-au, mai înainte închipuind…

Întocmai fiind cinstiţi pentru viaţa voastră curată, aşa şi pentru pătimirile voastre, răsplătire pe măsură aţi dobândit în ceruri, cinstiţi mărturisitori ai dreptei credinţe; pentru aceasta împreună cu îngerii vă bucuraţi pururea.

Prigoniţi fiind şi de mari necazuri împresuraţi, de la dreapta credinţă a lui Hristos nu v-aţi abătut; pentru aceasta şi durerile noastre le vindecaţi, sfinţi pătimitori al bunei cinstiri de Dumnezeu.

Nu asupra sângelui, nici asupra trupului au purtat război vitejii apărători ai dreptei credinţe; ci pe asupritori şi pe tirani au biruit, cu puterea cea nevăzută a Fiului lui Dumnezeu fiind îmbrăcaţi.

Bucură-te, strigăm către tine neîncetat, Preacurată, că pe Hristos mântuirea tuturor L-ai născut; şi toată întristarea cea de la strămoaşa Eva întru bucurie o ai prefăcut.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Oasele voastre cuvioase Visarioane şi mucenice Oprea s-au împrăştiat, şi trupurile voastre una cu ţărâna s-au făcut. Giulgiu de in curat nimeni nu a adus, ca să le înfăşoare cu cuvenita cinstire. Dar Domnul a răsplătit cu prisosinţă răbdarea voastră, cu mărirea cea cerească îmbrăcându-vă.

Întăreşte-ne Doamne, să ţinem curată credinţa propovăduită nouă de Sfântă Biserica Ta, şi niciodată să nu cădem din ea. Căci ce altceva mai de preţ am putea pune în locul dreptei credinţe, şi spre ce bun mai mare am putea alerga, fără numai după mântuirea sufletelor noastre?

Slavă…

Cu îndrăznire mare v-aţi ridicat împotriva viclenelor uneltiri şi precum Iona pe Niniviteni, aşa şi voi Sfinţilor, pe ai voştri fraţi de la duhovniceasca moarte i-aţi scăpat, preavrednicilor de laudă.

Şi acum…, a Născătoarei:

Cu adevărat cade-se să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maică şi Maică Fecioară. Că pe toate fecioarele în neprihănire le întreci şi mai presus decât toate maicile stai, că ai născut pe însuşi Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre.

CONDACUL, glasul al 4-lea:

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Văzând noi astăzi toate nevoinţele voastre, cu nespusă bucurie facem pomenirea voastră, prealăudaţilor apărători ai Ortodoxiei; căci cu puterea lui Hristos fiind întrarmaţi, strălucite biruinţe pentru poporul dreptcredincios aţi secerat, voi cel ce aţi fost adevăraţi soli cereşti şi mucenicească pătimire aţi pătimit.

ICOS

Pe râvnitorii şi de Dumnezeu trimişii Visarion şi Sofronie, făcându-le astăzi cinstită pomenire, să-i lăudăm cu duhovnicească bucurie, împreună şi pe mucenicul Oprea. Să cinstim ostenelile lor cele multe şi îndrăznirea lor cea mare, cu care au înfruntat uneltirile şi poruncile cruzilor prigonitori ai dreptei credinţe. Şi să ne rugăm ca prin mijlocirile lor, să fim feriţi de orice bântuială şi întotdeauna în pace să putem cânta: Bucuraţi-vă preavrednicilor apărători ai strămoşeştii Legi!

SINAXAR

În această lună în ziua a douăzeci şi una, pomenirea Cuviosului mărturisitor Visarion.

Cuviosul părintele nostru Visarion, s-a născut în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, Maxim şi Maria, în anul mântuirii 1714, şi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locaşuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mănăstirea Sf. Sava, de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion.

După un timp, a venit în Slovenia şi s-a aşezat la mănăstirea Pacra, unde pentru râvna sa către cele sfinte, s-a învrednicit de darul preoţiei. La trei ani după hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca să-şi întărească şi mai mult sufletul în dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului. La puţină vreme după întoarcerea sa din această călătorie, a venit în Ţara Ardealului, unde papistaşii căutau prin silnicie să smulgă credinţa dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocşi. Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuşi Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii dreptcredincioşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioşilor râvna pentru credinţa cea adevărată. Trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume.

Pentru chipul mult îmbunătăţit al vieţii sale, dreptcredincioşii români nu numai că-l ascultau şi urmau poveţele lui, dar cuprinşi de o mare însufleţire duhovnicească, îi sărutau mâinile şi picioarele sale sfinte. În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică şi târât la judecată. În faţa celor care-l judecau, el a stat drept şi fără frică, mărturisind că dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului este singura adevărată şi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniţilor rătăcirea lor şi să-i îndemne să se lase de ea.

Pentru această mărturisire a dreptei credinţe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniţă din Kufstein, în creierul munţilor tirolezi, unde după suferinţe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieţii celor vrednici, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi se face pomenirea Cuviosului mărturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină acolo câţiva tineri la învăţătură. Dar diavolul, care pururea caută să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi din schitul său şi l-a silit să plece în străine locuri.

După ce străbătu o mare parte din ţinutul Sebeşului şi al Albei, îndemnând, cu multă râvnă duhovnicească, pe credincioşi să nu se depărteze de credinţa dreptmăritoare, a suferit grea prigoană din partea papistaşilor, care l-au aruncat în temniţa grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scăpat pe Petru din lanţuri, l-a slobozit şi pe cuviosul Său Sofronie. Două luni a stat cuviosul în ţinutul Zarandului şi apoi s-a îndreptat spre Munţii Apuseni, ca să facă din crestele lor cetate nebiruită dreptei credinţe.

Neputându-l abate de la calea cea dreaptă, papistaşii l-au prins din nou şi l-au aruncat în temniţa din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbăvit iarăşi din temniţă. De acum, credincioşii n-au mai vrut să-l părăsească, ci, ca pe Domnul Hristos odinioară, îl însoţeau pururea câte 12 bărbaţi temători de Dumnezeu, ca nişte apostoli înflăcăraţi.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a ţinut Marele sobor din cetatea Bălgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de meştesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vlădică pe seama dreptcredincioşilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul şi a înmuiat inima stăpânitorilor care au îngăduit ca românii să aibă vladică după rânduiala Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-şi împlinit lucrul său, a plecat la sfânta mănăstire a Argeşului, unde s-a săvârşit în pace, mutându-se în locaşurile cereşti.

Tot în această zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea.

Acest mărturisitor al dreptei credinţe s-a născut în Săliştea Sibiului, pe vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar şi, împreună cu soţia şi copiii lui, ducea o viaţă de bună cucernicie şi plăcută lui Dumnezeu.

Pe vremea aceea, semeaţa împărăteasă multă silnicie făcea credincioşilor de sub stăpânirea ei, ca să-i rupă de la Legea Răsăritului şi să-i plece unirii cu Roma. Le răpea bisericile, pe preoţi îi izgonea, pe cei care nu se clătinau de la dreapta credinţă şi nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri şi poveri şi umplea temniţele cu ei.

În amărăciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu să nu-i lase să piară cu totul. Şi Dumnezeu şi-a plecat urechea cu milă şi a ridicat pe Oprea din Sălişte, bărbat drept şi inimos, să le fie apărător în cumplita lor primejdie.

Şi evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apărarea dreptei credinţe. Mai întâi îşi întări sufletul cu post şi rugăciune, cu binecuvântările preoţilor izgoniţi de la sfintele lor prestoale şi cu bunele poveţe de la bătrânii înţelepţi. Apoi căuta, prin munţii şi văile săliştene, gloatele dreptcredincioşilor, pretutindeni îmbărbătând pe cei ce pătimeau, mângâind pe cei ce suspinau, şi sprijinind pe cei ce se clătinau.
Când se înfăţişă înaintea căpeteniei de la cârma ţării şi-i ceru oprirea prigoanelor şi sloboda mărturisire a dreptei credinţe, căpetenia îl mustră ca pe un răzvrătit şi-l ameninţă cu temniţa şi moartea, dacă nu se pleacă unirii cu Roma.

Văzând această neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena să se plângă împărătesei şi să-i ceară libertate pentru Legea Răsăritului, arătând că unirea cu Roma s-a făcut atât de ascuns, încât nici preoţii n-au ştiut ce este. Împărăteasa, cu viclenie i-a spus că i s-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat porunci pentru şi mai mari prigoane, iar Oprea să fie întemniţat de îndată ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de această ticăloşie, evlaviosul Oprea a rămas în Banat ca cioban la oi. Dar, după puţin timp, înainte de Sfintele Paşti din anul 1752, evlaviosul Oprea neputând răbda suferinţele dreptcredincioşilor, merse iarăşi la Viena şi ceru împărătesei oprirea prigoanelor şi încheia jalba: sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din ţară. Împărăteasa porunci ca fericitul Oprea să fie prins şi osândit la temniţă pe viaţă în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a aşteptat vreme îndelungată soţia sa Stana, stând la uşa bisericii, îmbrobodită în negru, plângând şi cerând milă ca să-şi poată creşte copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temniţă cu cununa nepieritoare a Sfinţilor mucenici.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântarea a7-a:

Irmos: Tinerii lui Avraam…

Precum oarecând cei trei tineri de văpaia cuptorului nu s-au spăimântat, aşa ostaşii tăi Doamne, nebună văpaie a tiranilor prigonitori cu îndrăznire au înfruntat; şi prin ale lor osteneli şi pătimiri ţi-au cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!

Cu râurile cuvintelor voastre şi cu picăturile sfinţitului vostru sânge, văpaia răutăţii prigonitorilor o aţi stins, preafericiţilor mărturisitori ai dreptei credinţe, strigând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!

Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, pe dreptcredincioşii români în strâmtorarea lor cu dragoste i-ai cercetat, la lupta împotriva prigonitorilor i-ai ridicat, sfintele locaşuri de închinare dreptei credinţe le-ai deschis; şi pe Dumnezeu L-ai rugat să ne scape de cei ce căutau sufletele noastre, cuvioase părinte Visarioane.

A Născătoarei:

Mireasă şi Maică Fecioară, primeşte rugăciunile celor ce se roagă ţie cu credinţă şi le du Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Că tu eşti nădejdea cea tare a creştinilor şi ocroteşti cu acoperământul tău cel sfânt pe cei ce te laudă pururea.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Înfruntând cu tărie asupriri, bătăi şi lanţuri şi temniţă, de nimic nu te-ai înfricoşat, preacuvioase părintele nostru Sofronie, ci cu îndrăzneală ai cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!

Neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie v-aţi arătat, Visarioane, Sofronie şi mucenicule Oprea; căci nici temniţa nu v-a înfricoşat, nici bătăile, ci pururea arzând de râvna apărării dreptei credinţe, duhovniceşte aţi strigat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!

Slavă…

Cu fierbinte râvnă iubind strămoşeasca Lege, cu amar aţi plâns pentru prigonirile cele fără de număr, ce cădeau asupra celor ce mărturiseau: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!

Şi acum…, a Născătoarei:

Preabună Maică, roagă pe Cel întrupat din tine, ca totdeauna în pace şi cu dragoste să putem cânta: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!

Cântarea a 8-a:

Irmos: Izbăvitorul tuturor…

Întru omorârea patimilor îmbrăcându-vă, şi cu puterea lui Hristos întrarmându-vă, pe asupritori aţi biruit, purtătorilor de nevoinţe, cuvioase Visarioane şi Sofronie. Şi pe cei de un neam şi de o lege cu voi, i-aţi învăţat să strige: Tineri, preaînălţaţi pe Hristos, Dumnezeul nostru, în veci!

Cu lumina cea de sus fiind luminaţi, pe cei ce voiau să ne aducă la ereticeasca credinţă, a purcederii Duhului şi de la Fiul, bărbăteşte i-aţi ruşinat, cuvioşilor mărturisitori ai dreptei credinţe; şi împreună cu noi cântaţi: Tineri preaînălţaţi pe Hristos, Dumnezeul nostru în veci! Împreună cu pomenirea voastră, Visarioane, Sofronie şi Oprea, cinstim şi pe toţi cei ce au pătimit pentru strămoşeasca Lege, care pe Hristos au mărturisit; pe care îl preamărim întru toţi vecii.

A Născătoarei:

Arătatu-te-ai mai înaltă decât cerurile, născând pe Cel ce ne-a înălţat pe noi, de Dumnezeu Născătoare, pe Care îl laudă toată suflarea, ca pe Cel ce este Dumnezeul nostru în veci.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Sicriul tău neştiindu-l, că cei fărădelege te-au lăsat să putrezeşti în temniţa întunecată, facem pomenirea ta, cuvioase părinte Visarioane; şi cu osârdie te rugăm să dobândeşti tămăduire de neputinţe, de la Doctorul sufletelor şi al trupurilor, cu Care pururea petreci.

Deschide gura ta cea de Dumnezeu cinstitoare, cuvioase părinte Sofronie, şi roagă pe Dumnezeu, pace să dăruiască poporului Său; pe arhierei să-i păzească, pe preoţi, pe diaconi şi cinul cel cu chip îngeresc să ocrotească, iar pe noi să ne mântuiască întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl…

Tinerii cei prea-aleşi, întăriţi fiind prin călcarea văpăii trupeştilor pofte, nici de văpaia cuptorului nu s-au spăimântat; ci bărbăteşte călcând-o, au strigat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi pe Dânsul întru toţi vecii!

Şi acum…, a Născătoarei:

Râvna mea cea fierbinte pentru curăţia vieţii cunoscând-o tu, Preacurată Fecioară, cu rugăciunile tale ajută-mi să o fac pe ea râu de fapte bune.

Cântarea a 9-a:

Irmos: Eva prin boala neascultării…

Ca pe o jertfă vie Stăpânului ceresc v-aţi adus şi de vederea luminii celei dumnezeieşti v-aţi învrednicit, cinstiţi mărturisitori ai dreptei credinţe şi podoaba Bisericii celor întâi născuţi v-aţi făcut, cei ce sunteţi după vrednicie lăudaţi.

Tot sufletul vostru, cuvioşilor mărturisitori Visarioane şi Sofronie, l-aţi legat de dumnezeiasca Lege; şi sub lumina Ierusalimului stând, pe credincioşii prigoniţi pentru statornicia lor în credinţă, i-aţi chemat la lupta pentru apărarea credinţei, neînfricaţilor apărători ai Ortodoxiei.

Săvârşind ostenelile tale întru mărturisirea Legii strămoşeşti, iarăşi în liniştea vieţii călugăreşti, spre care dintru început a dorit sufletul tău, te-ai întors Sofronie. Ci bucură-te, că spre a lui Dumnezeu mărire au fost nevoinţele luptei tale.

A Născătoarei:

Cu razele luminii Celui născut din tine, Dumnezeiască Mireasă, luminează sufletele noastre, şi ne ridică pe noi cei ce suntem împresuraţi de primejdii, izbăvindu-ne de toate nevoile.

Alt Canon

Irmos acelaşi:

Cu dumnezeiască putere l-ai întărit Doamne, pe smeritul robul Tău Oprea, vas ales făcându-l şi sol al durerilor poporului împilat ridicându-L. Pentru aceasta lauda Ta şi pomenirea lui pururea va fi în gura noastră.

Saltă şi se bucură Ţara Ardealului, cuvioase părinte Visarioane, că întru tine Biserica ei a dobândit alinare. Laudă-ţi aduce tot poporul cel dreptcredincios şi cu evlavie prăznuieşte pomenirea ta cea pururi mărită.

Slavă…

Izbândit-a dreapta credinţă a celor ce asemenea vouă, Visarioane şi Sofronie, nu s-au lepădat de altarul Dumnezeului Celui viu. Rugaţi-vă, ca de orice bântuială să fim feriţi noi toţi.

Şi acum…, a Născătoarei:

Gavriil zicându-ţi „Bucură-te!”, bucuria neamului omenesc a binevestit. Căci dintru tine a răsărit Mântuitorul sufletelor noastre şi bucuria desfătării raiului.

SVETILNĂ

Podobie: Cu ucenicii să ne suim…

Pe voi cei ce v-aţi făcut bucium dumnezeiescului grai şi păzind credinţa cea adevărată, mucenicească încununare aţi primit, după datorie vă cinstim, cuvioşilor mărturisitori Visarioane şi Sofronie; căci cu adevărat aţi fost călăuza poporului vostru, şi stâlpi de neclintit ai Bisericii lui Dumnezeu (de două ori).

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei:

Nu pricep, Curată, taina osebirii tale între femei, că din rodul pântecelui tău neprihănit, de suflarea Duhului Sfânt cercetat, răsăritu-ne-a Lumina tuturor celor ce zăceam în latura şi în umbra morţii. Pentru aceea după vrednicie, ca pe cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii, te lăudăm toţi credincioşii.

LA LAUDE

Stihirile pe 4, glasul al 2-lea:

Podobie: Cu ce cununi de laude…

Cinstită pomenirea voastră fericiţilor luptători pentru Ortodoxie, Visarioane, Sofronie şi Oprea, pururea va străluci în Biserica dreptcredincioasă din Ardeal, care nu încetează a lăuda pe Dumnezeu, Cel ce pe cei smeriţi îi înalţă, iar pe cei trufaşi îi surpă.

Lăudămu-Te Doamne Dumnezeule, Cel ce pe smeriţii robii Tăi Visarion, Sofronie şi Oprea, cu mărire i-ai încununat; şi cu dreapta Ta străjuieşti pururea, Biserica Ta cea sfântă.

Stăpânirea cea potrivnică nerăbdând înfruntarea ta, cuvioase Visarioane, pus-a pe dregătorii ei să te prindă prin vicleşug şi în temniţă să te arunce. Ci tu te-ai dovedit mai tare decât puternicii vremii, căci zidurile temniţei n-au putut amuţi strigarea ta, împotriva nelegiuirii ce se săvârşea cu credinţa poporului tău.

Bine ştiind că nici sabia, nici silnicia, nici temniţa, nici vicleşugul şi nici frica nu pot opri pe aleşii lui Dumnezeu, ca să-L preamărească în mijlocul poporului Său, de nimic nu v-aţi temut. Pentru aceasta cuvioşilor mărturisitori Visarioane, Sofronie şi mucenice Oprea, credincioşii vă laudă cu glas înalt şi învaţă de la voi păzirea credinţei celei neîntinate.

Slavă…, glasul al 6-lea:

Dat-aţi glas de chemare la duhovniceasca luptă, şi popoarele cele împovărate de multe silnicii au văzut în voi, cuvioşilor mucenici Visarioane şi Sofronie şi mucenice Oprea, călăuze de Dumnezeu rânduite, ca să le scoateţi la limanul libertăţii credinţei. Lupta voastră ridicat-a cete de luptători cu sabia Duhului Sfânt încinşi, care ne-au hărăzit cu ajutor de sus, dorită izbăvire din cătuşele viclenelor tocmeli, ale celor ce nu iubeau dreapta credinţă.

Şi acum…, a Născătoarei:

Scăparea celor din nevoi, acoperământul celor neputincioşi şi podoaba creştinătăţii, toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maică lui Dumnezeu.

Doxologia mare.

După Sfinte Dumnezeule…, troparele, după rânduială, apoi ecteniile şi otpustul.

LA LITURGHIE

Fericirile: din Canonul întâi al sfinţilor, patru de la cântarea a treia şi patru de la cântarea a şasea din Canonul al doilea.

Apostolul din Duminica a XXVII-a după Rusalii (Efes. VI, 10-17):
Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul…

Evanghelia de la 6 noiembrie (Luca XII, 8-12):
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: oricine va mărturisi pentru Mine…

CHINONICUL
Întru pomenire veşnică va fi dreptul.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFINŢII IERARHI IOREST ŞI SAVA AI ARDEALULUI
ŞI SFINŢII MĂRTURISITORI VISARION, SOFRONIE ŞI OPREA
CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZĂRII

Cu inimă smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelnice, credinţa cea drept măritoare; căci voi, o, bunilor Ierarhi ai Ardealului, Iorest şi Sava, trăitori ai smereniei călugăreşti şi părtaşi ai darurilor cereşti, aţi îndurat chinuri de moarte pentru apărarea Legii noastre strămoşeşti şi a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un Arhanghel cu glas de trâmbiţă dumnezeiască în mijlocul credincioşilor, întărindu-i în dreapta credinţă şi viaţa ta ţi-ai dat pentru Hristos; şi tu, cuvioase Sofronie neînfricate, ai înfruntat temniţa şi prigonirile pentru Hristos, călăuzind turma cea dreptcredincioasă din Ardeal pe căile mântuirii şi îndrumând Biserica lui Hristos la biruinţă; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbată a lui Hristos decât pe ai tăi şi decât însăşi viaţa ta, sufletul ţi-ai pus pentru dreapta credinţă.

De aceea, voi toţi care aţi odrăslit din coapsele Bisericii dreptslăvitoare din Ardeal şi care acum vă bucuraţi de slava mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos, primiţi rugăciunea noastră şi mijlociţi pentru noi înaintea Bunului şi Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamărit. Ocrotiţi, cu rugăciunile voastre, turma cea dreptslăvitoare, care vă cinsteşte ca pe nişte stâlpi neclintiţi ai dreptei credinţe. Rugaţi-vă Domnului ca să întărească dragostea şi unitatea de credinţă dintre fraţi, să reverse harul păcii în inima tuturor, să ferească turma dreptcredincioşilor de toată reaua întâmplare, ca într-un glas şi într-un suflet să preamărim pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor şi Mântuitorul nostru. Privegheaţi şi vă rugaţi pentru noi, că izbăviţi fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta cea bună a mântuirii, în toate clipele vieţii noastre şi să fim neclătinaţi întru dreapta credinţă a moşilor şi strămoşilor noştri.

Bucurându-vă de dumnezeiasca mărire întru care v-aţi înălţat şi rugându-ne vouă ca să fiţi mijlocitori înaintea tronului Celui de Sus, preamărim pentru toate pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, zicând: Slavă Ţie, Dumnezeule, Cel mare şi minunat întru Sfinţi Tăi. Amin!

Sursa: Mineiul (lunile august-decembrie), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

 

ACATISTUL

Alcătuit de Arhimandritul Cleopa Ilie.

După obişnuitul început, se zic:

CONDACELE ŞI ICOASELE:

Condacul 1:

Veniţi toţi iubitorii de Hristos la prăznuirea fericiţilor mărturisitori Visarion, Sofronie şi Oprea, care au slujit adevărului şi au mărturisit dreapta credinţă, cinstind cu evlavie ostenelile lor şi lăudându-i, să zicem: Bucuraţi-vă, bunilor mărturisitori şi râvnitori ai adevărului!

Icosul 1:

Stâlpare aleasă din rădăcină sănătoasă ai odrăslit, Visarioane, şi din pruncie ai învăţat dreapta cre-dinţă. Chipul cel îngeresc l-ai luat asupră-ţi din tinereţe şi viaţa cea îngerească o ai urmat după cuviinţă; pentru aceasta şi noi, smeriţii, cu laude te cinstim aşa:

Bucură-te, cel ce ai răsărit din părinţi credincioşi, vlăstar ales;
Bucură-te, că din copilărie pe urmele sfinţilor ai mers;
Bucură-te, cel ce prin Sfântul Botez harul dumnezeiesc ai primit;
Bucură-te, că a purta numele sfinţitului ierarh pentru toată viaţa te-ai învrednicit;
Bucură-te, cel ce de tânăr multe lăcaşuri sfinte ai cercetat;
Bucură-te, că din izvorul credinţei ortodoxe din belşug te-ai adăpat;
Bucură-te, cel ce şi la Sfântul Mormânt cu evlavie ai ajuns;
Bucură-te, că acolo cu lacrimi fierbinţi de bucurie ai plâns;
Bucură-te, cel ce în Lavra Sfântului Sava ai fost călugărit;
Bucură-te, că atunci şi numele de Visarion tu ai primit;
Bucură-te, cel ce toată viaţa pe cărările curăţiei ai umblat;
Bucură-te, că totdeauna spre cele înalte ai cugetat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 2-lea:

După primirea călugăriei, Cuvioase Visarioane, ai plecat de la Sfântul Mormânt şi ai venit în Slavonia, la Mănăstirea Pacra, unde te-ai nevoit timp de şapte ani, cu smerenie şi cu aleasă râvnă, în treapta diaconiei; după care, ca un ales nevoitor, şi de harul preoţiei te-ai învrednicit, slujind lui Dumnezeu şi cântându-I: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Alt râvnitor, asemenea lui Ilie, te-ai arătat Cuvioase Sofronie, din copilărie învăţând de la ai tăi părinţi dreapta credinţă şi ai alergat în calea poruncilor Domnului, neţinând seama de ispitele lumeşti; pentru aceea te lăudăm, zicând:

Bucură-te, cel ce din Cioara Sebeşului ca o floare ai răsărit;
Bucură-te, că de copil dragoste de cele sfinte ai dovedit;
Bucură-te, cel ce în Ţara Românească multă osârdie ai arătat;
Bucură-te, că prin vieţuirea ta cea aleasă pe mulţi ai minunat;
Bucură-te, cel ce de acolo în Transilvania iarăşi te-ai înapoiat;
Bucură-te, că tuturor pildă de viaţă curată te-ai arătat;
Bucură-te, cel ce în codrii de lângă Cioara mic sălaş de cuvioşie ai zidit;
Bucură-te, că pe cei ce au venit la tine, totdeauna cu drag i-ai povăţuit;
Bucură-te, cel ce toate ispitirile diavolilor le-ai nimicit;
Bucură-te, că meşteşugirile celui rău cu hotărâre pururea le-ai zdrobit;
Bucură-te, cel ce către dragostea lui Hristos pe toţi i-ai îndemnat;
Bucură-te, că în Sebeşul Albei dreapta credinţă ai învăţat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 3-lea:

Străbătut-ai cu multă osteneală ţinuturile transilvănene, Cuvioase Sofronie, îndemnând pe cei dreptcredincioşi să nu se depărteze de la staulul Bisericii celei dreptmăritoare, ci stând cu toţii neclintiţi în credinţă, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Săliştea Sibiului acum duhovniceşte se veseleşte împreună cu toată obştea creştinilor dreptmăritori la prăznuirea Sfântului Mucenic Oprea, cel ce înflăcărat de râvnă pentru adevăr şi pentru apărarea Ortodoxiei s-a arătat. Pentru aceasta şi noi, smeriţii, cu dragoste să-l lăudăm, zicând:

Bucură-te, cel ce eşti al Săliştei Sibiului aleasă floare;
Bucură-te, că ai fost fiu credincios al Bisericii dreptmăritoare;
Bucură-te, cel ce cu lucrarea pământului te-ai învrednicit;
Bucură-te, că şi de suflet, deopotrivă, cu sârg şi cu grijă te-ai ostenit;
Bucură-te, cel ce în dreapta credinţă a strămoşilor ai trăit;
Bucură-te, că viaţă bineplăcută Domnului ţi-ai agonisit;
Bucură-te, cel ce prin post şi rugăciune sufletul ţi-ai întărit;
Bucură-te, că prin binecuvântări de la preoţi, calea ţi-ai zidit;
Bucură-te, cel ce în ţinutul Săliştei pe fraţi i-ai povăţuit;
Bucură-te, că pe toţi cei ce pătimesc cu dragoste i-ai sprijinit;
Bucură-te, cel ce împotriva asupritorilor pavăză ai fost;
Bucură-te, cel ce pentru dreapta credinţă, prigoane mari ai îndurat;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credinţa ai apărat!

Condacul al 4-lea:

Omule al lui Dumnezeu şi mucenice al lui Hristos, Oprea, cu inimă arzătoare ai apărat dreapta credinţă şi pe toţi i-ai învăţat adevărul, iar pe cei ce nu s-au clătinat de la credinţa ortodoxă i-ai apărat cu jertfa vieţii tale, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

După ce te-ai învrednicit de treapta preoţiei, Visarioane, iarăşi ai călătorit la Sfântul Mormânt, de unde întorcându-te în Transilvania, cu mare îndrăzneală ai înfruntat prigoana ce s-a pornit asupra Bisericii dreptmăritoare şi pe toţi i-ai întărit în dreapta credinţă; pentru aceasta te lăudăm, zicând:

Bucură-te, cel ce de la Sfântul Mormânt iarăşi la ai tăi ai venit;
Bucură-te, că tuturor cu putere multă le-ai propovăduit;
Bucură-te, că peste tot ca un izbăvitor te arătai;
Bucură-te, cel ce de mulţimea credincioşilor însoţit erai;
Bucură-te, cel ce eu sunete de clopot ai fost întâmpinat;
Bucură-te, că de credincioşi cu făclii aprinse ai fost aşteptat;
Bucură-te, că la dreapta credinţă pe toţi i-ai înflăcărat;
Bucură-te, cel ce în adunări cu putere adevărul ai vestit;
Bucură-te, cel ce rânduiala călugărească nu o ai părăsit;
Bucură-te, că în aspră înfrânare tot timpul ai vieţuit;
Bucură-te, cel ce cu darul de sus izvor de apă ai arătat;
Bucură-te, cel ce schitul de la Foltea l-ai ridicat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 5-lea:

Având în minte învăţătura Marelui Pavel, în toate zilele îţi întăreai trupul cu aspră înfrânare, Cuvioase Sofronie, şi cu pilda vieţii tale îndemnai pe toţi să laude pe Dumnezeu şi să-I cânte: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Pentru mărturisirea dreptei credinţe ai fost aruncat, Cuvioase Sofronie, în temniţa de la Bobâlna, de unde, cu mila lui Dumnezeu, după cumplite pătimiri iarăşi ai ieşit, şi te-ai nevoit să propovăduieşti mai departe Crucea lui Hristos, bucurie făcând celor dreptcredincioşi; pentru care şi noi te lăudăm aşa:

Bucură-te, Cuvioase Sofronie, că pentru credinţă în temniţă ai fost aruncat;
Bucură-te, că prin aceasta sfinţilor mărturisitori ai urmat;
Bucură-te, cela ce după ieşirea din temniţă în părţile Zarandului ai venit;
Bucură-te, că şi în Munţii Apuseni râvna credinţei te-a călăuzit;
Bucură-te, cel ce pentru credinţa ta iarăşi ai fost prins şi legat;
Bucură-te, că în temniţa din Abrud cei răi din nou te-au aruncat;
Bucură-te, cel ce din voia lui Dumnezeu, cu ajutorul credincioşilor, din legături ai fost slobozit;
Bucură-te, că la multe şi mari mulţimi de credincioşi ai propovăduit;
Bucură-te, cel ce în păstrarea dreptei credinţe pe fraţi i-ai întărit;
Bucură-te, că prin faptă şi cuvânt necurmat pe Domnul ai preaslăvit;
Bucură-te, cel ce pe fraţii tăi cu pavăza credinţei i-ai înarmat;
Bucură-te, că nu de la tine, ci de la Domnul ai predicat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 6-lea:

Legatu-s-au cu jurământ cei binecredincioşi în soboarele pe care le ţineau, că nu-şi vor părăsi credinţa cea dreptmăritoare pe care au primit-o de la strămoşi şi că vor rămâne pururea fii binecinstitori ai Bisericii Răsăritului, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Văzând că Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare este asuprită şi prigonită, te-ai ridicat, Oprea, cu inimă vitează întru apărarea dreptei credinţe, neluând seama la primejdiile care te aşteptau. Pentru aceasta mulţimea dreptcredincioşilor te laudă împreună cu noi, zicând aşa:

Bucură-te, cel ce plin de curaj la căpetenia ţării te-ai înfăţişat;
Bucură-te, că despre nedreapta prigoană a fraţilor tăi i-ai cuvântat;
Bucură-te, cel ce ca un răzvrătitor de mulţimi ai fost defăimat;
Bucură-te, căci cu temniţe şi chinuri grele te-au ameninţat;
Bucură-te, cel ce pentru dreptate până la Viena te-ai ostenit;
Bucură-te, că pentru legea străbună şi acolo te-ai nevoit;
Bucură-te, că rugul ostenelilor tale adevărul a luminat;
Bucură-te, cel ce nădejdea întreagă întru Domnul ţi-ai întemeiat;
Bucură-te, că în tot timpul viclenia asupritorilor ai vădit;
Bucură-te, că până la sfârşit înşelătoria nu te-a biruit;
Bucură-te, cel ce a doua oară la Viena te-ai înfăţişat;
Bucură-te, că pentru dreptate necontenit Domnului te-ai rugat;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credinţa ai apărat!

Condacul al 7-lea:

La înapoierea de la Viena punându-se la cale întemniţarea ta, Mucenice Oprea, te-ai oprit în Banat împreună cu preotul Moise, care te însoţea. Şi pe când te aflai acolo au venit la tine preoţii Ioan din Poiana şi Ianeş din Galeş, împreună cu mulţime de credincioşi, ca să te roage să mergi din nou la cârmuitorii din Viena întru apărarea dreptei lor credinţe. Deci ai plecat iarăşi la drum cu nădejdea nestrămutată în Dumnezeul dreptăţii, Căruia Îi cântai aşa: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Propovăduit-ai dreapta credinţă cu mare îndrăzneală, Cuvioase Visarioane, în părţile Dobrei, Devei, Orăştiei, Bălgradului şi Săliştei; iar mulţimea care te asculta, însufleţită de mari nădejdi şi de bucurie duhovnicească, îţi aducea cuvenita cinstire ca unui trimis al lui Dumnezeu; pentru aceasta şi noi, smeriţii, lăudându-te, zicem aşa:

Bucură-te, cel ce şi pe cei din Sibiu să-i încurajezi ai venit;
Bucură-te, că multă milă ţi s-a făcut de ei pentru cât au pătimit;
Bucură-te, cel ce pe cale ai fost prins şi târât la judecată;
Bucură-te, că nici măcar o clipă fruntea nu ţi-ai lăsat-o plecată;
Bucură-te, cel ce hotărât credinţa dreaptă ai mărturisit;
Bucură-te, căci cu limbă înţeleaptă adevărul ai descoperit;
Bucură-te, cel ce a prigonitorilor rea voinţă o ai mustrat;
Bucură-te, că la pocăinţă şi pe aceia i-ai îndemnat;
Bucură-te, cel ce ai mângâiat pe fraţii tăi în restrişte şi în nevoi;
Bucură-te, că şi astăzi din ceruri eşti alături de noi;
Bucură-te, cel ce cu pilda vieţii tale pe toţi i-ai luminat;
Bucură-te, că în pătimiri şi în necazuri i-ai îmbărbătat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 8-lea:

Izvor de lumină şi de dreaptă credinţă te-ai arătat, Cuvioase Visarioane, şi facerile tale de bine peste toţi s-au revărsat. Iar noi laudă aducem Atotputernicului Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

În multe rânduri i-ai adunat pe credincioşi în jurul tău, Cuvioase Sofronie, şi i-ai învăţat să ţină cu tărie credinţa ortodoxă cea primită de la părinţi şi să fie gata cu toţii pentru apărarea adevărului; pentru aceasta cu evlavie te cinstim pe tine aşa:

Bucură-te, râvnitorule al aşezămintelor apostoliceşti;
Bucură-te, păstrătorule dârz al hotărârilor soborniceşti;
Bucură-te, al Bisericii dreptmăritoare slujitor adevărat;
Bucură-te, al Ortodoxiei noastre strămoşeşti stâlp neclătinat;
Bucură-te, cel ce pe potrivnici fără sfială i-ai vădit;
Bucură-te, că de dorul dreptăţii şi al credinţei adevărate, pururea ai fost călăuzit;
Bucură-te, cel ce de la Duhul Sfânt adevărul tuturor ai grăit;
Bucură-te, că pe stânca dreptei credinţe sufletele tuturor le-ai întărit;
Bucură-te, că graiurile tale erau întocmai ca vârtejul de foc ce se arată pe cale;
Bucură-te, că sufletele credincioşilor se aprindeau de dragoste pentru Domnul la auzul propovăduirii tale;
Bucură-te, cel ce nădejdile credincioşilor nu le-ai spulberat;
Bucură-te, că în necazuri pe toţi credincioşii cu sârguinţă i-ai îmbărbătat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 9-lea:

Adusu-şi-a aminte Dumnezeu de rugăciunile tale, Cuvioase Sofronie, pe care le-ai făcut pentru întărirea dreptei credinţe, pentru că cei ce mai înainte fuseseră smulşi din staulul Ortodoxiei iarăşi au venit în sânul Bisericii mame, ca împreună cu tine, care te afli în ceruri, să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Apărat-ai, Mucenice Oprea, cu multă tărie dreapta credinţă înaintea ocârmuitorilor de la care cu stăru-inţă ai cerut de atâtea ori dreptate şi libertate credinţei strămoşeşti pentru fraţii tăi asupriţi, dar ai fost prins, legat şi aruncat în grea temniţă, unde pentru dreapta credinţă ai suferit până la moarte. Pentru aceea, lăudând cu evlavie pătimirea ta cea mucenicească, te fericim pe tine aşa:

Bucură-te, stâlpare prea-aleasă a Bisericii noastre strămoşeşti;
Bucură-te, mlădiţă bună şi roditoare care tuturor viaţă duhovnicească rodeşti;
Bucură-te, cel ce întocmai cu sfinţii lupta cea bună ai luptat;
Bucură-te, că de nimeni niciodată nu te-ai lăsat înfricoşat;
Bucură-te, cel ce a treia oară drumul Vienei ai luat;
Bucură-te, că acolo o nouă jalbă cu hotărâre ai înfăţişat;
Bucură-te, cel ce ai crezut cu tărie că până la urmă dreptatea va veni;
Bucură-te, cel ce ai fost încredinţat că libertatea va birui;
Bucură-te, că talantul ce ţi s-a încredinţat fără încetare l-ai înmulţit;
Bucură-te, că în toată viaţa ta prin faptă ai arătat rod însutit;
Bucură-te, cel ce cu gura ai mărturisit adevărul fără şovăire;
Bucură-te, căci cu inima ta ai crezut în dreptatea celor ai tăi fără îndoire;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credinţa ai apărat!

Condacul al 10-lea:

Trimis ai fost în trei rânduri cu jalbă la cetatea împărătească de la Viena, spre apărarea dreptei cre-dinţe, şi înaintea stăpânitorilor de acolo cu hotărâre neclintită ai mărturisit adevărul, arătând dragoste înflăcărată fraţilor tăi întru dreapta credinţă şi împreună cu ei ai cântat: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Mers-ai, Cuvioase Visarioane, la propovăduirea cea dreaptă a credinţei, de la Sebeş la Sibiu, şi pe cale ai fost prins de cei ce căutau ca să te piardă şi ai fost dus legat la căpeteniile lor, unde, cu faţă luminoasă, ai mărturisit adevărul credinţei ortodoxe; pentru aceasta şi noi, smeriţii, te lăudăm, zicând aşa:

Bucură-te, cel ce în faţa prigonitorilor cu mare curaj ai stat;
Bucură-te, că prin hotărârea ta cea bună pe toţi i-ai înfruntat;
Bucură-te, cel ce, nevoind să te lepezi de dreapta credinţă, în lanţuri ai fost aruncat;
Bucură-te, că în temniţa din cetatea Devei pentru credinţa ta ai fost ferecat;
Bucură-te, cel ce şi în temniţa din Timişoara ai stat;
Bucură-te, că în înfricoşătoarea temniţă din Kufstein până la moarte ai răbdat;
Bucură-te, cel ce cu cunună de mucenicie ai fost încununat;
Bucură-te, că prin statornicia ta în credinţă pildă vie tuturor te-ai dat;
Bucură-te, cel ce pe fraţii tăi cu dragoste în toate i-ai mângâiat;
Bucură-te, că în toate încercările prin care ai trecut întru nimic nu te-ai clătinat;
Bucură-te, cel ce vrednic mucenic te-ai arătat;
Bucură-te, că răsplata muceniciei tale ai aflat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 11-lea:

În temniţa de la Kufstein chinuitoare pătimiri ai îndurat, şi acolo, departe de cei iubiţi ai tăi, în mâinile lui Dumnezeu cu bună nădejde sufletul ţi-ai încredinţat, iar acum eşti împreună cu mucenicii, cu sfinţii şi cu îngerii, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Preabunul Dumnezeu, ascultând rugăciunile tale, Cuvioase Sofronie, a înmuiat inimile căpeteniilor care prigoneau pe dreptcredincioşii români din Transilvania şi i-a făcut să îngăduie acelora ca să-şi aibă episcopul lor. Pentru aceasta, laudă şi mulţumită aducem lui Dumnezeu, iar pe tine cu evlavie te cinstim aşa:

Bucură-te, cel ce cu graiurile tale ai dat tuturor îmbărbătare;
Bucură-te, că învăţăturile tale tuturor au fost luminare;
Bucură-te, cel ce în suferinţă pe fraţii tăi i-ai mângâiat;
Bucură-te, că în dragostea ta cea mare pe toţi i-ai îmbrăţişat;
Bucură-te, cel ce în Transilvania slujba ta până la capăt ai dus-o ca un bun credincios;
Bucură-te, că te-ai arătat slujitor adevărat al Domnului Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit a vedea răsplătită vechea suferinţă;
Bucură-te, că s-a dat păstor legiuit fraţilor tăi de credinţă;
Bucură-te, cel ce mai departe în cuvioşie te-ai înnoit;
Bucură-te, că mai târziu în Mănăstirea Curtea de Argeş te-ai sălăşluit;
Bucură-te, că şi acolo fiind, gândurile tale mereu spre fraţii tăi păstoriţi s-au îndreptat;
Bucură-te, că şi la Argeş totdeauna pentru ei lui Dumnezeu te-ai rugat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condacul al 12-lea:

După osteneli îndelungate şi după vieţuirea ta cea curată, Cuvioase Sofronie, ai ajuns la odihna cea veşnică şi acolo împreună cu toţi mărturisitorii dreptei credinţe şi cu sfinţii te veseleşti de-a pururea şi cânţi lui Dumnezeu împreună cu ei: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

La uşa bisericii din Sălişte, mult întristata ta soţie, cu faţa cernită, a stat multă vreme plângând şi aşteptând întoarcerea ta, dar n-ai mai venit, Mucenice Oprea, căci în temniţa de la Kufstein ai pătimit până la moarte, iar fericitul tău suflet şi-a luat zborul către cer. Pentru aceasta, toată ceata dreptcredincioşilor te cinsteşte cu laude, zicând:

Bucură-te, Mucenice Oprea, mare şi zelos iubitor al lui Hristos;
Bucură-te, că din calea cea pe care o ai ales nu te-ai mai întors;
Bucură-te, cel ce dreapta credinţă a poporului tău mult o ai iubit;
Bucură-te, că pentru suferinţele fraţilor tăi ai pătimit;
Bucură-te, cel ce Crucea lui Hristos până la capăt o ai purtat;
Bucură-te, că înaintea Domnului cel Bun mult har ai aflat;
Bucură-te, cel ce urâciunea defăimării nu te-a înmuiat;
Bucură-te, că făgăduinţa măririi deşarte nu te-a clătinat;
Bucură-te, cel ce toate desfătările lumii le-ai dispreţuit;
Bucură-te, că în răsplătirile cele cereşti ai nădăjduit;
Bucură-te, cel ce cununa muceniciei la sfârşit o ai aflat;
Bucură-te, cel ce în ceata mucenicilor ai fost aşezat;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credinţa ai apărat!

Condacul al 13-lea:

O, fericită treime de Sfinţi Mărturisitori, Visarioane, Sofronie şi Oprea, care cu multă îndrăzneală aţi apărat credinţa ortodoxă şi crucea pătimirii voastre aţi dus-o până la capăt. Fericiţi sunteţi, că Domnul Dumnezeu S-a milostivit de strădaniile voastre cele sfinte pentru credinţa strămoşească şi a adus până în cele din urmă în staulul Bisericii mame pe toţi cei abătuţi de la Sfânta Ortodoxie. Rugaţi-vă neîncetat lui Hristos, Dumnezeul nostru, pentru desăvârşirea acestei reîntoarceri, pentru ca toţi un singur suflet având şi o singură credinţă mărturisind, să cântăm Preasfintei Treimi împreună cu voi: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zic iarăşi
Icosul întâi: „Stâlpare aleasă din rădăcină…” şi
Condacul întâi: „Veniţi toţi iubitorii…”

şi îndată se spune această

RUGĂCIUNE

Prea aleşilor Sfinţi Mărturisitori Visarioane, Sofronie şi Oprea, cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preaslăvi pe Hristos Dumnezeu, Cel ce v-a arătat pe voi preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe. Şi plecând genunchii, cu umilinţă şi negrăită dragoste, rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelnice, credinţa cea strămoşească.

Căci tu, Cuvioase Visarioane, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbiţă dumnezeiască în mijlocul credincioşilor, întărindu-i în dreapta credinţă şi viaţa ţi-ai dat-o pentru Hristos. Şi tu, Cuvioase Sofronie, neînfricat ai înfruntat temniţa şi prigonirile pentru Hristos, călăuzind turma cea binecredincioasă din Transilvania pe căile mântuirii şi îndrumând Biserica Domnului Iisus Hristos pe calea cea dreaptă. Iar tu, Mucenice Oprea, cel preaosârduitor, iubind mai mult legea cea neschimbată a lui Hristos decât pe ai tăi şi decât însăşi viaţa ta, sufletul ţi-ai pus pentru dreapta credinţă.

De aceea, voi toţi care aţi odrăslit din Biserica Ortodoxă transilvăneană şi care acum vă bucuraţi de cinstea mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos, primiţi rugăciunile noastre şi mijlociţi pentru noi înaintea Bunului şi Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preaslăvit.

Ocrotiţi cu rugăciunile voastre turma cea drept-măritoare care vă cinsteşte ca pe nişte mari stâlpi ne-clintiţi ai dreptei credinţe. Rugaţi-vă Domnului ca să întărească dragostea şi unitatea de credinţă dintre fraţi, să reverse harul păcii în inimile tuturor, să ferească turma credincioşilor de toată reaua întâmplare, ca într-un glas şi un suflet să preaslăvim pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor şi Mântuitorul nostru. Rugaţi-vă pentru noi ca, izbăviţi fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta cea bună a mântuirii în toate clipele vieţii noastre şi să fim neclintiţi în dreapta credinţă a moşilor şi a strămoşilor noştri. Bucurându-ne de dumnezeiasca mărire la care v-aţi înălţat şi rugându-ne vouă să fiţi mijlocitori înaintea Domnului, preaslăvim pentru toate pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, zicând: Slavă Ţie, Doamne, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Acatistier, Acatiste alcătuite de Arhimandritul Cleopa Ilie, Ed. Mănăstirea Sihastria 2005, p. 44-62 Acatistul Sfinţilor Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Oprea.

Sursa: http://sfintiromani.ro

Categories: Pagini de Sinaxar Tags: