Acasă > ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar > 24 ianuarie: Sfântul Neofit Zăvorâtul – Copilăria și începutul vieții monahale

24 ianuarie: Sfântul Neofit Zăvorâtul – Copilăria și începutul vieții monahale

Sfântul Neofit Zăvorâtul

Copilăria și începutul vieții monahale

Neofytos-egleistos-by-haralampos-epaminonda

Nașterea

În cazul Bisericii apostolice și născătoare de sfinți a Ciprului, nu este lucru străin sau neobișnuit nașterea și promovarea unor personalități și fizionomii importante, care s-au făcut remarcate fie datorită calității și simplității vieții lor, fie datorită apropierii geografice față de nucleul revelației, adică față de locul unde s-a înfăptuit iconomia mântuirii lumii. O astfel de personalitate importantă este și cea pe care vrem s-o prezentăm în cele ce urmează, personalitate despre care, dacă ar fi s-o descriem în termeni filosofici, putem spune că a fost «persoana potrivită la vremea potrivită». Într-adevăr, ca o binecuvântare deosebită a proniei atotmântuitoare a Domnului nostru s-a arătat acest mare luminător și mângâietor, într-o perioadă deosebit de dificilă, în care insula Cipru se confrunta cu grave tulburări sociale.

Preacuviosul nostru părinte Neofit, preot, monah și «zăvorât», așa cum singur s-a autointitulat, s-a născut în provincia Lárnaka, în satul Léfkara, în jurul anului 1134. Tatăl său se numea Athanasie, iar mama sa Eudoxia. După moartea timpurie a tatălui său, mama sa s-a călugărit. Binecuvântata familie a sfântului, care era destul de numeroasă, numărând nu mai puțin de zece membri (doi părinți și opt copii), avea o situație materială precară, trăind numai din agricultură. Înclinația unuia dintre copii (Neofit) spre cea mai înaltă formă a vieții duhovnicești la frageda vârstă de numai optsprezece ani și urmarea exemplului său de către fratele său, Ioánnis, reprezintă o mărturie autentică a mediului și educației creștine autentice de care se învredniciseră acești copii, de vreme ce însăși mama lor nu a ezitat să îmbrace schima monahicească, desigur după ce și-a îndeplinit pe deplin sarcinile sale materne.

Situația materială precară nu a permis copiilor să beneficieze de o educație aleasă, astfel că Neofit a rămas cu totul needucat, lucru des întâlnit în satele cipriote din acea perioadă. În schimb, s-a îndeletnicit de mic copil cu agricultura (viticultura și horticultura), devenind în scurt timp un iscusit lucrător al pământului. Încă de la o vârstă fragedă, era foarte devotat sarcinilor și obligațiilor sale familiale, fiind foarte supus și disciplinat față de părinții săi trupești. Aceasta reprezintă de altfel una din trăsăturile cele mai de preț ale copiilor creștini, care, din păcate, astăzi este pe cale să dispară.

Copilăria

Așa cum menționează însuși cuviosul, în timpul copilăriei sale s-a întâmplat o mare foamete în insulă, eveniment care a provocat multe nenorociri și moartea a mulți oameni. Pe de o parte problemele și instabilitatea socială, iar pe de altă parte problemele economice au făcut ca nu numai Neofit, ci și frații săi, să rămână în umbra analfabetismului. Iată ce mărturisește el însuși: «Nicidecum nu am avut parte de o educație cumsecade. Nu numai că nu am avut ocazia să aprofundez studiul vreunei științe, dar nici măcar o zi nu am fost la școală, ci m-am îndeletnicit de mic copil cu creșterea animalelor până la vârsta de optsprezece ani».

În orice caz, tânărul Neofit a fost crescut în frica de Dumnezeu, dobândind de la o vârstă fragedă toate acele virtuți creștine, care nu numai că au luat locul, ci au și întrecut toate cunoștințele înțelepciunii lumești pe care le-ar fi căpătat pe băncile școlii. În ceea ce privește îndemânarea sa într-ale agriculturii, putem spune că «cunoștea pe deplin, din scoarță în scoarță, toate secretele viticulturii».

Ajungând la vârsta de optsprezece ani, așa cum era de așteptat, tânărul Neofit a fost îndemnat de părinți și de rudenii să se însoare. Îndrăgostit fiind însă de viețuirea cea după Hristos și împins fiind de frica de Dumnezeu, a ajuns să disprețuiască deșertăciunea acestei lumi. Îl cutremura adânc sensul morții, fapt pentru care trăia mereu având amintirea ei, nu numai când ajunsese deja la o vârstă înaintată, ci și în timpul tinereții. Frica de Dumnezeu și dorința de a se dedica în întregime viețuirii autentice au pus stăpânire pe sufletul său inocent. Tânărul Neofit își fixase deja drept scop suprem al vieții lepădarea lumii acesteia și îndepărtarea de tot ceea ce, conform sfinților părinți, întunecă mintea și îngrădesc inima. Însă singurul mod de a scăpa de insistența părinților săi, care deja pregăteau cele necesare nunții, era fuga pe ascuns.

Semințele moralei și conduitei creștine care fuseseră cultivate în sufletul său inocent încă de la o vârstă fragedă au început să-și arate roadele bogate la vârsta de optsprezece ani, când, odată scăpat din «mrejele familiei», s-a ascuns în mănăstirea Sfântul Ioan Hrisostom, din muntele Koutsovéntis, de lângă Pentadáktylos. Credea că nu va fi găsit de către părinți în acest loc ferit de ochii lumii și astfel va reuși să-și atingă scopul, acela de a-și trăi restul vieții în pustietate. Însă după îndelungate căutări, părinții săi au reușit să-și găsească odrasla în această mănăstire îndepărtată și, după multe rugăminți și lacrimi, l-au convins să-i urmeze înapoi acasă. După ce s-a întors în casa părintească «la rugămințile și insistențele părinților», așa cum el însuși mărturisește, cu greu a reușit să-i convingă pe aceștia că nu vrea să se căsătorească.

Comportamentul și ascultarea sa față de părinți sunt vrednice de laudă, întrucât în acest fel a arătat că, deși și-a păstrat respectul și prețuirea față de aceștia, nu a nesocotit porunca divină, care spune că «cel care își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine».

Văzând părinții săi insistența și dorința arzătoare și sinceră a fiului lor spre cele sfinte, s-au lăsat înduplecați într-un final, astfel că tânărul Neofit, liber și neîngrădit de nimeni, s-a dedicat fără nici o șovăială împlinirii dorinței sale de o viață – aceea de a urma viața monahală.

654

Mănăstirea Sf. Neofit din Pafos, Cipru

Viețuirea monahală

La mănăstirea Sfântului Ioan Hrisostom, despre care am pomenit mai devreme, acest iubitor înflăcărat al împărăției celei de sus s-a învrednicit să primească schima îngerească a monahilor, după ce a fost frate timp de cinci ani. Atât de mare era vocația și dorința sa de a urma viața și purtarea îngerească, încât simțea că smerita rasă monahală îi dă aripi. Iată cum descrie el însuși trăirile sale: «Niciodată vreun mire lumesc s-a simțit mai împlinit și mai fericit decât mine, cel ce sunt îmbrăcat în acest veșmânt călugăresc. Când am fost îmbrăcat în rasa monahală, am sărutat cu drag mânecile, implorându-L pe Domnul Hristos să mă învrednicească să o păstrez până la sfârșit curată și nepătată ».

Iscusința sa într-ale viticulturii l-a convins pe egumenul de atunci, Máximos, să-i încredințeze ascultarea aceasta. Astfel, tânărul monah a fost nevoit să viețuiască timp de cinci ani în Voúpais, unde se aflau viile mănăstirii. În acest răstimp, a învățat primele litere, fără însă să ne precizeze sub îndrumarea cui. Cel mai probabil a învățat singur, mai ales că era înzestrat cu o inteligență deosebită, aflându-se mereu sub îndrumarea și luminarea dumnezeiască. În plus, dacă ar fi avut vreun dascăl, cu siguranță că nu ar fi omis să ne relateze acest lucru, întrucât nu-i plăcea să ascundă ceva. «Atunci am făcut primii pași în studiul literelor. Însă nu vreau să vă divulg cum am reușit acest lucru, ca nu cumva să fiu cuprins de duhul slavei deșarte». Din alte scrieri ale sale, reiese însă că a învățat singur, printr-un efort neobosit și datorită zelului său deosebit. Nu a învățat doar să citească, ci «cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să învăț pe dinafară toată Psaltirea. Căci așa ne-au învățat sfinții părinți că, dintre toate cărțile Sfintei Scripturi, Psaltirea este cel mai ușor de învățat pe de rost».

Ceea ce merită notat în cazul acestui viteaz lucrător al evlaviei este capacitatea sa remarcabilă de a discerne lucrurile. Explica cu lux de amănunt toate legile fizice, desigur prin prisma fricii de Dumnezeu, pe care o considera cu adevărat începutul înțelepciunii și al celorlalte virtuți creștine. Având neîncetat în minte amintirea morții, a vremelniciei și deșertăciunii vieții acesteia, trăia fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima. Virtutea discernământului o dobândise încă de mic copil, așa cum mărturisește el singur: «Odată a venit la casa părintească un om sărac și îmbrăcat în zdrențe ca să ceară o bucată de pâine. Modul său de viață sa mi s-a părut a fi unul fericit și plin de zel, așa că am decis să urmez și eu exemplul lui. Nimeni nu știa gândul meu, decât numai Dumnezeu, cel ce mi l-a dat». Văzând deșertăciunea acestei lumi și nenumăratele necazuri care chinuie viața omenească pe acest pământ, a ajuns la concluzia că «mai fericit este a trăi în pustiu, pentru a mă dedica întru totul lucrării poruncilor lui Dumnezeu».

Amintirea morții era mereu prezentă în inima sa blândă, iar ideea veșniciei ca moștenire a drepților îl captiva în adevăratul sens al cuvântului. Cu multă și adâncă smerenie, virtute care l-a însoțit pe tot timpul vieții, și-a încredințat toată existența milostivirii dumnezeiești, zicând: «toate aceste gânduri și amintiri nu provin din neștiința mea, ci sunt lucrarea harului și proniei divine». Atât de mult își cultivase cunoștința duhovnicească încă din tinerețile sale, încât Îl chema pe Dumnezeu martor la credința sa, conform poruncii dumnezeiești, care spune că cel care vrea să-și mântuiască sufletul trebuie să și-l piardă aici, pe pământ, pentru a-l găsi în viața viitoare. Iată ce spune cuviosul: «Trebuie să mă pierd pe mine însumi în această viață, pentru a mă arăta lui Dumnezeu în viața veșnică și astfel mă voi regăsi».

În cei șapte ani de viețuire în această mănăstire, a progresat mult în studiul și înțelegerea Sfintei Scripturi. Îl impresionau mult versetele cu care începe Scriptura, cele referitoare la facerea lumii. Vroia să le asculte neîncetat și să mediteze asupra lor. Memorarea întregii Psaltiri a reprezentat o adevărată izbândă pentru acest simplu fiu de țăran, care abia la mănăstire a auzit pentru prima dată citindu-se din Sfânta Scriptură.

Însă sfântul nu s-a mulțumit doar cu acest lucru, ci și-a extins setea de cunoaștere spre orizonturile nemărginite ale teologiei adevărate, dobândind acea înțelepciune care a luminat nu numai patria sa greu încercată, ci întreaga lume. Propășirea în cele duhovnicești și lărgirea orizonturilor sale spirituale nu a rămas neobservată de către mai marii mănăstirii. Într-o bună zi, egumenul l-a chemat la el cu scopul de a-i încredința slujirea bisericii. Imediat, în mintea tânărului monah, a început să încolțească gândul isihiei și izolării în pustiu.

În cei doi ani de slujire ca paraclisier, atenția, nevoința și introvertirea au fost păstrate cu multă acrivie și zel dumnezeiesc. De aceea nici roadele nevoințelor sale nu au întârziat să se arate. La rugămintea sa să i se permită să se retragă în pustiu, egumenul nu i-a dat această binecuvântare, din cauza tinereții sale. Așa că nu-i mai rămăsese altă soluție, decât să se smerească și să se întrarmeze cu multă răbdare, în așteptarea unui răspuns din partea harului dumnezeiesc. Se întoarce așadar – acest neobosit continuator al tradiției patristice – cu multă supunere la ascultarea care îi fusese încredințată. După încă un an de slujire necârtită, primește din partea noului egumen mult râvnita binecuvântare de a se retrage în isihie. Așadar, nemaiputând rezista chemării lăuntrice spre dragostea dumnezeiască, experimentatul ascet al lui Hristos își îndreaptă pașii către Răsărit, spre tărâmul făgăduinței, unde odinioară a fost împlinită iconomia mântuirii lumii.

neophytos-kara_ag_neofitoupaphos

Capul Sfântului Neofit păstrat în biserica mănăstirii Sfântului Neofit din Pafos, Cipru

Călătoria pe mare a fost plină de peripeții. Din cauza unei puternice furtuni, a fost în pericolul de a-și pierde viața, așa cum singur mărturisește: «Am naufragiat atunci dimpreună cu alte vapoare, și, temându-ne pentru viața noastră, singurul lucru pe care îl făceam era să cerem Domnului să ne mântuiască sufletele». Odată ajuns pe pământul sfânt, tânărul monah Neofit striga suspinând dintru adâncul inimii sale: «Spre cer ridic ochii inimii mele, către Tine, Mântuitorul meu; mântuiește-mă cu strălucirea Ta». «Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu» – repeta cuviosul ascet, pe când cutreiera sfintele locuri. A poposit mai întâi în Tiberiada, apoi în pustiul în care Domnul a binecuvântat cele cinci pâini. După aceea, s-a dus în munții Magdala și în Tabor. După ce s-a închinat la preasfântul Mormânt, s-a îndreptat spre Răsărit, poposind la Lavra Sfântului Sava. Apoi a apucat drumul Iordanului, vizitând locurile din jurul acestuia, până la Hozeva, cutreierând locurile unde se nevoiau sfinți părinți și isihaști. Toată această căutare a durat vreo șase luni, fără să-și găsească însă mult râvnita liniște. În timpul acestei călătorii, ne povestește că «mila lui Dumnezeu m-a informat că nu trebuia să rămân în pustiul acesta, ci să merg în alt loc, acolo unde regele domnește».

Primind astfel înștiințare de la Domnul că nu trebuia să rămână în părțile Palestinei, se întoarce în muntele Koutsouvéntis, cu gândul de a afla acolo un loc prielnic pentru isihie. Poposește din nou în locul său de metanie, mănăstirea Sfântului Ioan Hrisostom, căutând un colțișor liniștit unde să-și ducă restul zilelor. «Însă nici acolo Domnul, Cel ce le vede pe toate, nu a binevoit să rămân și nici cei care conduceau mănăstirea nu au fost de acord. De aceea, am pornit spre Pafos, mai exact către muntele Látros». Pe atunci, muntele Látros era destul de cunoscut, datorită isihaștilor care trăiau aici. Și numai muntele Látros, ci întreaga regiune a Olympului și Vithiniei, unde se refugiaseră mii de monahi, mai ales după extinderea stăpânirii islamice asupra Egiptului și Palestinei.

Tânărul ascet Neofit nu căuta numai un loc în care să-și afle liniștea și odihna, ci un loc unde să-și petreacă restul zilelor vieții. Fusese înștiințat de către pronia divină că aici urma să-și afle odihna, însă nu știa locul exact. Aștepta așadar cu ardoare să-și găsească viitorul locaș, pentru a cânta dintru adâncul inimii: «Cât de iubire sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor. Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului». Și iarăși: «Aici voi locui, că l-am ales pe el».

Oricât de multă credință ar avea, credinciosul nu încetează a aștepta cu agonie împlinirea așteptărilor sale. Exact acest lucru a pățit și ascetul nostru. Ajungând în portul din Pafos în căutarea locului pregătit lui de către Dumnezeu, cuviosul are parte de o ultimă aventură. Vrednicul întru pomenire Gheronda Iosif Isihastul obișnuia să ne zică următorul cuvânt de învățătură: «Voia dumnezeiască se face cunoscută după o îndelungă și chinuitoare perioadă de răbdare». Acest lucru e valabil și în cazul cuviosului Neofit, care, într-un final, a ajuns în locul pe care i-l pregătise Dumnezeu înainte de a-l chema la slujirea monahală. Așa cum ne relatează el însuși, «odată ajuns în portul Pafos, am fost închis în temniță timp de o noapte și o zi pentru că nu plătisem biletul de vapor. Însă datorită intervenției a doi oameni deosebit de evlavioși, îndată am fost eliberat. După ce trecut cu bine și de această încercare, m-am îndreptat spre locul odihnei pe care mai dinainte mi-l făgăduise mie Domnul».

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=38612

Sursa: Gheronda Iosif, Άγιος Νεόφυτος ο Έγκλειστος (Sfântul Neofit Zăvorâtul), ed. Sfintei Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1998.

Sursa: pemptousia.ro 

Categories: ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.