Acasă > Cântările Ortodoxiei > 27 iulie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. M. MC. PANTELIMON (Gr, Ro, En)

27 iulie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. M. MC. PANTELIMON (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο του Αγ. Παντελεήμονος – 27 ΙΟΥΛΙΟΥ

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. M. MC. PANTELIMON

27 iulie

 

Pantelimon

Pe vremea împărăţiei păgînului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgînătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni celor ce credeau în Hristos. Deci, mulţi mărturisitori ai preasfîntului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Între aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstroghie şi din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credinţa păgîn, sîrguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină. Ea a învăţat de la strămoşii săi sfînta credinţă, slujind cu osîrdie lui Hristos. Deci, fiind însoţiţi cu trupurile, erau însă despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducînd jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Născînd ea acest prunc, despre care ne este cuvîntul, l-a numit pe el Pantoleon, care se tîlcuieşte „cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv. El tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

Fiind el însă copil, maica sa îl creştea în credinţa creştină, învăţîndu-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să creadă într-Însul, să-I placă Lui cu lucruri bune şi să nu se abată la închinarea idolilor. Deci, copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cît putea a înţelege în anii copilăreşti. Dar, ca pagubă şi lipsire, maica lui cea bună şi învăţătoare, încă din tinereţe s-a dus către Domnul, lăsînd pe copil nevenit în vîrstă şi în înţelegerea cea desăvîrşită. După sfîrşitul ei, din neştiinţă, copilul a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dînsul la idoli şi învăţînd păgînătatea lor.

Deci, pruncul a fost dat mai întîi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti, a învăţat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vîrstă cu el, aproape asemănîndu-se cu învăţătorul său. El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini. El, la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars douăzeci de mii de sfinţi mucenici, iar pe Sfîntul Antim episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorît cu diferite feluri de chinuri.

Eufrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat şi la oamenii din palatele lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Ducîndu-se acela la palat, a luat cu dînsul şi pe copilul Pantoleon şi toţi, văzîndu-l, se mirau de frumuseţea şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzîndu-l şi împăratul, l-a întrebat de unde este şi al cui fiu este. Aflînd cele despre dînsul, împăratul a poruncit învăţătorului să înveţe bine, pe copil, tot meşteşugul doctoricesc, vrînd ca întotdeauna să-l aibă pe lîngă dînsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a sluji lui.

În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrîn, cu numele Ermolae. El, cu puţini creştini, se ascundea de frica păgînilor într-o casă oarecare mică şi neştiută, iar Pantoleon, mergînd de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lîngă casa aceea mică, în care se ascundea Sfîntul Ermolae. Acesta, văzînd pe ferestruie pe tînăr trecînd pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din obiceiul lui cel bun, că va fi vas ales al lui Dumnezeu. Deci, odată, a ieşit din casă înaintea tînărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Tînărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrînului, iar el, punîndu-l aproape de dînsul, l-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.

Tînărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinîndu-se zeilor. Atunci Sfîntul Ermolae l-a întrebat pe dînsul, zicîndu-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?” Tînărul a răspuns: „Maica mea, pe cînd trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Însă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rînduiască în palatele împărăteşti, adică în rîndurile ostaşilor împăratului”. Sfîntul l-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?” Tînărul a răspuns: „Învăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Iar dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Sfîntul Ermolae, găsind prilej spre vorba cea de folos, a început a semăna, ca într-un pămînt bun, în inima tînărului, sămînţa cea bună a cuvîntului lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Crede-mă pe mine, bunule tînăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sînt mici şi puţin pot să ajute celor ce le întrebuinţează pe ele. Asemenea sînt şi zeii pe care împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini îi cinstesc. Sînt deşerţi şi de nimic. Deci, Unul este Iisus Hristos, adevărat şi Atotputernic Dumnezeu, în Care, de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a curăţit şi morţilor viaţă le-a dăruit. Iar diavolii, care se cinstesc de elini, i-a izgonit din oameni cu cuvîntul.

Dar nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sîngelui de 12 ani, numai cît s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu putem număra nici minunile şi măririle Lui. El este şi acum ajutător robilor Săi, că mîngîie pe cei mîhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte de primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptînd să fie rugat de cineva; ci, mai înainte de rugăciune şi de pornirea singură a inimii, întîmpină şi dă unele ca acestea. Celor ce-L iubesc pe El, încă şi mai mari faceri de minuni le dăruieşte şi le dă lor desăvîrşit viaţă fără de sfîrşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ascultîndu-le Pantoleon, le credea adevărate. Deci, ascunzîndu-le în inima sa, cu dulceaţă se adîncea în ele cu mintea şi zicea sfîntului bătrîn: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugîndu-se şi chemînd pe acel Dumnezeu, de care tu vorbeşti”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea pe la bătrîn şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu şi se povăţuia spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Astfel, cînd se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, pînă ce mai întîi nu cerceta pe bătrînul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Odată, i s-a întîmplat lui că, plecînd de la dascăl şi abătîndu-se puţin din cale, a găsit pe drum un prunc mort, muşcat de o viperă mare. Iar vipera aceea şedea aproape de acel mort. Văzînd aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gîndit în sine, zicînd: „Acum mi se cade mie să ştiu dacă sînt adevărate cele grăite de bătrînul Ermolae”.

Şi, căutînd spre cer a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, măcar că nu sînt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul, deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Pantoleon, văzînd această minune, a crezut desăvîrşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvîntat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale.

Apoi îndată, alergînd la Sfîntul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerînd Sfîntul Botez şi spunîndu-i cele ce i s-au întîmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Sfîntul Ermolae, sculîndu-se, s-a dus cu dînsul să vadă vipera moartă şi, văzînd-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcîndu-se acasă, a botezat pe tînăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, săvîrşind Sfînta Liturghie în cămara cea mai dinlăuntru, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

După primirea Sfîntului Botez, Pantoleon, a petrecut lîngă bătrînul Ermolae şapte zile, ascultînd dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrînului şi adăpîndu-se ca dintr-un izvor viu, şi-a făcut sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti, cu darul lui Hristos. A opta zi, cînd s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atîtea zile, că eu în grijă mare am fost pentru tine”. Sfîntul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti, de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi nu ne-am depărtat de la dînsul şapte zile, pînă nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfîntul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă. Căci prin aceasta, îi spunea în taină adevărul. În mintea sa numea dascăl pe Sfîntul Ermolae preotul, palatele împărăteşti numea cămară cea mai dinlăuntru, în care s-au săvîrşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Împăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctorie duhovnicească.

A doua zi, mergînd el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat: „Unde ai stat atîtea zile?” El i-a răspuns: „Tatăl meu, cumpărînd o moşie, m-a trimis acolo, fiind cumpărată cu mare preţ”. Aceasta i-o spunea, înţelegînd despre Sfîntul Botez, pe care îl primise şi pentru înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sînt comori nepreţuite, covîrşind toate bogăţiile, căci s-a îmbogăţit prin sîngele lui Hristos”. Eufrosin, auzind aceasta, nu a mai îndrăznit a-l întreba mai mult.

Fericitul Pantelimon era plin de darul lui Dumnezeu, purtînd înlăuntru comoara sfintei credinţe. El se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-l aducă la lumina cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dînsul în toate zilele pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicîndu-i: „Tată, pentru ce zeii stau pînă astăzi tot aşa precum au fost puşi de la început; iar cei făcuţi şezînd pe scaun, stau tot aşa pînă astăzi şi nu se scoală niciodată?” Tatăl i-a răspuns: „Fiule, îmi este greu de socotit această întrebare şi nu pot să răspund la ea”.

Deci, Sfîntul Pantelimon totdeauna punea tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, pînă l-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci, tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, cînd le aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărîma şi a-i necinsti. Pantelimon, văzînd aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese desăvîrşit de la ei. El voia de multe ori să sfărîme idolii tatălui său, dar se oprea. Pe de o parte, ca să nu mînie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte pînă ce singur tatăl său va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărîma cu mîinile sale.

În acea vreme, au adus la Pantelimon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au căutat şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă zărire ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit tot. Deci, am luat mai multă vătămare şi pagubă, decît tămăduire”. Iar sfîntul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osîrdie”. Sfîntul a zis: „Vederea luminii ţi-o va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci s-o împarţi la săraci”.

Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, auzind acestea, a zis către dînsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de rîs! Oare tu poţi mai mult decît doctorii cei mari, care l-au căutat pe el şi n-au putut să-l tămăduiască?” Sfîntul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, ca mine, căci este multă deosebire între dînşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta”.

Tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantelimon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!” Zicînd aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicînd: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care s-a tămăduit şi a fost botezat de Sfîntul Ermolae, preotul. Din acel moment s-a umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărîma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfîntul Pantelimon, care, făcîndu-i bucăţi, i-a aruncat într-o groapă adîncă şi i-a acoperit cu pămînt. După aceea, Evstorghie, mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Pantelimon, rămînînd moştenitor al averii părinteşti, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dîndu-le multe daruri. Bogăţia el a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Înconjura temniţele, cercetînd pe toţi cei ce pătimeau în legături şi pe care îi mîngîia cu doctoriile şi cu dările cele de trebuinţă. El era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dînsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Lui îi ajuta darul lui Dumnezeu ca doctorie, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor. Şi nu tămăduia toate bolile, atît cu doctoriile cele cumpărate, pe cît cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci el s-a arătat că nu mai este Pantoleon, ci Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire şi cu lucrul, arătînd la toţi mila, nelăsînd pe nimeni să plece de la dînsul nemîngîiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a dus la dînsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsînd pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu cîştigau atît de grabnice şi desăvîrşite tămăduiri, precum cîştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci, se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în rîs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de doctori împotriva sfîntului şi mai ales în acea vreme cînd a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Aceasta a început astfel.

Într-una din zile, umblînd prin cetate, orbul cel tămăduit de Sfîntul Pantelimon, l-au văzut pe el doctorii şi îşi ziceau fiecare în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci, cum vede acum?” Şi îl întrebau pe el, cum de vede.

Dar omul acela n-a tăinuit pe doctorul său, pe Sfîntul Pantelimon. Acei doctori, aflînd despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că marele Pantelimon este ucenicul Marelui Învăţător, Iisus Hristos. Ei, deşi lăudau cu făţărnicie pe sfînt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pîndeau, căutînd pricină împotriva lui, cum ar putea să-l piardă.

Apoi, văzîndu-l că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian ighemonul şi i-au zis: „Împărate, tînărul căruia i-ai poruncit să înveţe meşteşugul doctoricesc, voind să-l ai în palatele tale, defaimă mila ta către dînsul şi cercetează temniţele, tămăduind pe legaţii cei hulitori ai zeilor noştri, socotind, la fel cu dînşii, împotriva zeilor. Deci, el duce şi pe alţii la acelaşi gînd rău al lui, şi de nu-l vei pierde degrabă, apoi nu puţină mîhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea întorcîndu-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sînt tămăduiţi, cred în El”.

Clevetitorii zicînd aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantelimon. Împăratul a poruncit, să caute îndată pe orbul cel vindecat. Fiind adus acela înaintea împăratului, a fost întrebat: „Omule, spune cum ţi-a tămăduit Pantelimon ochii?” El a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!” Împăratul a zis către dînsul: „Tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El a răspuns: „Împărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sîrguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere cîtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvîrşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun şi mai adevărat? Asclipie cu ceilalţi zei? Sau Hristos, Care, fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”

Împăratul, neştiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgînătate, după obiceiul păgînesc, zicîndu-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!” Dar cel tămăduit, neavînd nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoşîndu-se de îngrozirea ighemonilor, a răspuns lui Maximian, mai cu îndrăzneală decît orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, se vede că eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi, dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind ca ei, nu voieşti să vezi adevărul!” Împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l taie îndată cu sabia. Deci, fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă pe Acela, în care a crezut, în neînserata lumină cerească faţă către faţă. Sfîntul Pantelimon, răscumpărînd trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lîngă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dînsul pe Pantelimon. Cînd ostaşii duceau pe Sfîntul Pantelimon la împărat, el cînta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea să n-o trece cu vederea, că gura păcătosului şi gura vicleanului s-a deschis asupra mea… Deci, a stat cu trupul înaintea împăratului pămîntesc, iar cu mintea stătea înaintea Împăratului ceresc. Împăratul Maximian, privind spre dînsul fără mînie, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: „O, Pantoleoane, nu sînt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte mult pe Asclipie şi pe ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Îl slăveşti, te nădăjduieşti spre Dînsul şi Îl numeşti Dumnezeu. Ştii că de multe ori am trecut cu vederea cele ce auzeam de tine şi mila ţi-am arătat-o, cînd te-am primit în palatele mele. Eu am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin, să te înveţe meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lîngă mine; iar tu, defăimînd toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. Însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta. Pentru aceea se cade să aduci înaintea tuturor jertfe zeilor celor mari”.

Sfîntul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decît cuvintele, pentru că nu atît din cuvinte, pe cît din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos Îl preamăresc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul şi adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pămîntul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvîntul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Deci, de vei voi să cunoşti puterea lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în pat deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela să fie mărturisit, că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede”.

Împăratului i-a plăcut acest sfat al sfîntului. Deci, a poruncit ca îndată să caute un bolnav oarecare. Fiind adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era întocmai ca un lemn nesimţitor, au venit şi slujitorii idoleşti, iscusiţi la meşteşugul doctoricesc, şi au zis sfîntului să cheme el mai întîi pe Hristos al său. Sfîntul le-a zis: „Eu, de voi chema pe Dumnezeu şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întîi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”

Deci, popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci, ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urîte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Sfîntul, văzînd osteneala lor în deşert, a rîs. Iar împăratul, văzîndu-l pe el rîzînd, a zis: „Pantelimon, fă sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfîntul a grăit: „Să se depărteze de aici popii voştri!”

Depărtîndu-se popii, sfîntul s-a apropiat de pat şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a început a se ruga, zicînd: „Doamne, auzi rugăciunea mea, cînd strig către Tine şi să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta şi ori în ce zi Te voi chema, auzi-mă pe mine. Deci, arată tăria Ta cea atotputernică, celor ce nu ştiu de Tine, pentru că toate îţi sînt cu putinţă!” Astfel rugîndu-se sfîntul, a luat de mînă pe cel slăbănog, zicîndu-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!” Atunci, sculîndu-se îndată, slăbănogul s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurîndu-se; apoi, luîndu-şi patul său, s-a dus la casa sa.

Această minune văzînd-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos, iar slujitorii idoleşti scrîşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de rîs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el îndată”. Împăratul a zis către sfînt: „Pantelimoane, jertfeşte zeilor, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare cîţi au pierit neascultînd porunca noastră şi lepădîndu-se de zeii noştri? Au doar nu ai aflat cît de cumplit a fost muncit bătrînul Antim?” Răspuns-a sfîntul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viaţa cea veşnică. Deci, dacă bătrînul Antim, fiind neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atît mai mult eu, care sînt mai tînăr şi mai tare cu trupul decît el, mi se cade ca fără temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobîndă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spînzure gol la muncire, cu unghii de fier să-i strujească trupul şi cu lumînări aprinse să-i ardă coastele. El, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca pînă la sfîrşit să pot suferi muncile păgînilor!” Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sînt cu tine!” Şi îndată mîinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi. Uneltele de muncire au căzut din mîinile lor, iar lumînările s-au stins.

Acest lucru văzîndu-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis către dînsul: „Care este puterea vrăjii tale, că slujitorii au slăbit şi lumînările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, cu a Cărui putere fac toate acestea”. Împăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a răspuns: „În cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dîndu-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdînd mai multe munci pentru Dînsul, voi lua de la El şi mai mari răsplătiri”.

Atunci ighemonul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbînd plumbul şi aducînd pe mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicînd: Auzi, Doamne, glasul meu, cînd mă rog către Tine. Scoate sufletul meu din cursa vrăjmaşului! Aşa rugîndu-se el, i s-a arătat iarăşi Domnul în chipul lui Ermolae şi, luîndu-l pe el de mînă, a intrat cu dînsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cînta, zicînd: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.

Deci, cei ce stăteau de faţă, s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci, cu ce fel de munci vom mai munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de faţă au zis: „Să se arunce în adîncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Ighemonul poruncind să se facă aşa, slujitorii au luat pe mucenic şi, ducîndu-l la mare, l-au pus în caic; apoi, legîndu-i de grumaji o piatră mare, l-au dus departe de mal şi l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Fiind sfîntul aruncat în mare, i s-a arătat Hristos, ca şi mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la grumajii mucenicului s-a făcut uşoară ca o frunză.

Astfel mucenicul umbla cu dînsa pe deasupra apei ca pe uscat, purtîndu-se cu dreapta lui Hristos, precum altădată Petru. Deci a ieşit la mal, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu şi a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirîndu-se de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi marea ai fermecat-o?” Sfîntul a răspuns: „Marea se supune Stăpînului Său şi face voia Lui!” Împăratul a zis: „Au doară şi peste mare stăpîneşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos, Ziditorul şi Stăpînul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum stăpîneşte cerul şi pămîntul, tot aşa stăpîneşte şi marea; pentru că în mare sînt căile Lui şi cărările Sale în ape multe”.

După aceea, ighemonul a poruncit să pregătească afară de cetate o mare privelişte de fiare, ca să dea pe mucenic spre mîncare fiarelor. Deci, alerga toată cetatea la acea privelişte, vrînd să vadă mîncat de fiare pe tînărul cel frumos şi nevinovat. Împăratul, mergînd la priveliştea aceea şi aducîndu-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicîndu-i: „Acestea sînt pregătite pentru tine. Deci, ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte-ţi frumuseţea trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mîncat de dinţii fiarelor”. Dar sfîntul voia mai bine să fie mîncat de fiare, decît să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.

Deci a fost aruncat la fiare sălbatice. Dar şi acolo Domnul, arătîndu-Se sfîntului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut blînde ca nişte miei. Acelea, alergînd la sfînt, îi lingeau picioarele, iar el cu mîna le netezea pe cap. Deci şi fiecare fiară se sîrguia să lingă mîna sfîntului, una pe alta împingîndu-se, iar poporul care privea la acea minune se mira şi cu glas mare striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tînăr”.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mîntuitorul Hristos şi, ucigînd pe mulţi din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Mucenicul, văzînd acest lucru, a strigat zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!” Împăratul a plecat de la privelişte, scîrbindu-se şi mîniindu-se, iar pe mucenic l-a aruncat iar în temniţă.

După aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor mîncătoare de trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcînd multe zile, n-au fost atinse nici de cîini, nici de păsări, iar corpurile lor nu li se stricaseră. Împăratul, aflînd acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adîncă şi să le acopere cu pămînt. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare ascuţite. Făcîndu-se aceasta, au legat pe sfîntul şi au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărîmat în bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborît întreg şi nevătămat. Deci, îi cuprinsese frica pe toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfîntul Său.

Împăratul, văzînd acestea, s-a mirat foarte mult şi a zis către mucenic: „Cine te-a învăţat să faci atîtea farmece?” Sfîntul a răspuns: „Nu sînt farmece cele ce fac. Eu am învăţat dreapta credinţă creştinească de la Sfîntul Ermolae, preotul!” Împăratul l-a întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Mucenicul, înţelegînd cu duhul, că s-a apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă porunceşti, îl voi chema la tine”. Deci, sfîntul a fost trimis cu trei ostaşi, ca să se ducă şi să cheme pe Ermolae preotul.

Ducîndu-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrînul Ermolae, văzîndu-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns: „Părinte, te cheamă împăratul!” Bătrînul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă mi s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicîndu-mi: „Ermolae, ţi se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon”. Bătrînul, zicînd aceasta, a mers cu mucenicul bucurîndu-se şi a stat înaintea împăratului. Împăratul, văzînd pe preot, l-a întrebat de nume. El nu şi-a destăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Împăratul l-a întrebat, zicînd: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?” Bătrînul a răspuns: „Am pe doi slujitori adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat. Împăratul a poruncit să-i aducă şi pe aceia înaintea sa.

Fiind ei aduşi la el, a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii noştri?” Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scoţîndu-i din întunericul închinării idoleşti şi îi aduce la lumina cunoştinţei Sale”. Împăratul a zis către dînşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi pe Pantoleon iar la zei, ca să vi se ierte şi vinovăţia cea dintîi şi să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi aşa îmi veţi deveni prietenii cei dintîi în palatele mele”. Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă şi noi voim împreună cu dînsul, să murim pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci, nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără suflare”.

Zicînd aceasta, şi-au întors toată mintea spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicîndu-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mîntuitorul de sus, încît s-a cutremurat locul acela. Împăratul a zis: „Aţi văzut că zeii, mîniindu-se pe voi, cutremură pămîntul?” Sfinţii au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pămîntul, pentru că au căzut la pămînt de la locurile lor şi s-au sfărîmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mîniat pe voi”. Grăind el acestea, un vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunîndu-i că toţi zeii lui au căzut la pămînt şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat, nu zicea că toate acelea sînt ale puterii lui Dumnezeu, ci le socotea drept vrajă creştinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde pe vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dînşii”.

Deci a poruncit, să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrînul Ermolae şi pe ceilalţi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osîndit la tăiere de sabie. Astfel aceşti trei sfinţi mucenici: Ermolae preotul, împreună cu slujitorii lui Ermip şi Ermocrat, săvîrşindu-şi pătimitoarea lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfîntul Pantelimon şi a zis către dînsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău, Ermolae, cu amîndoi prietenii săi s-au închinat zeilor şi le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dînşii”. Mucenicul, ştiind cu duhul de sfîrşitul sfinţilor, a zis către împărat: „Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Împăratul a zis: „Acum nu sînt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie multă”. Mucenicul a grăit: „Chiar nevrînd ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfîrşitul cel de moarte, ducîndu-se la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Împăratul, văzînd pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgînătatea lor, a poruncit să-l bată cu bătăi cumplite. Deci, l-a osîndit la moarte, adică să i se taie capul cu sabia, iar trupul să se ardă cu foc. Luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la locul de tăiere. Sfîntul Pantelimon, mergînd la moarte, cînta psalmul lui David: De multe ori în tinereţile mele s-au luptat cu mine, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoşii…! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.

Ostaşii, scoţînd pe mucenic din cetate mai departe decît o stadie, au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfîrşească robul Său. Ei l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfînt cu sabia peste grumaji, însă, fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfîntului n-a suferit nimic, pentru că nu-şi sfîrşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimîntîndu-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor…!” Apoi, căzînd la picioarele sfîntului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, pentru cele ce ţi-am făcut din porunca împăratului”.

Sfîntul Pantelimon rugîndu-se mult, a venit un glas de sus către dînsul, întărind schimbarea numelui său, căci în loc de Pantoleon, Domnul l-a numit Pantelimon, dîndu-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce alergau la dînsul în toate primejdiile şi mîhnirile, chemîndu-l pe el întru cele cereşti. Sfîntul, umplîndu-se de bucurie, poruncea ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau şi tremurau. Atunci sfîntul le-a zis: „De nu veţi săvîrşi porunca voastră, nu veţi cîştiga milă de la Dumnezeul meu!” Deci, ostaşii, apropiindu-se, mai întîi i-au sărutat trupul lui, apoi a poruncit unuia din ei, de i-a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sînge, a curs lapte.

Atunci, chiar în acel moment, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină pînă la vîrf. Iar poporul care a fost de faţă la tăierea lui, văzînd acestea, a crezut în Hristos. Toate minunile care se făcuseră le-au spus împăratului, iar împăratul a poruncit să-l ardă împreună cu trupul mucenicului. Stingîndu-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfîntului, nevătămat de foc şi l-au îngropat cu cinste în satul lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Lavrentie, Vasoiu şi Provian, casnicii mucenicului, urmîndu-l pe el de departe şi privind la toate pătimirile şi auzind glasul care-i venise sfîntului din cer, au scris viaţa şi mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului.

Acestea le-au făcut spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Τὸν καιρὸ ποὺ τὰ μαῦρα σύννεφα τῆς εἰδωλολατρείας σκέπαζαν ἀπειλητικὰ ὅλη τὴν οἰκουμένη, στὰ τέλη δηλαδὴ τοῦ τρίτου αἰώνα μετὰ Χριστόν, γεννήθηκε στὴ Νικομήδεια τῆς Μικρᾶς Ἀσίας ὁ Ἅγιος μεγαλομάρτυρας Παντελεήμων. Τὴν ἐποχὴ ἐκείνη αὐτοκράτορας τῆς Ρώμης ἦταν ὁ φοβερὸς διώκτης τῶν Χριστιανῶν, ὁ Μαξιμιανός.

Ὁ πατέρας του λεγόταν Εὐστόργιος καὶ ἦταν εἰδωλολάτρης ἀξιωματοῦχος, μέλος τῆς συγκλήτου. Ἡ μητέρα του λεγόταν Εὐβούλη καὶ ἦταν θερμὴ Χριστιανή. Τὸ ὄνομα ποὺ ἔδωσαν στὸ παιδί τους ἦταν Παντολέον.

Ὁ Παντολέον ἦταν πολὺ ἔξυπνος, εὐγενικός, ἐπιμελής, ταπεινὸς καὶ πράος, γεμάτος ἀρετή, παρ’ ὅλο ποὺ ἀκόμη δὲν εἶχε βαπτιστεῖ Χριστιανός. Ὅταν μεγάλωσε, ὁ πατέρας του τὸν παρέδωσε σ’ ἕνα φημισμένο γιατρό, τὸν Εὐφρόσυνο , γιὰ νὰ τοῦ διδάξει τὴν ἰατρικὴ ἐπιστήμη. Σὲ λίγο καιρὸ ὁ Παντολέον ξεπέρασε ὅλους τους συνομήλικούς του στὴν μόρφωση καὶ ὅλοι μιλοῦσαν μὲ θαυμασμὸ γιὰ τὸ χαρακτήρα του. Ὁ ἴδιος ὁ αὐτοκράτορας, μαθαίνοντας γιὰ τὴν ἀρετὴ καὶ τὴν ἐξυπνάδα του, τὸν προόριζε γιὰ νὰ γίνει γιατρὸς στὸ παλάτι, ὁ γιατρὸς τῶν ἀνακτόρων.

Τὸν ἴδιο καιρὸ ὁ γέροντας ἱερέας τῆς Νικομήδειας Ἐρμόλαος, φωτισμένος ἀπὸ τὸ Ἅγιο Πνεῦμα κάλεσε στὸ σπίτι ποὺ κρυβόταν τὸν Παντολέοντα γιὰ νὰ τὸν γνωρίσει. Ἀφοῦ συνομίλησαν γιὰ πολλὴ ὥρα, ὁ Ἐρμόλαος κατενθουσιάστηκε ἀπὸ τὶς ἀρετὲς ποὺ κοσμοῦσαν τὸ νέο καὶ ἀποφάσισε νὰ τοῦ γνωρίσει τὴν πίστη στὸ Χριστό. Ἔτσι ἀναπτύχθηκε ἀνάμεσά τους μιὰ ἄριστη πνευματικὴ σχέση. Ὁ Παντολέον ἐπισκεπτόταν καθημερινὰ τὸν Ἅγιο Ἐρμόλαο καὶ ἀπολάμβανε τοὺς Χριστιανικούς του λόγους. Στερεωνόταν ἔτσι, σιγὰ – σιγὰ,  στὴν ἀληθινὴ πίστη.

Ἕνα ἐντυπωσιακὸ γεγονὸς κάνει τὸν Παντολέοντα νὰ πάρει τὴ σοβαρὴ καὶ γενναία ἀπόφαση νὰ δεχθεῖ τὸ Ἅγιο Βάπτισμα, νὰ γίνει Χριστιανός. Ἐνῶ περπατοῦσε στὸν δρόμο συνάντησε ἕνα παιδὶ ποὺ τὸ δάγκωσε μία ὀχιὰ καὶ πέθανε. Λέει λοιπὸν στὸν ἑαυτό του: Θὰ προσευχηθῶ στὸ Χριστὸ νὰ ἀναστήσει αὐτὸ τὸ παιδὶ καὶ ἂν πράγματι τὸ παιδὶ ἀναστηθεῖ, ἐγὼ πιὰ δὲν ὑπάρχει λόγος νὰ καθυστερῶ τὴν βάπτισή μου, θὰ γίνω Χριστιανός, θὰ πιστέψω ὅτι ὁ Χριστὸς εἶναι ὁ Θεὸς ὁ ἀληθινός, ὁ Σωτήρας τοῦ κόσμου. Αὐτὰ σκέφτηκε καὶ προσευχήθηκε θερμὰ στὸν Κύριο. Ἀμέσως τὸ παιδὶ ζωντάνεψε καὶ τὸ φίδι πέθανε.

Γεμάτος χαρὰ ὁ Παντολέον τρέχει στὸ γέροντα Ἐρμόλαο, τοῦ διηγεῖται τὸ θαῦμα καὶ τοῦ ζητᾶ νὰ τὸν βαπτίσει. Καὶ ὁ Ἐρμόλαος, ἐπειδὴ γνώριζε ποιὸς ὁδηγεῖται στὴν τελειότητα, γεμάτος συγκίνηση ὁδήγησε στὸ φωτισμὸ τοῦ Θείου Βαπτίσματος τὸν Παντολέοντα.

Ἀπὸ τότε ὁ Παντολέον ἔγινε ἀνάργυρος ἰατρός. Θεράπευε μὲ τὴ δύναμη τοῦ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοὺς ἀσθενεῖς, χωρὶς νὰ παίρνει καθόλου χρήματα. Ἀκόμη, ὅταν εὕρισκε φτωχοὺς τοὺς βοηθοῦσε ποικιλότροπα, δίνοντάς τους χρήματα καὶ ἄλλα ἀναγκαῖα εἴδη. Ἕνα ἀπὸ τὰ πιὸ ἐντυπωσιακὰ θαύματα τοῦ Ἁγίου ἦταν ἡ θεραπεία ἐνὸς τυφλοῦ, μὲ τὴ δύναμη καὶ πάλι τοῦ παντοδύναμου Θεοῦ μας, τοῦ Χριστοῦ.

Οἱ θαυμαστὲς θεραπεῖες τοῦ Ἁγίου προκάλεσαν τὸ θαυμασμὸ τῶν κατοίκων τῆς Νικομήδειας, ἀλλὰ καὶ τὸ μίσος καὶ τὸ φθόνο τῶν ἄλλων ἰατρῶν τῆς πόλης. Οἱ τελευταῖοι κατάγγειλαν τὸν Παντολέοντα στὸν αὐτοκράτορα Μαξιμιανό, τὸν φοβερὸ αὐτὸ διώκτη τοῦ Χριστιανισμοῦ.

Ὁ Μαξιμιανὸς κάλεσε τὸν Ἅγιο στὰ ἀνάκτορα γιὰ νὰ ζητήσει ἐξηγήσεις. Ὁ Ἅγιος ὁμολόγησε μὲ θάρρος ὅτι εἶναι Χριστιανός. Ὁ αὐτοκράτορας στὴν ἀρχὴ προσπάθησε νὰ τὸν πείσει μὲ διάφορες κολακεῖες καὶ ὑποσχέσεις νὰ ἀρνηθεῖ τὸ Χριστὸ καὶ νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα. Ὁ Παντολέον ὅμως ἔμεινε πιστὸς καὶ ἀκλόνητος. Δὲν ἀρνήθηκε. Δὲν πρόδωσε τὸ Χριστό.

Ὁ αὐτοκράτορας ἐξαγριωμένος, διέταξε φοβερὰ βασανιστήρια, γιὰ νὰ κλονίσει τὸν Ἅγιο καὶ νὰ τὸν ἐξαναγκάσει νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα.

Οἱ στρατιῶτες τοῦ αὐτοκράτορα, ἄρχισαν νὰ τοῦ ξέουν τὴ σάρκα μὲ μαχαίρια καὶ νὰ καῖνε τὶς πληγὲς μὲ λαμπάδες. Ὁ Χριστός, ὅμως, ἦλθε σὲ βοήθεια τοῦ Ἁγίου καὶ τοῦ θεράπευσε τὶς πληγές, φωτίζοντάς τον μὲ ἀστραπές. Στὴ συνέχεια ἔβαλαν τὸν Παντολέοντα μέσα σὲ ἕνα καζάνι ποὺ ἔβραζε. Μὲ τὴ βοήθεια ὅμως καὶ πάλι τοῦ Θεοῦ ὁ Ἅγιος ἔμεινε σῶος καὶ ἀβλαβὴς καὶ ἡ φωτιὰ θαυματουργικὰ ἔσβησε. Ἀκολούθως βύθισαν τὸν Ἅγιο στὰ βάθη τῆς θάλασσας, ἀφοῦ ἔδεσαν στὸ λαιμό του μιὰ τεράστια πέτρα. Ὁ Χριστός, ὅμως, ἔκανε τὴν πέτρα πιὸ ἐλαφριὰ ἀπὸ φύλλο καὶ ἔδωσε στὸν Παντολέων τὴν δύναμη νὰ περπατᾶ πάνω στὰ νερά. Ἔτσι σῶος καὶ ἀβλαβής, βγῆκε στὴ στεριά. Στὴ συνέχεια ἔρριξαν τὸν Ἅγιο σὲ πεινασμένα ἄγρια θηρία. Ὅμως τὰ ζῶα, ἀντὶ νὰ τὸν κατασπαράξουν, ἔγλειφαν ἤρεμα καὶ εἰρηνικὰ μὲ τὴ γλώσσα τους τὰ πόδια του, κουνόντας τὶς οὐρές τους.

Ἔκπληκτος ἀλλὰ καὶ ἐξαγριωμένος ὁ ἡγέμονας, διατάσσει τὸν ἀποκεφαλισμὸ τοῦ Ἁγίου. Θαυματουργικὸς τὸ ξίφος λυγίζει καὶ ἀντὶ αἷμα τρέχει γάλα. Λίγο πρὶν ἀπὸ τὸ μαρτυρικὸ διὰ ἀποκεφαλισμοῦ θάνατο τοῦ Ἁγίου, ἀκούσθηκε φωνὴ ἀπ’ τὸν οὐρανό. Ἦταν ἡ φωνὴ τοῦ Θεοῦ ποὺ τοῦ ἔδωσε τὸ ὄνομα Παντελεήμων, ποὺ σημαίνει τὸν Ἅγιο ποὺ ὅλους τους βοηθᾶ καὶ τοὺς ἐλεεῖ ἀκόμη καὶ τοὺς ἐχθρούς του.

Τὸ Τίμιο Σῶμα τοῦ Ἁγίου τάφηκε μὲ τιμὲς ἀπὸ τοὺς Χριστιανούς. Ἡ ἐκκλησία μας τιμᾶ τὴν μνήμη του τὴν 27η Ἰουλίου.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’.
Ἀθλοφόρε Ἅγιε καὶ ἰαματικὲ Παντελεῆμον, πρέσβευε τῷ ἐλεήμονι Θεῷ, ἵνα πταισμάτων ἄφεσιν, παράσχῃ ταῖς ψυχαῖς ἡμῶν.

Ἕτερον Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.

Χάριν ἔνθεον εἰσδεδεγμένος, ῥῶσιν ἄφθονον ἀεὶ παρέχεις, καὶ ψυχῶν τε καὶ σωμάτων τὴν ἴασιν, τοῖς τῷ ἁγίῳ ναῷ σου προστρέχουσι, Παντελεῆμον ἐλέους θησαύρισμα. Μάρτυς ἔνδοξε, Χριστὸν τὸν Θεὸν ἱκέτευε, δωρήσασθαι ἡμῖν τὸ μέγα ἔλεος.

Κοντάκιον. Ἦχος πλ. α’. Αὐτόμελον.
Μιμητὴς ὑπάρχων τοῦ ἐλεήμονος, καὶ ἰαμάτων τὴν χάριν παρ’ αὐτοῦ κομισάμενος, Ἀθλοφόρε καὶ Μάρτυς Χριστοῦ τοῦ Θεοῦ, ταῖς εὐχαῖς σου, τὰς ψυχικὰς ἠμῶν νόσους θεράπευσον, ἀπελαύνων τοῦ ἀεὶ πολεμίου τὰ σκάνδαλα, ἐκ τῶν βοώντων ἀπαύστως· Σῶσον ἡμᾶς Κύριε.

Μεγαλυνάριον.
Ρεῖθρα ἰαμάτων ὡς ἐκ πηγῆς, χάριτι θαυμάτων, βλύζει χρήζουσι δωρεάν, ὁ Παντελεήμων, ὁ πάνσοφος ἀκέστωρ· οἱ ῥώσεως διψῶντες, δεῦτε ἀρύσασθε.

The Great Martyr and Healer Panteleimon was born in the city of Nicomedia into the family of the illustrious pagan Eustorgius, and he was named Pantoleon. His mother St Euboula (March 30) was a Christian. She wanted to raise her son in the Christian Faith, but she died when the future martyr was just a young child. His father sent Pantoleon to a pagan school, after which the young man studied medicine at Nicomedia under the renowned physician Euphrosynus. Pantoleon came to the attention of the emperor Maximian (284-305), who wished to appoint him as royal physician when he finished his schooling. 

The hieromartyrs Hermolaus, Hermippus and Hermocrates, survivors of the massacre of 20,000 Christians in 303 (December 28), were living secretly in Nicomedia at that time. St Hermolaus saw Pantoleon time and again when he came to the house where they were hiding. Once, the priest invited the youth to the house and spoke about the Christian Faith. After this Pantoleon visited St Hermolaus every day. 

One day the saint found a dead child on the street. He had been bitten by a great snake, which was still beside the child’s body. Pantoleon began to pray to the Lord Jesus Christ to revive the dead child and to destroy the venomous reptile. He firmly resolved that if his prayer were fulfilled, he would become a follower of Christ and receive Baptism. The child rose up alive, and the snake died before Pantoleon’s eyes. 

After this miracle, Pantoleon was baptized by St Hermolaus with the name Panteleimon (meaning „all-merciful”). Speaking with Eustorgius, St Panteleimon prepared him to accept Christianity. When the father saw how his son healed a blind man by invoking Jesus Christ, he then believed in Christ and was baptized by St Hermolaus together with the man whose sight was restored. 

After the death of his father, St Panteleimon dedicated his life to the suffering, the sick, the unfortunate and the needy. He treated all those who turned to him without charge, healing them in the name of Jesus Christ. He visited those held captive in prison. These were usually Christians, and he healed them of their wounds. In a short time, reports of the charitable physician spread throughout the city. Forsaking the other doctors, the inhabitants began to turn only to St Panteleimon. 

The envious doctors told the emperor that St Panteleimon was healing Christian prisoners. Maximian urged the saint to refute the charge by offering sacrifice to idols. St Panteleimon confessed himself a Christian, and suggested that a sick person, for whom the doctors held out no hope, should be brought before the emperor. Then the doctors could invoke their gods, and Panteleimon would pray to his God to heal the man. A man paralyzed for many years was brought in, and pagan priests who knew the art of medicine invoked their gods without success. Then, before the very eyes of the emperor, the saint healed the paralytic by calling on the name of Jesus Christ. The ferocious Maximian executed the healed man, and gave St Panteleimon over to fierce torture. 

The Lord appeared to the saint and strengthened him before his sufferings. They suspended the Great Martyr Panteleimon from a tree and scraped him with iron hooks, burned him with fire and then stretched him on the rack, threw him into a cauldron of boiling tar, and cast him into the sea with a stone around his neck. Throughout these tortures the martyr remained unhurt, and denounced the emperor. 

At this time the priests Hermolaus, Hermippus and Hermocrates were brought before the court of the pagans. All three confessed their faith in the Savior and were beheaded (July 26). 

By order of the emperor they brought the Great Martyr Panteleimon to the circus to be devoured by wild beasts. The animals, however, came up to him and licked his feet. The spectators began to shout, „Great is the God of the Christians!” The enraged Maximian ordered the soldiers to stab with the sword anyone who glorified Christ, and to cut off the head of the Great Martyr Panteleimon. 

They led the saint to the place of execution and tied him to an olive tree. While the martyr prayed, one of the soldiers struck him with a sword, but the sword became soft like wax and inflicted no wound. The saint completed his prayer, and a Voice was heard from Heaven, calling the passion-bearer by his new name and summoning him to the heavenly Kingdom. 

Hearing the Voice, the soldiers fell down on their knees before the holy martyr and begged forgiveness. They refused to continue with the execution, but St Panteleimon told them to fulfill the emperor’s command, because otherwise they would have no share with him in the future life. The soldiers tearfully took their leave of the saint with a kiss. 

When the saint was beheaded, the olive tree to which the saint was tied became covered with fruit. Many who were present at the execution believed in Christ. The saint’s body was thrown into a fire, but remained unharmed, and was buried by Christians . St Panteleimon’s servants Laurence, Bassos and Probus witnessed his execution and heard the Voice from Heaven. They recorded the life, the sufferings and death of the saint. 

Portions of the holy relics of the Great Martyr Panteleimon were distributed throughout all the Christian world. His venerable head is now located at the Russian monastery of St Panteleimon on Mt. Athos. 

The veneration of the holy martyr in the Russian Orthodox Church was already known in the twelfth century. Prince Izyaslav ( in Baptism Panteleimon), the son of St Mstislav the Great, had an image of St Panteleimon on his helmet. Through the intercession of the saint he remained alive during a battle in the year 1151. On the Feast of the Great Martyr Panteleimon, Russian forces won two naval victories over the Swedes (in 1714 near Hanhauze and in 1720 near Grenham). 

St Panteleimon is venerated in the Orthodox Church as a mighty saint, and the protector of soldiers. This aspect of his veneration is derived from his first name Pantoleon, which means „a lion in everything”. His second name, Panteleimon, given him at Baptism, which means „all-merciful”, is manifest in the veneration of the martyr as a healer. The connection between these two aspects of the saint is readily apparent in that soldiers, receiving wounds more frequently than others, are more in need of a physician-healer. Christians waging spiritual warfare also have recourse to this saint, asking him to heal their spiritual wounds. 

The holy Great Martyr and Healer Panteleimon is invoked in the Mystery of Anointing the Sick, at the Blessing of Water, and in the Prayers for the Sick. 

The Feast of the holy Great Martyr and Healer Panteleimon is the patronal Feast of the Russian monastery on Athos. The forefeast starts eight days before the Feast. Each day after Vespers, Moliebens are sung with Canons in each of the eight tones. Thus, each day has its own particular Canon. The second day of the Feast is the monastery feastday. On this day a general Panikhida is served after Vespers in memory of the founders and benefactors of the monastery, and kollyva (kutia: wheat or rice boiled with honey) is blessed and distributed. 

The verses of the Ninth Ode of the Canon of the Great Martyr and Healer Panteleimon from the manuscript of the Athonite service are reprinted in the „Journal of the Moscow Patriarchate” (1975, No.3, pp. 45-47).

Categories: Cântările Ortodoxiei Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.