Acasă > Mari duhovnici, Minuni, ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar > 29 Ianuarie: Bătrânul Dimitrios Gagastáthis

29 Ianuarie: Bătrânul Dimitrios Gagastáthis

Bătrânul Dimitrios Gagastáthis

Părintele Dimitrios Gagastáthis s-a născut în satul Vánia (Plátanos) din Tríkala la 1 august 1902. Părinţii lui erau evlavioşii Hrístos şi Ecaterina Gagastáthis. Pe data 10 aprilie 1921 s-a înrolat pentru luptele din Asia Mică, slujind ca ostaş şi în diferite regiuni din Macedonia. Pe 18 iunie 1924 s-a eliberat din armată. S-a căsătorit cu Elisabeta Koutsimpíris din Vánia în februarie 1928. În acelaşi an a fost hirotesit citeţ de Mitropolitul Policarp de Tríkka. Pe 24 mai 1931 devine diacon, iar pe 26 ale aceleiaşi luni este hirotonit preot de acelaşi episcop.

Din căsătorie a dobândit 9 fiice. A slujit ca paroh al satului său natal vreme de 42 de ani până pe 1 octombrie 1973, când s-a retras din motive de sănătate. De atunci a trăit în casa ca un cuvios, rugându-se neîncetat şi slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu pentru crunta încercare a bolii. Sfântul suflet şi l-a predat în mâna Dumnezeului celui viu pe 29 ianuarie 1975, în pace…

În toată viaţa sa a fost un slujitor evlavios, drept, simplu, smerit, milostiv, plin de credinţă şi dragoste către Dumnezeu şi de aproapele, rugându-se neîncetat pentru întreaga lume. A fost şi un învăţător duhovnicesc pentru toţi, prin cuvinte, scrisori şi mai cu seamă prin sfânta sa viaţă, precum şi un păstor al oilor celor cuvântătoare. Fusese înzestrat cu multe harisme, cu multă râvnă, avea curăţie a conştiinţei și credinţă tare, care îi uimea pe toţi cei din jur, smerenie adâncă şi deplină dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Plátanos este un mic orăşel, de fapt, un sat mare, la vreo 15 kilometri de oraşul Tríkala, în Thessalía. Părintele Dimitrios primea semne minunate încă din primii ani ai vieţii sale. Şi darurile primite de la Dumnezeu le-a cultivat cu mărinimie, le-a înmulţit şi asta, întotdeauna cu smerenie şi numai spre slava lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu găseşte asemenea vase alese, le foloseşte, le îmbogăţeşte şi viaţa lor se umple de bucurii şi alături de ele şi cei care se apropie de „sobele” acestea duhovniceşti, de aceste limanuri.

Părintele Dimitrie nu a făcut studii. Cu mari greutăţi a terminat şcoala primară în satul său. Apoi a fost păstor de oi. Oriunde s-ar fi aflat, avea neîncetata pomenire a lui Dumnezeu, pomenirea morţii. Îşi închidea oile în stână şi mergea cu lacrimi la biserică. Când nu putea face asta, îngenunchea acolo unde se afla, în munţi, şi plângea, cerând milostivirea lui Dumnezeu, pentru că se afla departe de casa lui Dumnezeu. Citea cu multă zdrobire de inimă vieţi de sfinţi şi îi simţea pe Sfinţi păzitori, binefăcători şi apărători ai săi. Avea simţirea vie a prezenţei lor. Iar Sfinţii erau totdeauna alături de el pentru curăţia vieţii lui. Şi aşa cum însuşi întărea, „cantitatea” ostenelii aduce şi calitatea. Simţea că are nevoie de apărarea Sfinţilor şi nu făcea nimic, dacă nu începea cu Dumnezeu şi nu sfârşea cu Dumnezeu. Adică, dacă pleca de dimineaţă ca să păzească oile, trecea mai întâi pe la biserica Sfinţilor Arhangheli, o biserică din anul 1600, aflată undeva aproape de casa lui, cu o atmosferă tainică, evlavioasă, cu fresce minunate.

A învăţat despre Dumnezeu şi de la foarte evlavioasa lui bunică, iar de la credincioşii lui părinţi a învăţat Sfintele Scripturi şi cele ale lui Dumnezeu. Spunea Sfinţilor: „Să mă apăraţi, să mă păziţi, ca să mă întorc din nou în casa voastră, să vă spun mulţumesc”. Mai întâi mergea în casa lui Dumnezeu şi apoi la treburi şi, când se întorcea, din nou în casa lui Dumnezeu şi apoi acasă. Acesta era programul vieţii lui.

Viaţa lui era una euharistică. Oriunde s-ar fi aflat, el se afla în comuniune cu Dumnezeu. La câmp şi oriunde, la munte, cânta imnurile slujbelor şi mulţumea neîncetat lui Dumnezeu. Dobândea ceea ce era de nedescris, bucuria lui Dumnezeu, binecuvântarea Domnului. Ajungea, adică, la fericita zdrobire a inimii, la tânguirea cea dătătoare de bucurie despre care vorbesc Părinţii. Noi nu suntem părtaşi acestor stări şi de multe ori nici măcar nu înţelegem despre ce e vorba, ca şi cum ar fi pentru noi o limbă străină. Voi pomeni o întâmplare care arată că într-un anume fel l-a ales Dumnezeu pentru această sfântă cale şi pentru binecuvântata lui misiune. Având ca urmare faptul că a bineplăcut lui Dumnezeu. Şi asta prin vieţuirea lui după Hristos cea neprihănită şi curată.

Într-o seară, în timp ce se odihnea în sărăcăcioasa lui casă, a venit un bătrân şi l-a trezit spunându-i: „trezeşte-te, fiul meu, casa se va prăbuşi”. Din nou, a doua oară, până l-a trezit. Şi în cele din urmă, l-a trezit de-a binelea. Şi după ce au ieşit toţi din casă, îndată casa s-a prăbuşit! Bătrânul acela era Sfântul Nicolae. Aveau în sat o biserică închinată Sfântului Nicolae. Sfântul a venit şi l-a apărat. Îndată ce părintele Dimitrie a ieşit, îndată s-a prăbuşit casa.

Nici măcar un fir de păr nu cade din capul omului care se află sub protecţia Dumnezeu. Şi atunci când Domnul îngăduie un necaz ca să se vădească credinţa lui, răbdarea, măreţia virtuţii, îi va da şi mijloacele de a-l depăşi: răbdarea, îngăduinţa, dragostea, armele duhovniceşti pe care Părinţii duhovniceşti le au din prea plin şi astfel depăşesc şi cea mai mare încercare şi mâhnire. Am omis să spun că Părintele Dimitrie s-a căsătorit cu Elisabeta şi a dobândit nouă fiice.

Şi când a venit vremea să meargă în război s-a dus la biserica Sfinţilor Arhangheli, s-a închinat şi a făcut o înţelegere cu Sfinţii Arhangheli, spunându-le: ”Vă cer o favoare. Eu de mic vă slujesc. Vă curăţ candelele, fac ce pot. Vreau să mă aduceţi înapoi acasă fără să mă atingă nici un rău. Sunteţi obligaţi faţă de mine. Vă cer şi eu acum să mă slujiţi”.

A fost și în Asia Mică, și din toate primejdiile pe care le întâmpina, îl salvau Arhanghelii. Povestea Părintele: ”în Smirna turcii înjunghie, fac ravagii, la mine vin turcii, îmi dau un cal şi îmi spun: fugi în Tzesmé. Mă găsesc în cutare loc unde scapă doi din 150 de călăreţi. Mie îmi spun: nu te teme, suntem de partea ta. La nouă fără un sfert să mergi în cutare loc, ca să prinzi ultimul vas, să mergi în Chios. Şi, aşa cum au promis Sfinţii, nu am primit nici o palmă de la nimeni”.

Mai târziu a trecut prin încercări grele, în perioada războiului civil din Grecia. Pentru că el vorbea despre Hristos, despre patrie, familie, l-au luat în vizor, l-au ameninţat, l-au înjosit şi de multe ori au încercat să îl omoare, dar de fiecare dată era salvat în chip minunat.

Pomenesc una dintre multele întâmplări minunate. Sunt toate consemnate în jurnalul pe care îl ţinea de mic copil, pe care mi l-a dat în manuscris, în care se vădeşte plin de bucurie, cu simplitate, dar cu măreţie de suflet şi cuget eroic: ”Am venit, duminică de dimineaţă la biserică. Abia am apucat să termin slujba, am ieşit din biserică. Erau 10 călăreţi şi cu şeful lor, 11, şi m-au fugărit pe câmp. Sătenii din satul nostru priveau dintr-o margine, iar cei din cealaltă parte, din celălalt sat, tocmai ieşiseră din biserică, de la slujbă, şi se uitau şi aceia la scenă. Călăreţii înjurau groaznic. Nici nu pot spune. Ţap de popă ce eşti şi alte asemenea mizerii şi trăgeau cu armele încontinuu. Gloanţele îmi găureau rasa, dar nu mă atingea nici unul. Când m-au ajuns la 50 de metri şi m-au înconjurat, atunci am îngenuncheat. Am ridicat mâinile la cer şi am strigat din adâncul sufletului meu: Arhanghele Mihail, sunt în primejdie, ajutaţi-mă. Instantaneu cei 11 au încremenit ca nişte statui. Şeful lor cade jos de pe cal, îşi rupe coloana vertebrală, şi văzând eu că au rămas nemişcaţi, i-am mulţumit lui Dumnezeu, Sfinţilor Arhangheli şi le-am spus: să vă pocăiţi, să deveniţi oameni buni, să spuneţi adevărul, să Îl aveţi pe Dumnezeu de ajutor şi, după ce i-am binecuvântat – fără ca ei să îmi facă ceva rău – am mers de cealaltă parte, în celălalt sat, unde mă aşteptau oamenii şi am intrat cu tot poporul în biserică şi am dat slavă lui Dumnezeu, Care a făcut astăzi această minune”.

Toată viaţa lui a fost plină de asemenea întâmplări, fără ca pentru aceasta el să-şi facă vreo idee despre sine. Semna ultimul, părinţelul, căci se socotea cel mai nefolositor om de pe pământ. Şi chiar credea acest lucru, o simţea. Prin orice greutate ar fi trecut, nu se pierdea cu firea. Când preoteasa îi spunea:

”Nu te interesează? Ce va fi cu fetele astea? Alţii fac asta şi asta”.

”Vreau să mor ca un părinte, nu ca un escroc. Pentru Hristos mă jertfesc, pentru oile cele cuvântătoare. Ce e azi şi ce e mâine? Un singur suflet avem. Îl voi preda în mâinile Ziditorului meu”.

Dovedea consecvenţă. Îl chemau să îl trimită ca preot în Orientul Mijlociu. ”Voi nu m-aţi salvat. Sfinţii Arhangheli m-au salvat şi acum să îi las pe protectorii meu şi turma mea, ca să merg în Orientul Mijlociu sau în Atena? Nu, acolo nu voi merge”.

Şi cu adevărat, îl acoperea Dumnezeu şi îl păzea: ”Eu Îl am pe Hristos Chivernisitor al vieţii mele. Oamenii nu L-au băgat bine în inima lor pe Hristos, ca să Îi simtă măreţia. Este dulce. Nu Îl schimb pe Hristos pentru nimic din lume. O viaţă am şi Îl rog să mă învrednicească să îmi vărs şi eu sângele pentru El. Dorm atât de fără grijă, precum pasărea pe creangă şi toate le aranjează El mai bine decât oricare altul”.

gagastathisAvea încredere deplină în Dumnezeu, ca un copilaş. Se spovedea cu atâta curăţie şi sinceritate, pe care nu le întâlnim nici la copiii mici. Când mergea odată să îl întâlnească pe părintele Filothei Zervakos (cu părintele Dimitrie, eu, unul, am mers de două ori în Paros, iar părintele Filothei a venit de două ori în sat şi au liturghisit împreună), părintele Filothei îi spune: ”Eşti bolnav. De ce ai făcut un asemenea efort şi ai venit până aici?”.

”Eu sunt ultimul dintre oameni şi sunt un păcătos”, i-a spus părintele Filothei. ”Tríkala are părinţi buni şi vrednici”.

”Nu am venit singur. M-a adus Dumnezeu. Am venit să îmi spăl şi să îmi curăţ sufletul”.

După ce se spovedea era ca un înger. Bucuria îi era zugrăvită şi vădită pe chip.

”O asemenea spovedanie curată şi desăvârşită nu am întâlnit în cei 70 de ani de când spovedesc”, a spus părintele Zervákos. Părintele Dimitrie era un sfânt în viaţă.

În cartea despre părintele Dimitrie Gagastáthis, la sfârşitul căreia scrie un cuvânt şi stareţul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Părintele Emilianos, și pe care a prefaţat-o părintele Filothei, care l-a cunoscut îndeaproape şi știa multe experienţe minunate, acesta din urmă îl numeşte ”sfântul părinte Dimitrie Gagastáthis”.

Când l-am întrebat, ”de ce, Gheronda, vă începeţi astfel prefaţa?”, el a răspuns: ”pentru că, fiul meu, Părintele Dimitrie este un sfânt. Când mi-au scris despre adormirea lui întru Domnul, am început să mă rog şi să postesc şi să cer de la Dumnezeu să mă înştiinţeze în ce stare se află. Şi după câteva zile mi-a arătat slava în care se află. Este un sfânt”.

Întorcându-ne noi de la înmormântare, la miezul nopţii, am mers la Părintele Porfirie. Era ora 2 din noapte. Îndată ce am ajuns, mi-a spus şi acest lucru: ”Părintele Dimitrie este un om sfânt. Nu contează că nu au trecut mulţi ani de la moartea lui. Asta nu are legătură cu sfinţenia. Omul nu devine sfânt după mulţi ani de la moarte. Pentru noi, neputincioşii, întârzie Biserica să îi canonizeze pe sfinţi. Să vă îngrijiţi, ca să se facă oficial recunoaşterea lui ca sfânt, pentru toată Ortodoxia, de aceea să faceţi dezgroparea moaştelor lui”.

Oamenii lui Dumnezeu care l-au cunoscut pe părintele Dimitrie îl socoteau un sfânt contemporan în viaţă. Între alte personalităţi care astăzi strălucesc în Ortodoxie prin luminata lor vieţuire după Dumnezeu a fost şi părintele Amfilohie din Patmos, care purta şi corespondenţă cu părintele Dimitrie.

Pe părintele Gagastáthis îl considerau sfânt Părintele Efrem Katunakiotul, Părintele Gheorghios Kapsánis, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, precum şi Părintele Emilianos, stareţul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, şi alţi cuvioşi Părinţi contemporani ai Ortodoxiei.

Părintele Dimitrie avea harisma credinţei vii, harisma răbdării, a smereniei, a dragostei şi aducea roade bogate. Când primeşti în tine dragostea lui Hristos este ca şi cum ai primi pe mama tuturor virtuţilor, lucru pe care nu îl aveau cei mai mari înţelepţi ai lumii. Să vă spun o întâmplare, dintre multele care sunt consemnate. Nu voi pomeni întâmplările pe care le-am trăit eu, pentru că va trebui să pomenesc şi alte persoane cuvioase şi cunoscute, care au legătură între ele. Unul, a adormit întru Domnul, era director de vamă, foarte evlavios şi înţelept, fiu duhovnicesc al părintelui Dimitrie şi al părintelui Filothei, pe nume Athanasios Mourmoúris. Trecea printr-o încercare grea, adică printr-o calomnie, care, dacă ar fi apărut în presă, omul intra în puşcărie. Au căzut înaintea lui Dumnezeu, la rugăciune, amândoi oamenii: şi părintele Dimitrie, şi acest om.

”Nu te mâhni”, i-a spus părintele Dimitrie. „Linişteşte-te, are Dumnezeu căile Lui. Noi să ne îngrijim de datoria noastră. Prin rugăciune ni se va da răspunsul”. Răspunsul urma să se dea după o lună la tribunal. Părintele Dimitrie a căzut la rugăciune. Ştia rezultatul dinainte. Şi s-a întâmplat aşa cum a spus Părintele Dimitrie.

O altă persoană care trăieşte încă, a fost subprefect în Sidorókastro, domnul Gheorghios Saidínis. A lucrat ca director la Ministerul de Interne. A trecut şi el printr-o mare încercare în timpul dictaturii militare. A primit un transfer defavorabil în Haniá şi în Sparta. S-a dus în dreapta şi-n stânga şi nu a primit sprijinul de care avea nevoie. A făcut recurs la Consiliul de Stat. Părintele Dimitrie se afla în ultima fază a vieţii sale. Trecea printr-o cumplită încercare, era bolnav de cancer, de care şi avea să moară. Acest om trimite scrisoare lui Gheronda şi îi spune: ”am problema asta, ce să fac?”. Cade la rugăciune Gheronda. El avea căile lui de rezolvare a problemelor. Iar el, îndată ce ajungea la zdrobirea inimii, primea răspunsul limpede. Era un lucru sigur. Era ca şi cum primea scrisoare de Sus, semnată de Dumnezeu. Şi îi scrie Gheronda: ”le vei primi pe toate adunate. Vor cădea în gol calomniile de până acum şi îţi va spune Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie asta şi asta”.

Părintele Dimitrie avea febră şi era grav bolnav. A avut loc recursul şi domnul Saidínis l-a văzut pe Părintele Dimitrie în spatele Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie spunându-i acele cuvinte pe care le scrisese Părintele în scrisoare. Şi apoi l-au avansat şi l-au făcut Director la Ministerul de Interne.

Faptul că ne-am cunoscut a fost cu adevărat degetul lui Dumnezeu. Pe atunci editam o revistă, ”Sfântul Nectarie”, şi părintele Dimitrie se dusese la Mitropolie. Acolo la Mitropolie îi spune un cleric: ”Tu îl iubeşti pe Sfântul Nectarie, nu iei periodicul? Cuprinde lucruri frumoase”.”Tocmai l-am luat”, spune, ”am înţeles că aveţi luptă şi greutăţi şi am zis: Părinte Dimitrie, să predici nu ştii, să scrii nu ştii, pentru că eşti analfabet. Să te rogi nu ştii”. Şi ne scrie o scrisoare şi ne spune: ”fiii mei, să mă iertaţi. Vreau şi eu să îmi faceţi o favoare. Să îmi daţi numele voastre, pentru că eu le voi pomeni şi simt bucuria lui Dumnezeu, binecuvântarea Domnului, ceva de nedescris. Mare lucru”.

Cândva am mers cu un autocar din Tesalonic în diferite locuri de închinare, printre care şi la Sfântul Nectarie. A făcut slujba Sfântului cu multă zdrobire a inimii. Atunci i-am spus: nu plecăm dacă nu ne spui cuvântul lui Dumnezeu. Şi s-a împotrivit spunând: ”Sunt analfabet, îmi e greu, nu ştiu”. S-a înroşit. ”Dacă nu vrei să ne vorbeşti, părinte, mai bine goneşte-ne”. Şi-a deschis gura şi a vorbit ore în şir. Nimeni nu a spus ”ajunge”. O oră, două, trei, am obosit? Toţi eram muţi de uimire. Iar el era în zdrobirea inimii, în lacrimi. ”Credinţa noastră este vie, fiii mei. Vedeţi această Sfântă Masă? Când liturghisesc se umple de bună mireasmă, pe care nici credincioşii nu o simt. L-am adus aici pe Părintele Filothei, l-am adus pe cutare şi mi-au spus: «aceasta este o harismă aparte pentru prigoanele prin care ai trecut pentru numele lui Hristos, ca să te mângâie». Şi vin aici și mă îmbăt, fiii mei. Nu ştiu ce se petrece. Nici nu ştiu dacă am făcut liturghia. Pentru aceasta, mă iertaţi. E de nedescris. Orice obiect pun pe Sfânta Masă, nu în altă parte, se umple de mireasmă. Ştiţi, fiii mei, o simt la ale Tale dintru ale Tale sau la ”Cuvine-se cu adevărat”. Atunci se pogoară harul. Toată lumea de v-ar da-o, voi să o socotiţi ca nimic”.

 „Altă dată eram prigonit în munţi, necăjit. Mă urmăreau ca să mă omoare. M-a luat Zérvas, apoi m-a părăsit. Nu aveau nevoie de popă. Dar Dumnezeu nu m-a părăsit şi m-am trezit într-un loc plin de ceaţă şi râul era revărsat. Nu puteam trece pe cealaltă parte, plângeam ca un copil mic şi spuneam: „Dumnezeule, fie scoate-mă de aici, fie ia-mă la Tine. Sunt în primejdie, foame, frig…”. „Acolo unde mă rugam eu, vine un tânăr cu un cal şi când mi-am venit în fire am văzut că eram deja de cealaltă parte a râului. Îmi spun: ce s-a petrecut cu mine, păcătosul? L-am slăvit pe Domnul şi îl căutam pe binefăcătorul meu. Într-o seara mi se înfăţişează un tânăr şi îmi spune: «Părinte Dimitrie, m-ai uitat». «Nu, fiule, eu îl caut pe binefăcătorul meu». «Sunt Gheórghios. Îţi aminteşti de anul cutare, în locul cutare când plângeai… şi celelalte. Cine te-a scăpat? Nu ştiu, îi zic eu. Caut. Eu te-am scăpat şi nu ai venit nici măcar o dată să slujeşti în bisericuţa mea». Mă trezesc, bat clopotul de la biserica satului, adun tot satul, postim cu toţii şi mergem la bisericuţă. Acest loc era plin de minuni. Un copac avea o ramură uscată şi de ziua Sfântului de acolo curgea apă. Doar de ziua Sfântului. Şi această apă era folosită ca aghiasmă. Apoi, pentru că lumea a devenit păcătoasă, a încetat această minune. Pentru că minunea cere credinţă.

phoca_thumb_l_1Astfel, am mers şi am făcut slujba, adică, de dimineaţă la Liturghie, am spus sătenilor: «ce ziceţi, este Sfântul Gheorghe aici sau nu este? Trăieşte Dumnezeu şi împărăţeşte şi apără lumea? Veniţi aici cu toţii!» Şi s-au adunat. Sfinte Gheorghe, nu o fac din necredinţă, nici din curiozitate, o fac pentru a întări credinţa oamenilοr. Vreau să vii, să ni te înfăţişezi, adică să mişti lemnul cel uscat, ca să curgă aghiasmă ca pe vremuri. Acolo, aşadar, unde mă rugam, a început încet-încet să picure apa. Nu eram mulţumit, vroiam mai mult şi am devenit deranjant de insistent. I-am spus: vreau mai mult şi a curs atât de multă aghiasmă, că s-au umplut sticlele şi s-a udat pământul. Aceasta este credinţa noastră, este vie”.

http://www.pemptousia.ro/

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.