Acasă > Pagini de Sinaxar > 29 septembrie: CÂND FRANŢA ERA ORTODOXĂ: SFÂNTUL FAUST, EPISCOP DE RIEZ

29 septembrie: CÂND FRANŢA ERA ORTODOXĂ: SFÂNTUL FAUST, EPISCOP DE RIEZ

29 septembrie

CÂND FRANŢA ERA ORTODOXĂ:

SFÂNTUL FAUST, EPISCOP DE RIEZ


Născut în Marea Britanie în jurul anului 400, Cuviosul Faust s-a mutat cu familia sa în Galia sudică la începutul secolului V.
După strălucitele sale studii în filosofie, a dorit să dobândească adevărata înţelepciune şi s-a tuns monah în renumita mănăstire din Lerini, aşezându-se pe sine sub îndrumarea duhovnicească a întemeietorului ei – Sfântul Honorat (pomenit pe 16 ianuarie) şi a Preacuviosului Caprasie. Smerenia, ascultarea, blândeţea şi râvna sa pentru nevoinţă au făcut ca în puţin timp să înainteze în virtuţile monahiceşti, iar Sfântul Egumen Maxim (în Biserica Apuseană este pomenit pe 27 Noiembrie) şi fraţii să-i recunoască harismele cu entuziasm. În felul acesta, când Maxim a fost ales Episcop de Riez, în Provence (434), obştea l-a ales pe Faust ca urmaş al său. Timp de 27 de ani, sub supravegherea sa priveghelnică, a reuşit să instaureze la Lerini o desăvârşită bună-rânduială prin care se respecta cu scumpătate Tradiţia Părinţilor Răsăriteni. A apărat cu râvnă autonomia mănăstirii împotriva intervenţiilor Episcopului Teodor de Fréjus, care a convocat în anul 453 un Sinod la Arelate (astăzi Arl), cu scopul analizării rânduielii pe care o respecta Cuviosul în mănăstirea sa. Dar Sinodul l-a reabilitat pe Faust în datoriile sale şi a hotărât ca Episcopul de Fréjus să se limiteze la jurisdicţia Eparhiei lui.
Întorcându-se în mănăstirea sa, Cuviosul Egumen, fiind el însuşi un adevărat model al tuturor virtuţilor, a continuat să-i călăuzească pe monahii săi până la adormirea Sfântului Maxim (461). Atunci, în ciuda refuzurilor sale, a fost nevoit să-l urmeze pe tronul episcopal de Riez.
Fără a-şi părăsi nevoinţa călugărească pentru măreţia demnităţii episcopale, noul episcop se întrecea în posturi şi privegheri cu cei mai aspri pustnici. A introdus în Catedrala Mitropolitană rânduielile liturgice de la mănăstirea din Lerini şi a păstrat strânse relaţii cu toate mănăstirile episcopiei lui, în care adeseori se retrăgea pentru linişte. După zilnica lui rugăciune de noapte, îmbrăcat simplu, ca un preot lipsit de importanţă, ieşea din mănăstire, ca să-i ajute pe cei în nevoi, să-i viziteze pe cei întemniţaţi, să îngroape trupurile săracilor părăsite pe drumurile publice, ridicându-le pe umerii lui. Blând şi primitor, Faust a câştigat iubirea întregului popor, pe care neîncetat îl îndemna să părăsească obiceiurile idolatre şi să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu.
În groaznica foamete din 474 s-a făcut „tuturor toate” pentru a-şi salva turma. A hotărât ca vreme de trei zile să se facă procesiuni şi rugăciuni de toată noaptea, a împărţit poporului tot ce avea el însuşi şi l-a rugat pe prietenul său Sfântul Patientius (în Biserica Apuseană este pomenit pe 11 septembrie) să trimită în Lugdunum (actualmente Lyon) provizii de grâu.
În timpul episcopatului său de treizeci de ani, Sfântul Faust a deţinut o poziţie de conducător în lucrurile bisericeşti din Galia, a fost considerat capul episcopilor şi cel mai bun ritor din vremea sa. S-a ciocnit cu ereticii arieni şi macedonieni şi a luptat împotriva unor teologi, care, întemeindu-se pe scrierile Sfântului Augustin, primeau învaţătura despre predestinaţia absolută, refuzând să accepte împreună-lucrarea liberului arbitru al omului cu Harul dumnezeiesc. Ca şi Cuviosul Casian (pomenit pe 29 februarie) şi Părinţii Elini, Faust învăţa că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are chemarea să intre prin virtute într-o „sinergie” (împreună-lucrare) liberă şi dinamică cu Creatorul său, ca să îşi înfrumuseţeze chipul şi să-l lumineze cu „după asemănarea” (Biserica Apuseană, care în general a adoptat teologia Sfântului Augustin şi prin urmare, şi învăţătura lui despre predestinaţia absolută, a considerat ca erezie (semipelagianism) învăţătura lui Faust, cu toate că acesta conglăsuia absolut cu Tradiţia comună a Bisericii (vezi şi pomenirea Cuviosului Casian pe 29 februarie). Acestă învăţătură a fost acceptată de episcopii din Galia la Sinoadele de la Arelate (473) şi Lugdunum (474).
Când regele vizigoţilor Evric a intrat cu oştirile sale în Galia Sud-Răsăriteană (477), Sfântul Faust a făcut parte dintr-o comisie de patru episcopi, însărcinaţi cu tratarea păcii cu acesta. Nu au reuşit însă să oprească catastrofala năvălire barbară. Vizigoţii au prădat Provence-ul şi au semănat arianismul. Avântându-se în luptă cu rugăciune şi post, sfântul episcop îşi aduna zilnic poporul şi clerul şi fiind indiferent la ameninţările lui Evric, îi sfătuia să-şi păstreze credinţa ortodoxă chiar cu preţul vieţii dacă va fi nevoie.
Evric l-a exilat şi l-a întemniţat în Lemovikino (actualmente Limoz), dar după moartea aceluia (485), Faust a revenit în episcopia lui. Turma sa l-a primit cu strigăte triumfale şi cu lacrimi de bucurie, ca să se desfăteze pentru încă zece ani de înţeleptul ei păstor. A adormit în pace ca episcop la vârsta de aproape 100 de ani (495).

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”)

 

 

Categories: Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.