Acasă > Canoane de rugăciune, Cântările Ortodoxiei > 30 martie: SF. IOAN SCĂRARUL (Viaţa, Canonul)

30 martie: SF. IOAN SCĂRARUL (Viaţa, Canonul)

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. IOAN SCĂRARUL

30 MARTIE

Ioan Scărarul (scene din viată)

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: „Petrecerea noastră este în ceruri”, unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturîndu-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie.

Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că „are să fie ca o mare stea în toată lumea”; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: „Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?” Martirie răspunse: „Este robul tău, părinte, eu l-am tuns”. Apoi a zis Atanasie cu mirare: „O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!”

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: „Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?” Marele stareţ răspunse: „Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele”. Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor – precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune.

Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: „Taci, amuţeşte!” Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o „închinare la idoli”, prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice – grăieşte monahul Daniil – despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte „Scara”, pentru care s-a numit şi el mai pe urmă „Scărar”, pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare – căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: „Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!” Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: „Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?” Iar el a zis: „O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!” Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: „La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!” Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa.

După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: „Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc”.

Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan – zice Daniil monahul – mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc „Scară” -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul – zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: „Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu”. Sfîntul Ioan i-a răspuns: „Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!” Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

 

NOTĂ – Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: „Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul – adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele”. Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, glasul 1:

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Cântarea 1, glasul 1.

Irmosul:

Cântare de biruinţă să cân­tăm toţi lui Dumnezeu, Celui Ce a făcut semne minunate, cu braţ înalt, şi a mântuit pe Israel, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dispreţuind cele din lumea de jos, ai dobândit cele de sus, Înţelepte Părinte Ioan. Pentru aceasta, ne înveţi pe noi că fuga de lume este plăcută lui Dumnezeu.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu strădania ta ai pus capăt foamei tinerei şi pe stăpânul patimilor l-ai legat cu lanţurile nevoinţelor tale, fericite şi cu darul nepătimirii ai fost încu­nunat de Hristos Dumnezeu.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuget întocmai cu îngerii ai dobândit, cugetătorule de Dumnezeu, smulgându-te pe tine din lumea cea pământească şi stricăcioasă, preafericite. Pen­tru aceasta, petreci în Locaşu­rile Nematerialnice.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cuvânt îndelungat scriind ucenicilor tăi, Fericite Ioan Preaînţelepte, cu învăţăturile tale îi ridici din viaţa cea pământeas­că la viaţa cea fericită.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu gură dreptcredincioasă şi cu învăţături Dumnezeieşti, Bi­serica propovăduieşte naşterea ta, Fecioară, Mireasă Dumneze­iască şi se închină semnelor Trupului Fiului tău.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Piatra pe care nu au socotit-o…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îndepărtând din adâncul sufletului tău toată răuta­tea mâniei, ai aflat netulburarea ca pe o plăcută tămâie. Pentru aceasta, minunate, cere pentru noi de la Mântuitorul dezlegare de păcate.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu focul dragostei lui Hristos arzând gândul cel aducător aminte de rău, fericite, ai stră­lucit în chip credincios, cu ra­zele iubirii frăţeşti şi ai arătat tuturor cale uşoară către mân­tuire, gândul cel neaducător aminte de rău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Primit-ai din cer harul pust­niciei celei lucrătoare, fericite. Pentru aceasta, astupi gurile celor clevetitori cu învăţăturile tale cele înţelepte, prin care ne povăţuim spre cărarea virtu­ţilor; pe care să ne învrednicim a o dobândi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Proorocul cel de demult a grăit despre tine că vei naşte în feciorie, pe Cel fără de ani sub ani şi mai presus de minte şi de cuvânt pe Unul din Treime, pe Hristos, Dumnezeul nostru, pe Care, Preacurată, fă-L Milostiv nouă, celor ce te lăudăm pe tine.

Irmosul:

Piatra pe care nu au soco­tit-o ziditorii, aceasta s-a aşezat în capul unghiului. Aceasta este piatra pe care Hristos a întărit Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o din păgâni.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Cu duhul văzând de mai înainte Întruparea Cuvântului, Proorocul Avacum a propovăduit, strigând: când se vor apropia anii Te vei cunoaşte; când va veni vremea Te vei arăta. Slavă Puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înfrânând cu postul porni­rile limbii, ţi-ai petrecut în linişte viaţa ta, înţelepte. Şi ca pe o mireasmă a focului gustând harul Celui Preaînalt, ai fugit de multă vorbire ca de o negură a păcatului, slujind fără de prihană lui Dumnezeu.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Din destul îndulcindu-ţi su­fletul cu adevărul, ai fugit de împărtăşirea cea amară a min­ciunii. Pentru aceasta, prin nevoinţă Dumnezeiască robind vicleşugurile demonilor, te-ai arătat, de Dumnezeu grăitorule, Sfinte Părinte Ioan, povăţuitor fără de gre­şeală al călugărilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Strâmtorându-te cu putere, prin stăruinţa nevoinţei, ai pus capăt trândăviei lenevirii, înţe­lepte. Şi cu suliţa osârdiei, omo­rând puterea mâhnirii, te rogi lui Dumnezeu să ne dăruiască nouă tuturor, curăţire.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fericit este neamul care s-a învrednicit să cinstească cu cre­dinţă naşterea ta, Prealăudată Curată, arătând prin dreapta credinţă, prin învăţături şi prin fapte Întruparea Fiului tău.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Noaptea şi negura păcatu­lui m-au cuprins pe mine, Mântuitorule. Pentru aceasta, ca un Milostiv, fă să-mi răsară mie, Doamne, dimineaţa pocăinţei, mai înainte de a mă ajunge sfârşitul cel nearătat al vieţii mele, Hristoase Dumnezeule.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prin desfătarea înfrânării îmbogăţindu-ţi mintea, nu ai plecat buzele tale către mâncă­rile plăcerii. Pentru aceasta, ai sugrumat patimile prin flămânzire şi pe demoni i-ai ruşinat. Căci cel ce îşi struneşte gâtle­jul, omoară poftele.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai iubitor de cu­răţie şi urâtor de dezmierdare şi cu lumina mărturisirii celei credincioase ai fugit de întune­cimea patimilor. Căci cel ce vo­ieşte să-şi curăţească trupul şi gândul se arată cu căldură bi­ruitor asupra celor ascunse ale întunericului.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu mintea, cu sufletul şi cu trupul slujind Preasfintei Treimi, ai înde­părtat, cu adevărat, închinăciunea idolilor, iubitorule de să­răcie, cu milostivirea şi cu lipsa celor trebuitoare şi te-ai făcut cu adevărat iubitor de Dum­nezeu mai mult decât iubitor de arginţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lepădând pe pământ povara cea materialnică, cu dreaptă credinţă ai zburat, cuaripile sărăciei tale, la cele nematerialnice. Pentru aceasta, stând cu credinţă în chip nematerialnic înaintea lui Hristos, împreună cu îngerii, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioan, cere curăţire pentru sufletele noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cei ce nu voiau să se închine Icoanei tale şi a Fiului tău s-au arătat nouă preavrăjmaşi şi blestemaţi. Căci nu se plecau învăţăturilor celor Dumnezeieşti ale părinţilor celor de mai înainte.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Pe Proorocul Iona l-ai mântuit…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu puterea cumpătării ce­lei curate şi cu străda­niile rugăciunii ai alungat cu tărie din sufletul tău nesimţirea cea de pe urma patimilor şi te-ai arătat cu totul înfrânat, părinte.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugăciunea cea plină de priveghere ai supus bărbăteşte pe vrăjmaşul cel iubitor de somn şi te-ai arătat păstor treaz al turmei lui Hristos şi luminător al învăţătorilor, de Dumnezeu insuflate.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu dreapta credinţă curăţindu-ţi ochiul minţii şi fără de dormitare slujind pururea lui Hristos, ai văzut de mai înainte Frumuseţile Cele Dumnezeieşti ale Desfătării Celei Fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Nelegiuiţii văzând cetele dreptcredincioşilor sărutând cu evlavie Preasfântă Icoana ta, Fecioară, se afundă acum în valul cel amarnic al necredinţei, Prea­curată.

Irmosul:

Pe Proorocul Iona l-ai mântuit din chit, Iubitorule de oameni. Te rog, scoate-mă şi pe mine din adâncul păcatelor.

 

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca pe un Luceafăr ce îşi în­dreaptă lumina fără de greşea­lă până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, părintele nostru.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

De tinerii Tăi, cei din cup­tor, nu s-a atins nici nu i-a supărat pe ei focul. Şi atunci cei trei, ca şi cu o singură gură cântau şi binecuvântând, grăiau: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca unul care ai nimicit, cu sabia bărbăţiei, şovăielile cura­jului copilăresc, te-ai arătat, cu adevărat, tare şi înfricoşător tuturor duhurilor celor preanecurate, prealăudate. Binecu­vântat este Dumnezeu, Cel Ce te-a arătat pe tine minunat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeieşte ascultând de Legea lui Hristos, ai călcat în pi­cioare mărirea cea cu nume de­şert, aducând ostenelile nevoinţei tale hotărâte numai lui Dumnezeu, în ascuns, Care răs­plăteşte din destul, la arătare.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ridicând război împotriva taberelor celor nevăzute ale patimilor, te-ai arătat biruitor, ca unul ce ai fost umilit la cuget şi la inimă; căci cu acestea ai rănit pe vrăjmaşul cel mândru şi plin de îngâmfare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cinstind Unirea Săvârşită prin Întruparea Ta, Hristoase, mă închin, cu Dumnezeiască cuviinţă Chipului ei. Că Dum­nezeu fiind mai înainte de veci, Însuţi Te-ai făcut Om din Fecioară, fără de sămânţă, în­tru amândouă fiind Desăvârşit.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: De Care se înfricoşează îngerii…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu purtările tale nevino­vate împuţinând cu cu­răţie purtarea cea vicleană, ai fugit de ea ca de ceva netrebnic şi te-ai sălăşluit, cu adevărat, în locul celor blânzi, ca unul care cu blândeţe ai vieţuit, cugetătorule de Dumnezeu, Sfinte Ioan.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe o maică şi păzitoare a tuturor virtuţilor ne-ai arătat nouă, în scris, smerenia. Căci, ca un ziditor înţelept ce ai fost, ai pus-o pe aceasta ca temelie a Dumnezeieştii ridicări.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cu adevărat te-ai făcut păr­taş de harul Duhului şi ai umplut pe toţi de Dumnezeiască Luminare; şi ne-ai învăţat pe noi cu fapta şi ne-ai arătat în cuvinte chibzuinţa cea cu ade­vărat bine socotită.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Nu descriu Dumnezeirea, nu vă înşelaţi orbilor! Căci Ea este Nealcătuită, Nevăzută şi Neînchipuită. Ci, înfăţişând Chipul Trupului, mă închin şi cu cre­dinţă măresc pe Fecioara, Care L-a născut.

Irmosul:

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

De Care se înfricoşează îngerii şi toate Oştirile ca de Făcătorul şi Domnul, lăudaţi-L, preoţi, preaslăviţi-L, tineri, binecuvântaţi-L, popoare, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Izvorul cel Primitor…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu mintea cea nematerialnică zburând către cele nematerialnice, ai înţeles adân­cul Privirilor Celor Dumnezeieşti; şi dobândind harul Sfântului Duh, prin rugăciune îndelungată te-ai învrednicit a vedea de mai îna­inte cele viitoare.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu flacăra rugăciunii mistuindu-ţi cugetul cel materialnic, preacuvioase, foc te-ai arătat cu totul, Preaînţelepte Ioan, cugetătorule de Dumnezeu. Pentru aceasta, ridicându-te cu evlavie la Privirile Cel Dumneze­ieşti, te-ai schimbat în bună schimbare.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Omorând patimile cu nevoinţa ta, părinte, te-ai suit la de­săvârşirea nepătimirii, cuvi­oase. Pentru aceasta roagă-te lui Dumnezeu pentru pacea a toată lumea şi pentru mântui­rea noastră, a celor ce te cin­stim pe tine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luând tărie întru credinţă, părintele nostru şi într-aripat de dragoste fiind, ai alergat către scara virtuţilor cu tărie şi te-ai ridicat întru dragostea lui Hristos. Căci întru Aceasta este împlinireatuturor celor dorite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preaslăvită naşterea ta, Cu­rată şi pe pereţi închipuită, o sărutăm; dar nu ne închi­năm lucrului, ci chipul îl cin­stim şi mărturisind adevărul întru amândouă ne umplem de dreapta credinţă, după cu­viinţă.

Irmosul:

Izvorul cel Primitor de Viaţă şi pururea Curgător, Sfeşnicul darului, cel de Lumină Purtător, Cortul cel Preacurat, Biserica cea Însufleţită, care este mai Desfătată decât cerurile şi decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu credincioşii o mărim.

 

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Făcând din virtuţi trepte de înălţare către cer cu adevărat, te-ai întors cu evlavie către adâncul cel nesfârşit al Privirii Celei Dumnezeieşti şi nimicind toate cursele demonilor, aco­peri pe oameni nevătămaţi de ele. O, Preacuvioase Părinte Ioan, cel ce eşti scară a virtuţilor, roagă-te să fim mântuiţi noi toţi!

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea.Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Nu vom tăcea niciodată, noi, nevrednicii, a vesti puterile tale, Născătoare de Dumnezeu! Că, de n-ai fi stat tu, rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpâ­nă, că tu izbăveşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Pe Cel Născut din Tatăl Cel fără de început, Ceea ce Te-a născut mai pe urmă trupeşte, pe Tine, Hristoase, văzându-Te spânzurat pe Lemnul Crucii, stri­ga: vai mie, Preaiubite Iisuse! Cum Cel Ce este Slăvit ca Dumnezeu de Îngeri, este Răstignit, de bunăvoie, acum de oamenii cei nelegiuiţi, Fiul meu? Te laud pe Tine, Îndelung Răbdătorule.

 

Commemorated on March 30

Saint John of the Ladder is honored by Holy Church as a great ascetic and author of the renowned spiritual book called THE LADDER, from which he is also called „of the Ladder” (Climacus).

There is almost no information about St John’s origins. One tradition suggests that he was born in Constantinople around the year 570, and was the son of Sts Xenophon and Maria (January 26).

John went to Sinai when he was sixteen, submitting to Abba Martyrius as his instructor and guide. After four years, St John was tonsured as a monk. Abba Strategios, who was present at St John’s tonsure, predicted that he would become a great luminary in the Church of Christ.

For nineteen years St John progressed in monasticism in obedience to his spiritual Father. After the death of Abba Martyrius, St John embarked on a solitary life, settling in a wild place called Thola, where he spent forty years laboring in silence, fasting, prayer, and tears of penitence.

It is not by chance that in THE LADDER St John speaks about tears of repentance: „Just as fire burns and destroys the wood, so pure tears wash away every impurity, both external and internal.” His holy prayer was strong and efficacious, as may be seen from an example from the life of the God-pleasing saint.

St John had a disciple named Moses. Once, the saint ordered his disciple to bring dung to fertilize the vegetable garden. When he had fulfilled the obedience, Moses lay down to rest under the shade of a large rock, because of the scorching heat of summer. St John was in his cell in a light sleep. Suddenly, a man of remarkable appearance appeared to him and awakened the holy ascetic, reproaching him, „John, why do you sleep so heedlessly, when Moses is in danger?”

St John immediately woke up and began to pray for his disciple. When Moses returned in the evening, St John asked whether any sort of misfortune had befallen him.

The monk replied, „A large rock would have fallen on me as I slept beneath it at noon, but I left that place because I thought I heard you calling me.” St John did not tell his disciple of his vision, but gave thanks to God.

St John ate the food which is permitted by the monastic rule, but only in moderation. He did not sleep very much, only enough to keep up his strength, so that he would not ruin his mind by unceasing vigil. „I do not fast excessively,” he said of himself, „nor do I give myself over to intense all-night vigil, nor lay upon the ground, but I restrain myself…, and the Lord soon saved me.”

The following example of St John’s humility is noteworthy. Gifted with discernment, and attaining wisdom through spiritual experience, he lovingly received all who came to him and guided them to salvation. One day some envious monks reproached him for being too talkative, and so St John kept silence for a whole year. The monks realized their error, and they went to the ascetic and begged him not to deprive them of the spiritual profit of his conversation.

Concealing his ascetic deeds from others, St John sometimes withdrew into a cave, but reports of his holiness spread far beyond the vicinity. Visitors from all walks of life came to him, desiring to hear his words of edification and salvation. After forty years of solitary asceticism, he was chosen as igumen of Sinai when he was seventy-five. St John governed the holy monastery for four years. Toward the end of his life, the Lord granted him the gifts of clairvoyance and wonderworking.

At the request of St John, igumen of the Raithu monastery (Commemorated on Cheesefare Saturday), he wrote the incomparable LADDER, a book of instruction for monks who wished to attain spiritual perfection.

Knowing of the wisdom and spiritual gifts of St John of Sinai, the igumen of Raithu requested him to write down whatever was necessary for the salvation of those in the monastic life. Such a book would be „a ladder fixed on the earth” (Gen. 28:12), leading people to the gates of Heaven.

St John felt that such a task was beyond his ability, yet out of obedience he fulfilled the request. The saint called his work THE LADDER, for the book is „a fixed ladder leading from earthly things to the Holy of Holies….” The thirty steps of spiritual perfection correspond to the thirty years of the Lord’s age. When we have completed these thirty steps, we will find ourselves with the righteous and will not stumble. THE LADDER begins with renunciation of the world, and ends with God, Who is love (1 John 4:8).

Although the book was written for monks, any Christian living in the world will find it an unerring guide for ascending to God, and a support in the spiritual life. Sts Theodore the Studite (November 11 and January 26), Sergius of Radonezh (September 25 and July 5), Joseph of Volokolamsk (September 9 and October 18), and others relied on THE LADDER as an important guide to salvation.

The twenty-second step of THE LADDER deals with various forms of vainglory. St John writes: „When I fast, I am vainglorious; and when I permit myself food in order to conceal my fasting from others I am again vainglorious about my prudence. When I dress in fine clothing, I am vanquished by vanity, and if I put on drab clothing, again I am overcome by vanity. If I speak, vainglory defeats me. If I wish to keep silence, I am again given over to it. Wherever this thorn comes up, it stands with its points upright.

A vain person seems to honor God, but strives to please men rather than God.

People of lofty spirit bear insult placidly and willingly, but only the holy and righteous may hear praise without harm.

When you hear that your neighbor or friend has slandered you behind your back, or even to your face, praise and love him.

It is not the one who reproaches himself who shows humility, for who will not put up with himself? It is the one who is slandered by another, yet continues to show love for him.

Whoever is proud of his natural gifts, intelligence, learning, skill in reading, clear enunciation, and other similar qualities, which are acquired without much labor, will never obtain supernatural gifts. Whoever is not faithful in small things (Luke 16:10), is also unfaithful in large things, and is vainglorous.

It often happens that God humbles the vainglorious, sending a sudden misfortune. If prayer does not destroy a proud thought, we bring to mind the departure of the soul from this life. And if this does not help, let us fear the shame which follows dishonor. „For whoever humbles himself shall be exalted, and whoever exalts himself shall be humbled” (Luke 14:11). When those who praise us, or rather seduce us, start to praise us, let us recall our many sins, then we shall find that we are not worthy of what they say or do to honor us.”

In THE LADDER St John describes the ascent toward spiritual perfection, which is essential for anyone who wishes to save his soul. It is a written account of his thoughts, based on the collected wisdom of many wise ascetics, and on his own spiritual experience. The book is a great help on the path to truth and virtue.

The steps of THE LADDER proceed gradually from strength to strength on the path of perfection. The summit is not reached suddenly, but gradually, as the Savior says: „The Kingdom of Heaven suffers violence, and the violent take it by force” (Mt.11:12).

St John is also commemorated on the fourth Sunday of Great Lent.

 Ο Άγιος Ιωάννης της Κλίμακας έζησε πιθανότατα το 523 μ.Χ. στη Συρία. Έγινε Ηγούμενος της ιεράς Μονής Σινά για μερικά χρόνια. Εκοιμήθη εν ειρήνη περί το 606 μ.Χ. και άφησε δύο σπουδαιότατα συγγράμματα, την «Κλίμακα» και τον «Λόγον προς τον Ποιμένα».

Ἀπολυτίκιον
Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.
Θεῖον κλίμακα, ὑποστηρίξας, τὴν τῶν λόγων σου, μέθοδον πάσι, Μοναστῶν ὑφηγητὴς ἀναδέδειξαι, ἐκ πρακτικῆς Ἰωάννη καθάρσεως, πρὸς θεωρίας ἀνάγων τὴν ἔλαμψιν. Πάτερ Ὅσιε, Χριστὸν τὸν Θεὸν ἱκέτευε, δωρήσασθαι ἠμὶν τὸ μέγα ἔλεος.

  1. martie 30th, 2011 la 11:33 | #1
  2. Anton Ina
    martie 30th, 2011 la 20:58 | #2

    O Treapta (a VI-a) a Sfantului Ioan Scararul,care imi place mie,in care zice asa:
    „Cel care se mandreste in sinesi cu darul lacrimilor de la Dumnezeu primit,si in sinesi osandeste pe cel care nu il are,este ca omul care cere de la imparatul o arma ascutita pentru razboi,iar primind-o se omoara singur cu ea”.

  1. Nici un trackbacks momentan.