TROPARUL SF. GHERASIM DE LA IORDAN

4 MARTIE

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povesteşte Chiril despre dînsul.

După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţîndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzîndu-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încît mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greşeala sa în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvîrşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rînduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puţină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sîmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luînd puţină pîine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atît de mare le era sărăcia, încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încît fiecare dintre dînşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obşte.

Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumînare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfîntul le răspundea: „De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!”

Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sîmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate cîte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul şi Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.

Lîngă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul, văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pîine şi apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca aceea la vîrsta lui tînără, se minuna şi îl iubea.

Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blînzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luînd piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dîndu-i uneori pîine, iar alteori linte.

Părinţii aveau în lavră un catîr cu care îşi aduceau apa de la sfîntul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catîrul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lîngă rîul Iordanului. Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut catîrul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptîndu-se şi căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mîhnit că pierduse catîrul. Stareţul, gîndind că leul a mîncat catîrul, i-a zis: „Unde este catîrul?” Iar el stînd ca omul, tăcea, căutînd în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: „Oare l-ai mîncat? Bine este cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catîrul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!” De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă şi aflînd pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor ca să cumpere un catîr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăşi cu cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el şi catîrul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care, văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dînsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se înspăimîntară şi fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte şi mugind, că a aflat catîrul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.

Cuviosul stareţ zîmbind, a zis către fraţi: „În zadar am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!” Şi a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luînd hrană de la dînsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: „Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: „Ia şi mănîncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutîndu-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: „S-a dus stareţul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbînd glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătîndu-şi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-şi stareţul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul”. Şi luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat stareţul nostru!” Şi, plecîndu-şi genunchii deasupra mormîntului stareţului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea şi văzînd pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.

De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe pînă la bătrîneţe, I-a slujit cu osîrdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfîrşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfîntul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd împărăţea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, şi a ajuns pînă la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).