Acasă > Cuvinte de folos, Moaşte, Pagini de Sinaxar, Predici > 5 octombrie: Cuvânt la găsirea moaştelor Cuviosului Evdochim cel Nou – Ierodiacon Meletie Vatopedinul

5 octombrie: Cuvânt la găsirea moaştelor Cuviosului Evdochim cel Nou – Ierodiacon Meletie Vatopedinul

Ierodiacon Meletie Vatopedinul:

Cuvânt la găsirea moaştelor Cuviosului Evdochim cel Nou  

5 octombrie

agios-evdokimos-0151

Binecuvântează, Părinte,

Dumnezeu totdeauna face minuni şi va continua să facă minuni pentru a-l readuce pe om la locul lui de cinste, de „chip al lui Dumnezeu”, pe care l-a pierdut prin cădere. Omul, mânat încoace şi încolo de poftele simţurilor şi care se lasă înşelat de atacurile acestora, nu are vreme să se cerceteze pe sine şi să cugete nu doar la ceea ce percepe prin simţuri, ci şi la cele adevărate. Nici nu îşi poate aminti cuvântul mântuitor că „omul nu este ceea ce se vede”, ca, înţelegându-şi astfel locul de cinste şi originea-i dumnezeiască, să se ridice cu mintea la El. Dacă s-ar elibera din robia celor materiale, şi asta fără mult efort, ar putea simţi câte minuni face înaintea lui iubitorul de oameni Dumnezeu, Care prin acestea îl cheamă să se întoarcă la El.

Cine se mai îndoieşte că prin minune dumnezeiască am cunoscut sfinţenia Cuviosului monah Evdokim, care a trăit împreună cu noi în mănăstirea Vatoped şi pe care astăzi îl prăznuim? Toţi cei care, prin dumnezeiască Pronie, suntem prezenţi aici, am văzut locul unde erau întinse moaştele Sfântului acestuia care s-a arătat în vremurile din urmă. Era îmbrăcat cu rasa monahală şi ţinea în mâini o icoană veche a Maicii Domnului. Dar şi cei care nu l-au văzut, auzind doar că la Vatoped s-a arătat un nou Sfânt, vor dori să afle cum şi când şi cine era el. Din aceste motive am întocmit istorisirea de mai jos, în care arătăm cele pe care, fiind de faţă, le-am văzut cu ochii noştri, istorisire care va fi de folos celor de după noi şi celor care aleg viaţa monahală, dar şi oricărui creştin.

Este cunoscut tuturor creştinilor cum se dobândeşte sfinţenia, mai ales celor care au părăsit lumea şi au ales viaţa monahală, îndeletnicindu-se cu aceasta după puterile lor. Pentru că sfintele cuvinte ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi mulţime de scrieri teologice şi patristice, vieţile Sfinţilor, ale Martirilor şi Cuvioşilor noştri ne arată calea mântuirii şi a dobândirii sfinţeniei. Cred, aşadar, că este de prisos să vorbim despre acestea celor care le cunosc; a istorisi însă minunile lui Dumnezeu şi cu precădere minunile din zilele noastre este de mare folos pentru noi toţi.

Adormirea Sfântului

Se pare că nu a trecut mult timp de la adormirea Sfântului până la găsirea moaştelor lui, dacă socotim aceasta ţinând seama de faptul că oasele care se află în jurul lui şi peste el nu erau multe.

Că nu a trecut mult timp de la moartea lui se dovedeşte şi prin aceea că moaştele erau aşezate în partea nou construită a cimitirului, care s-a amenajat după căderea Constantinpolului.

Nu trebuie, aşadar, să fi trecut mai mult de 150 de ani de la moartea Sfântului până în epoca noastră, aşa cum putem să concluzionăm şi după ţesătura veşmântului care îi acopereau trupul.

Să vedem însă cum s-a întâmplat găsirea Sfintelor moaşte şi astfel vom afla, cred eu, şi cine era Sfântul.

Găsirea moaştelor Sfântului Evdokim

În 1840, epitrop al Mănăstirii Vatoped era Preacuviosul Arhimandrit Filaret, care se trăgea din satul „Tessarakontóneo”, adică „patruzeci de biserici”, din eparhia Orestiadei. Îl ajutau în administrarea mănăstirii juristul Serafim şi secretarul Nichifor.

Pururea-pomentul preacuvios Arhimandrit Iacov, fost schevofilax, văzând că peretele de apus al cimitirului, care se afla sub nartexul părţii noi a cimitirului, a suferit o crăpătură, mişcat de o dispoziţie evlavioasă, a dorit să îl reconstruiască pe cheltuiala lui. A chemat aşadar meseriaşi pentru realizarea construcţiei şi a numit supraveghetor şi responsabil cu urmărirea lucrărilor pe ucenicul lui de chilie, omonimul Iacov.

După ce au dărâmat acoperişul de pe nartex şi acea parte a nartexului care se sprijinea pe zidul care stătea să se dărâne, au căzut multe materiale, pământ şi pietre peste oasele care se aflau în cimitirul întunecos, construit ulterior. Trebuia, aşadar, să se golească spaţiul cimitirului dărâmat şi să se scoată afară oasele peste care căzuseră materiale de construcţie. După reconstruire urma să fie aşezate din nou la locul lor, nu înainte de a fi curăţate.

Mutarea materialelor nartexului dărâmat şi separarea lor de oase era făcută de trei lucrători, care au început această lucrare într-o zi de luni şi au continuat şi marţi. Miercuri, 1 octombrie, la vreo două ore după prânz, o bună mireasmă se răspândea în aer, fapt care îi făcea pe lucrători să fie nedumeriţi. Supraveghetorul lucrărilor, Iacov, le-a spus lucrătorilor să mute cu grijă bucăţile de zid şi celelalte materiale de construcţie, pentru că buna mireasmă, care ieşea era semn de sfinţenie şi probabil acolo se aflau îngropate sfinte moaşte. Într-adevăr, moaştele s-au găsit la scurt timp făcând încă mai simţită buna mireasmă care a umplut tot spaţiul dimprejur.

Poziţia moaştelor

Poziţia moaştelor era următoarea: craniul, tot pleşuv era aşezat pe vertebrele cervicale. Restul trupului era îmbrăcat cu o tunică de bumbac. Oasele, apropiate unele de altele, erau ţinute laolaltă, în unele părţi de tendoane şi în altele de o piele subţire a periostului. Întregul trup se sprijinea pe umărul stâng şi pe coapsă şi era orientat către Răsărit privind către peretele marelui cimitir vechi. Gambele atingeau oasele coapselor şi genunchii în părţi. (Adică, aşa cum îngenunchem ca să facem metanii mari). Mâinile erau aşezate pe piept în formă de cruce. Sub mâna dreaptă se afla o icoană veche care părea a fi Maica Domnului Vimatarissa.

După ce, aşadar, au găsit sfintele moaşte în această poziţie şi văzând că tot locul s-a umplut de foarte multă bună mireasmă, lucrătorii şi supraveghetorul Iacov erau peste măsură de uimiţi. Faptul a fost adus la cunoştinţă epitropului Filaret şi celorlalţi părinţi ai mănăstirii. 

kara-ag-evdokimou-2

Uimire la aflarea Sfântului nou arătat

Tocmai atunci se aflau la Vatoped şi doi arhierei. Fostul Episcop al Smirnei, Hrisant – exilat, pentru că a scris împotriva luteranilor şi calvinilor – şi fostul Episcop de Orestiada şi Adrianopole, Grigorie. Au venit arhiereii, epitropul şi alţii şi, după ce au văzut moaştele în poziţia pe care am descris-o, se uitau unul la altul în tăcere şi se minunau de buna mireasmă răspândită.

Atunci Hrisant al Smirnei a spus:

De ce staţi uimiţi în tăcere, cinstiţi Părinţi? Oare nu prin minune ne-a arătat nouă Dumnezeu sfinţenia acestui Părinte ale cărui moaşte le vedem înaintea noastră şi simţim buna lor mireasmă cerească? Cine altul decât Dumnezeul nostru a umplut moaştele cu mir în acest chip? Cine altul l-a îmbăiat într-o asemenea bună mireasmă, care se întinde peste tot în jurul nostru? Cum este cu putinţă ca oasele şi trupurile putrede să scoată o asemenea bună mireasmă? Încă şi Lazăr care a fost închis patru zile în mormânt scotea duhoare, după cum aflăm din Evanghelie. «Doamne, deja miroase, că este a patra zi» (Ioan 11, 39). Şi, într-adevăr, aşa se întâmplă. Pentru că şi oasele, când trupul se descompune, au o duhoare pământească, trupească de nesuportat. Aceste moaşte însă ne umplu răsuflarea cu mir. Vedem că alte oase care sunt în jur sau alături de cele ale Sfântului şi mai ales oasele care se află departe de el, nu au deloc această bună mireasmă, pentru că celea care se află în jurul lui au primit deja puţin din buna lui mireasmă.

Să nu ne arătăm, aşadar, necredincioşi în faţa dumnezeieştii minuni, prin care Dumnezeu ne arată că acestea sunt sfinte moaşte. Să nu ne arătăm necredincioşi, repet, în faţa acestei minuni, pentru că e vorba de o minune reală, din motivele pe care le-am spus mai înainte. Ci să Îl slăvim pe Dumnezeu, care totdeauna este minunat întru Sfinţii Săi şi să îl cinstim pe Sfântul Lui”.

Spunând acestea, a fost de acord cu el şi Episcopul Grigorie de Adrianopole şi toţi cei aflaţi de faţă şi au exclamat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Şi după ce au dat slavă lui Dumnezeu, au mutat cu evlavie sfintele moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli, care se află deasupra cimitirului mare. S-au întors apoi la mănăstire slăvind din nou pe Dumnezeu pentru minune şi având mintea la nou-arătatul Sfânt şi la toate câte se întâmplaseră.

Sfântul se numeşte „Evdókimos”

În ziua următoare, s-au adunat slujitorii împreună cu epitropul Filaret şi se gândeau ei împreună cu părinţii mai bătrâni şi mai cinstiţi ai mai mănăstirii, pe de o parte la numele Sfântului, pe care nu îl cunoşteau –, pentru că nu doreau să îl cinstească fără nume pe noul Sfânt al mănăstirii lor – şi, pe de altă parte, la fel cum au fost găsite într-o asemenea poziţie sfintele moaşte în cimitir, înconjurate de multe oase, care erau puse în jurul lui şi peste el în dezordine.

Şi în ce priveşte numele Sfântului, după ce s-au sfătuit, au socotit toţi că este îndreptăţit să îi dea un nume provizoriu, hotărând să săvârşească şi priveghere cu ocazia găsirii sfintelor moaşte şi să Îl slăvească pe Dumnezeu, Care ni l-a arătat printr-o minune.

Într-un glas, aşadar, au hotărât să îl numească „Evdókimos”, spunând că Dumnezeu a binevoit [gr. evdókise] să facă minuni cu noi, în vremea noastră, în care este atât de dispreţuită evlavia şi credinţa creştină, ca să îi readucă pe toţi creştinii pe calea Lui, căci aceştia, îndepărtându-se de El, trăiesc în mizeria păcatului şi îşi pregătesc pedeapsa veşnică. Pe noi, cei care am ales viaţa monahală, voieşte prin aceasta să ne îmboldească spre imitarea vieţii virtuoase, care duce la sfinţire.

Au spus că, „dacă Sfântul nu e mulţumit să îl lăudăm cu numele de «Evdókimos», să binevoiască [gr. evdokísei] el să-şi descopere adevăratul nume”. Dacă însă îi place şi primeşte acest nume, care este potrivit în vremea noastră, pentru că arată dumnezeiasca voinţă pentru mântuirea creştinilor aflaţi în înşelare, să primească numele pe care i l-am dat. „Da, Sfinte”, au spus ei, „ţi-am dat acest nume mişcaţi de vrere binecredincioasă”. Astfel, numele de „Evdokim”, cu părerea unanimă a monahilor Vatopedului şi a celor doi arhierei care se aflau acolo a fost recunoscut oficial pentru Sfânt.

Cum s-au găsit moaştele Sfântului în osuar ?

Multe păreri s-au exprimat, ca să explice felul cum au fost găsite moaştele Sfântului în poziţia pe care am descris-o mai sus. În cele din urmă, însă, a fost acceptată ca fiind cea mai corectă şi logică părerea secretarului Nichifor, care a spus:

 „Sfântul, deşi şi-a prevăzut ceasul morţii, nu a spus nimic niciunui frate al mănăstirii. A luat în braţe cinstita icoană (a Maicii Domnului), a ieşit în ascuns din mănăstire, a intrat în osuarul întunecat – socotind că aşa va scăpa atenţiei celorlalţi – şi, după ce a zis „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul”, şi-a dat ultima răsuflare şi s-a urcat la lăcaşurile cereşti”.

Această părere, aşadar, a fost primită de toţi şi a părut tuturor a fi insuflată de Dumnezeu, pentru că şi faptele arătau că astfel s-a întâmplat în realitate. Căci, dacă Sfântul ar fi fost mai întâi îngropat în afara osuarului, cum de nu au simţit buna mireasmă a sfintelor moaşte cei care l-au dezgropat şi l-au mutat în cimitir la reînhumare? Cum de nu s-au mirat văzând moaştele încă îmbrăcate în haine, cu oasele încă unite şi având în braţe sfânta icoană? Cum de a trecut neobservat acest fapt, fără să se spună nimic şi fără să se consemneze acest lucru în catalogul funebru? Nici despre icoană, nici despre moaşte, nici despre veşmântul lui nu a vorbit nimeni, lucru cu totul de neexplicat.

Dacă, din nou, presupunem că l-au îngropat în osuarul întunecat, cum de l-au aşezat cu icoana şi de ce l-au pus doar pe el acolo, în spaţiul unde adunau oasele părinţilor şi le puneau la grămadă, în dezordine? Este improbabil şi nu pare să aibă logică să se fi îngropat acolo trupurile părinţilor adormiţi. Acest osuar nou construit era unit printr-o fereastră cu osuarul vechi şi mare care se afla sub biserică, şi numai prin această fereastră putea intra cineva în osuarul mic, nou construit.

Dar, chiar dacă am accepta acest lucru, deşi este improbabil, cum de atunci când intrau şi aşezau trupurile moarte nu vedeau moaştele, care se aflau acolo, în acea poziţie? Asta pentru că nu puteau să intre pe întuneric, ci trebuie să fi folosit lumină atunci când aşezau moaştele. Şi, în plus, faptul că oasele altor părinţi se aflau îngrămădite în neorânduială anulează cu totul probabilitatea ca părinţii să fi fost îngropaţi acolo. Pentru toate motivele de mai sus s-a dovedit adevărată şi a fost acceptată fără obiecţii părerea secretarului Nichifor.

Cugetul smerit al Sfântului

Se pare că Sfântul atât de mult îşi ascundea virtutea şi sfinţenia, încât a dorit să şi moară necunoscut, temându-se ca nu cumva fraţii vatopedini să găsească la el semne ale sfinţeniei şi să vrea să îl cinstească, lucru pe care nu l-a dorit, pentru că socotea păcat înaintea lui Dumnezeu să fie cinstit de oameni. Atât de mare era smerenia cugetului său, încât toate cele deşarte ale vieţii acesteia, cinstiri şi slăviri, le socotea o nerozie. Aceasta este cea mai mare dovadă a sfinţeniei lui. Singur acest lucru şi este de ajuns, fără să se mai pretindă altă dovadă că este sfânt şi de aceea ar trebui socotită de prisos chiar şi existenţa vreunei minuni.

Pentru că viaţa lui bineplăcută lui Dumnezeu, „viaţa după Dumnezeu”, chiar şi fără să aibă loc minuni, aduce cu sine cununa sfinţeniei. Faptul că viaţa lui era cu adevărat „după Dumnezeu” este vădit de faptul că dorea să se ascundă şi în viaţă fiind, şi mort, fără să arate cuiva virtuţile lui, pentru că se temea să nu facă ceva ostentativ în faţa celorlalţi, lucru care era împotriva poruncilor Evangheliei. Şi această temere l-a făcut Sfânt pe Evdochim.

Pentru că este mare izbândă să îşi ascundă cineva virtutea. Cei mai mulţi oameni vor să îşi ascundă păcatele şi să îşi trâmbiţeze virtuţile, chiar de-ar fi şi neînsemnate. După un cuvânt drept, trebuie amândouă să fie ţinute în ascuns. În ascuns trebuie să se facă pocăinţa, adică lupta cu păcatele, după cu şi acestea au fost săvârşite în ascuns. Şi, după cum cineva a fost înfrânt în ascuns de păcat, tot în ascuns trebuie să se dea şi luptele împotriva acestuia. Însă faptul de a-şi trâmbiţa virtuţile şi de nu-şi descoperi păcatele, este absurd. Ne ruşinăm să ne dezvăluim păcatelor, ca nu cumva dezvăluirea să devină pentru suflet mustrare şi umilire. Cum de nu ne temem de păcatul de a dori să plăcem oamenilor fălindu-ne cu faptele noastre bune, lucru care Îl face pe Dumnezeu să dispreţuiască sufletul nostru? Ce altceva este mai rău decât aceasta? Nu înseamnă asta pierzarea sufletului? Dacă doar lui Dumnezeu îi arătăm păcatele sufletului, atunci nici să nu ne trâmbiţăm virtuţile înaintea oamenilor. Pentru că slava aceasta de la oameni se va considera ca răsplată a luptei noastre împotriva patimilor, şi astfel pierdem răsplata de la Dumnezeu şi ne facem încălcători ai legii Lui.

Sfântul Evdochim, însă, nu a făcut aşa. Pentru că, după ce s-a aflat ţinând cu atâta acrivie o lege a Evangheliei, nu cu atât mai mult ar fi ţinut celelalte porunci evanghelice şi anume pe cele mai mari? Numai de aici şi se dovedeşte câtă stăpânire avea asupra celorlalte patimi morale. A birui cineva iubirea de slavă şi a-şi ascundă virtuţile, este cu adevărat o izbândă supraomenească. Pentru că în om este înrădăcinată dragostea de cinstire şi slăvire şi cu greu este înlăturată. Acest lucru îl vedem la Sfinţii, care au trăit înaintea lui, citind vieţile lor. Şi anume faptul că în viaţă fiind doreau să rămână necunoscuţi şi să se ascundă, însă după moartea lor nu le displăcea să iasă la iveală sfinţenia lor.

Ceva asemănător citim în vieţile lui Alexie Omul lui Dumnezeu şi a lui Ioan Colibaşul, care au lăsat rudelor lor dovezi, ca să îi recunoască după moartea lor.

Cât despre Sfântul Evdochim am aflat că biruise iubirea de slavă. Lucru care este foarte greu chiar şi celor care au ajuns la cea mai înaltă treaptă a virtuţii. Pentru că nu dorea să fie socotit sfânt de către oameni, ci să fie proslăvit de Dumnezeu. Probabil ar spune cineva: „Vrei să ne dovedeşti acum că noul Sfânt al Vatopedului este mai presus de Alexie Omul lui Dumnezeu şi de Ioan Colibaşul?”. Deloc, Preacuvioşi Părinţi. Pentru că în sfinţenie nu există comparaţii, ci sfinţenia este aceeaşi la toţi Sfinţii. Ştiu, aşadar, după cum spune Evanghelia, că „în casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, dar ştiu de asemenea că toţi se bucură cu aceeaşi bucurie.

Ceea ce vreau să spun este că dumnezeiescul Evdochim ţinea cu foarte mare acrivie toate poruncile lui Dumnezeu, îşi ascundea toate virtuţile, pentru că se temea de cuvântul evanghelic: „nu […] ca să fiţi văzuţi de oameni”. Prin ţinerea acestui cuvânt a biruit cea mai mare fiară, „slava deşartă”, iubirea de slavă, care ne aduce nouă, tuturor, tulburare lăuntrică şi mari primejdii. Această mare fiară, Evdochim a biruit-o şi a pus-o pe fugă. Cum? Prin aceea că se ascundea întotdeauna şi nu arăta niciodată vreun semn al sfinţeniei lui. După părerea mea, acesta este cea mai mare biruinţă a virtuţii, pentru că văd că patima iubirii de slăvire este de nebiruit.

Cum credeţi că s-a umplut de mândrie primul dintre îngeri şi a îndrăznit să spună „voi aşeza tronul meu mai presus de ceruri şi voi deveni asemenea Dumnezeului celui Preaînalt”? Nu a fost el mişcat de iubirea de slăvire, pe care am numit-o fiară de nebiruit? Şi să nu vă miraţi de această denumire. Pentru că, fie o numim înălţare[1], mândrie, înfumurare[2], slava[3], manie de a vrea să fii slăvit de alţii[4], străduinţa de a dobândi slavă[5], slava deşartă[6], iubirea de slavă, doar numele se schimbă, dar vorbim de aceeaşi patimă. Diferenţa stă în dispoziţia particulară a fiecăruia dintre cei care o au.

Adam, nu din pricina acestei slave şi-a închipuit că va deveni egal cu Dumnezeu? Dacă, pentru patima slavei, îngerii au devenit demoni şi diavoli, Adam a câştigat moartea, făptura pământească şi cerească s-a tulburat, s-a născut Iadul cel atot-devorator – lucruri care bine ar fi fost de nu s-ar fi întâmplat niciodată –, cum, deci, nu este mare patima iubirii de slavă? Pentru că, dacă primul dintre îngeri şi primul om ar fi biruit această patimă, nu s-ar mai fi tulburat întregul univers, nici moartea, de care tremurăm şi ne temem, nu ne-ar mai ameninţa cu secera ei. Nu din pricina iubirii de slavă au intrat în lume toate nenorocirile? Cu siguranţă! Pentru că aceasta l-a biruit şi pe primul înger, şi pe primul om.

Patima aceasta însă nu a izbutit să îl biruiască pe Evdokim, ci ea a fost biruită de el, pentru că Sfântul ţinea „ca la pe lumina ochilor” să îşi ascundă virtutea şi sfinţenia. A câştigat o mare biruinţă şi a devenit mai înalt şi decât primul înger, şi decât primul om. Dacă nu îl numim pe Evdokim Sfânt şi dacă nu îl cinstim şi nu îl slăvim ca Sfânt, nu ştiu pe cine altul să numim Sfânt, să îl cinstim şi să îl slăvim.

Faptul că sfintele lui moaşte răspândesc bună mireasmă cerească, după atât de multe mărturii despre sfinţenia lui şi după o atât de mare biruinţă împotriva diavolului, este considerat un indiciu al sfinţeniei de către cei care gândesc drept asupra lucrurilor dumnezeieşti, aşa cum scria cineva unui prieten al său care l-a întrebat despre Sfântul Evdokim. Dar nu a îngăduit Dumnezeu până în sfârşit să rămână necunoscut Sfântul Său, pentru că El îi slăveşte pe cei care Îl slăvesc pe El. Oare, nu l-ar fi slăvit şi pe Adam şi nu l-ar fi făcut nemuritor pe primul înger, dacă ei ar fi biruit iubirea de slavă? Desigur că i-ar fi slăvit. Dar aceştia au pierdut slava pe care o aveau, urmărind să dobândească iubirea de slavă.

Al nostru Sfânt Evdochim, fugind totdeauna de iubirea de slăvire, toată viaţa şi la moartea lui, fără să dorească acest lucru a fost slăvit de Dumnezeu înaintea oamenilor. Pentru că Dumnezeu îi slăveşte întotdeauna pe Sfinţii Lui, ca să laude virtutea şi viaţa de-Dumnezeu-insuflată şi ca să mustre răutatea şi viaţa împătimită.

Sunt de ajuns, cred eu, cele câte am spus despre găsirea moaştelor şi despre sfinţenia Sfântului Evdokim.

Cinstirea Sfântului Evdokim

Pe 4 octombrie, la orele de amiază ale sâmbetei, toţi părinţii Mănăstirii Vatoped purtând lumânări s-au dus la cimitir, ca să facă mutarea moaştelor lui. Unii dintre slujitori au luat părticele din sfintele moaşte, socotind că aceasta nu este ierosilie, nici păcat. Când însă au aflat că a fura moaştele sfinţilor este un păcat mai mare decât ierosilia, unii au înapoiat imediat cele luate, iar ceilalţi sunt încă aşteptaţi să le înapoieze.

Cântând cântări de laudă, după ce mai întâi au făcut o litanie condusă de Mitropolitul Grigorie de Adrianopole, părinţii au mutat moaştele în katholikónul Mănăstirii. Şi întocmind o slujbă provizorie cu diferite tropare, care existau deja, au făcut priveghere de toată noaptea slăvind pe Dumnezeu. În ziua următoare, după litanie şi dumnezeiasca Liturghie, după ce s-au închinat cu evlavie la sfintele moaşte, le-au aşezat în Sfântul Altar aproape de icoana Maicii Domnului Vimatárissa, slăvind iarăşi pe Dumnezeu pentru bunăvoinţa Sa de a le arăta pe confratele lor Sfânt.

Acestea despre Sfântul Evdochim, Preacuvioşi fraţi şi părinţi, la ale cărui moaşte v-aţi închinat şi aţi respirat dumnezeiasca lui bună mireasmă şi aţi văzut minunea lui Dumnezeu.

Aşadar, atunci când Dumnezeu face minuni, o face, oare, fără motiv? Nu, desigur. O face ca să slăvească credinţa creştină, să îi îndemne pe toţi creştinii către virtute şi pe noi, monahii, care suntem confraţi ai Sfântului, să ne îndemne la zel şi la urmarea vieţii lui virtuoase şi conformă cu poruncile lui Dumnezeu. Acest lucru l-aţi înţeles şi voi şi starea voastră lăuntrică v-o arată expresia chipului, care s-a arăta bucuros, dar şi puţin întristat pe toată durata acestei ceremonii. Şi se bucura inima voastră, pentru că fratele nostru ni s-a arătat prin minune dumnezeiască că este sfânt, sunteţi însă întristaţi gândindu-vă că nu aţi ajuns la înălţimea virtuţii lui.


[1] Gr. έπαρση, „îngâmfare, mândrie exagerată şi nejustificată”.

[2] Gr. οίηση, „înalta părere pe care o are cineva despre sine”.

[3] Gr. δόξα, „admiraţia şi preţuirea de care se bucură cineva din partea celor mai mulţi oameni”.

[4] Gr. δοξομανία „permanenta aspiraţie de a primi prin orice mod slavă din partea oamenilor”.

[5] Gr. δοξοκοπία, „nesăturata iubire de slavă”.

[6] Gr. δοξάριον, „slava deşartă”.

Sursa: pemptousia.ro

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.