PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII
– II Corinteni 4, 6-15 –

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi, În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; Prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa. Dar având acelaşi duh al credinţei, – după cum este scris: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit”, – şi noi credem: pentru aceea şi grăim, Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu.

OMORÂREA  „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus…”

(II Corinteni 4, 10)

PAVEL, iubiţii mei cititori, Pavel nu a fost de la început apostol al lui Hristos. Dimpotrivă, a fost un vrăjmaş al Bisericii şi un hulitor, un prigonitor al creştinilor. Însă din clipa în care a avut vedenia aproape de Damasc şi a auzit glasul “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4), de atunci a crezut şi a devenit cel mai mare predicator al Evangheliei. Cine poate să descrie măreţia lui Pavel! Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era un admirator al lui, zice: ”Dacă vrei să vezi în ce punct al decăderii poate să ajungă omul, uită-te la Iuda, care pentru 30 de arginţi L-a trădat pe iubitul său Învăţător; şi, iarăşi, dacă vrei să vezi la ce înălţime a virtuţii poate să ajungă omul, uită-te la Apostolul Pavel. A ajuns până la al treilea cer şi a auzit ”cuvinte de nespus, pe care nu este îngăduit omului a le grăi” (II Corinteni 12, 4). Şi un filosof şi teolog mai nou a spus despre Pavel, că este primul după Unul, adică după Hristos.

Apostolul Pavel, scriind cea de-a doua Epistolă către Corinteni, printre altele, observă: Atâta vreme cât credem în Domnul şi suntem ucenici ai lui Hristos, Care a fost omorât pe Cruce şi a fost îngropat şi a înviat a treia zi din mormânt, trebuie ca şi noi să purtăm omorârea lui Hristos în trupul nostru. „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus…” (II Corinteni 4,10).

Ce înseamnă aceste cuvinte? Să încercăm să explicăm pe scurt acest cuvânt.

***

Omul, orice om, fie bărbat, fie femeie, din pântecele mamei lui poartă asupra sa aşa-zisul păcat strămoşesc. Acesta îi creează o înclinaţie impetuoasă către păcat. Înclină, adică se apleacă spre rău. Şi în timp ce glasul conştiinţei îi strigă şi îl mustră, de cealaltă parte păcatul îl târăşte după el şi-l robeşte. Trăieşte o dramă groaznică. Sunt clipe în care se întristează şi suspină, pentru că este rob al răului, care s-a înrădăcinat în adâncul existenţei lui şi îl necăjeşte. Simte păcatul, ca pe un corp străin, ca pe un corp infect şi aducător de moarte, intrat în existenţa lui şi continuu infectând-o, otrăvind-o, conducând-o spre stricăciune şi moarte. Şi se naşte întrebarea: Cine îl va izbăvi pe om din această stare insuportabilă? Această întrebare dramatică o pune şi Apostolul Pavel: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 24).

Este o realitate, că în anii dinainte de Hristos sunt rare exemplele de oameni care au izbutit să se împotrivească într-un fel păcatului. Răul domina. Ca pe unul din aceste exemple, care constituie o excepţie pentru acea epocă a închinării la idoli, îl amintim pe filosoful Socrate. Era predicator al înfrânării pe care o promova ca pe una din cele mai importante virtuţi. Însă avea şi vrăjmaşi, care, vrând să-l nimicească, au uneltit următoarele. Au trimis într-o noapte în camera lui o femeie frumoasă, dar stricată, promiţându-i că o vor răsplăti cu vârf şi îndesat, dacă va izbuti să-l arunce în păcat. Femeia păcătoasă s-a dus şi a încercat cu toate farmecele ei să-l atragă pe Socrate. Însă Socrate n-a dat nicio importanţă. Desigur, la un moment dat, sforâind, a scuipat şi flegma i-a căzut pe femeia goală. Atunci, pierzându-şi răbdarea, aceasta s-a ridicat şi a fugit, zicând celor care o trimiseseră: Eu am crezut că este vorba despre un bărbat ca ceilalţi, dar am întâlnit un om tare ca marmura, şi astfel am fost biruită.

Dar ceea ce s-a întâmplat cu Socrate este ceva rar, aşa cum am spus. Toţi oamenii cădeau în păcat. Răul îşi aruncase rădăcini adânci în organismul lor trupesc şi sufletesc. Dar binecuvântat este Dumnezeu, Care s-a îndurat de om şi L-a trimis pe Unul-Născut Fiul Său în lume, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin învăţătura Lui, prin minunile Sale, şi înainte de toate prin Cinstitul Sânge al Jertfei Lui l-a izbăvit pe om. De când a venit Hristos în lume, omul care crede în El poate – cu puterea Acestuia de-acum, să lupte împotriva patimilor, să omoare pe omul cel vechi şi să ajungă pe înălţimile virtuţii. De aceea, Apostolul Pavel zice: ”Toate le pot în Hristos cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4,13).

Cum reuşeşte să omoare patimile omului celui vechi creştinul care crede în Hristos? Să încercăm să facem cât mai accesibil ceea ce spunem. Presupune, că ai în faţa ta trupul neînsufleţit al unui om. Dacă aduci şi aşterni lângă el o masă cu cele mai alese mâncăruri, nu le va atinge; este mort. Dacă vor trece pe lângă el cele mai frumoase femei, nu se va mişca deloc de farmecele lor; este mort. Dacă vei ridica lângă el columne, mormane din monezi de aur, va rămâne neclintit, oricât ar străluci; este mort. Dacă, în sfârşit, îi aduci acolo coroanele tuturor împăraţilor şi sceptrele tuturor domnitorilor, iarăşi nu-şi va întinde mâna să le ia; este mort. Aşa este şi omul care crede din inimă în puterea lui Hristos şi trăieşte de bunăvoie o viaţă evanghelică. Se face mort faţă de păcat. Vreţi exemple? Sunt cuvioşii şi pustnicii, care printr-o luptă continuă şi stăruitoare au izbutit ceea ce omeneşte este imposibil. Dragostea lor faţă de Hristos i-a făcut să-şi supună voia lor sfintei Lui voi. S-au împotrivit ispitelor şi l-au făcut pe diavol să fugă de lângă ei. Puterea demonilor se nimiceşte cu armele postului şi rugăciunii. Şi nu doar cuvioşii şi pustnicii, ca Antonie cel Mare, care au trăit în pustie, ci şi alţi oameni care au trăit o viaţă creştină în societate. Au înfruntat o mulţime de piedici, greutăţi groaznice, dar prin puterea lui Hristos au biruit ispitele. Fără Hristos, cu siguranţă că ar fi fost biruiţi. Însă puterea lui Dumnezeu i-a întărit. Ca exemplu, putem să-l amintim pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, acest ritor al creştinătăţii. Duşmanii lui de moarte, care-i urau măreţia, l-au clevetit că are relaţii trupeşti cu femei. Şi el ce-a răspuns? Dezbrăcaţi-mă şi vedeţi omorârea trupului meu.

Şi ca să încheiem, zicem că prin ajutorul lui Hristos, femei şi bărbaţi, chiar în secolul nostru, secolul XX, care este cel mai păcătos dintre toate cele anterioare, poartă, în depravatele metropole contemporane, omorârea Domnului Iisus în trupul lor, şi se prezintă ca extraordinare exemple de virtute care biruieşte răutatea. Iar un scriitor francez contemporan a scris o carte cu titlul „Bărbatul fecior”, în care demonstrează că fecioria nu se trăieşte doar în mănăstiri, ci şi în oraşe foarte populate ca Parisul. Poate să meargă cineva în sihăstrii, unde ispitele sunt cu siguranţă mai puţine, şi, cu toate acestea, să fie biruit năprasnic, dacă nu va fi mort pentru Hristos. Şi, dimpotrivă, poate să trăiască în cele mai stricate societăţi, şi, cu toate acestea, să fie mort faţă de patimi, dacă poartă „omorârea Domnului Iisus în trupul său” (II Corinteni 4, 10).

***

Iubiţii mei! De câte ori ca oameni suntem încercaţi de ispite, şi, desigur, trupeşti, să ne amintim de corifeicul apostol Pavel, care a luptat împotriva patimilor şi s-a arătat biruitor şi triumfător, şi putea să spună: „Port totdeauna în trup omorârea lui Iisus…” (II Corinteni 4,10), şi: „Mă răstignesc împreună cu Hristos; de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Şi dacă se va întâmpla să păcătuim ca oameni, iarăşi să nu deznădăjduim, ci să ne pocăim, cerând iertarea lui Hristos în Taina Mărturisirii. Şi de zeci de mii de ori de am cădea, după observaţia Sfântului Ioan Gură-de-Aur, iarăşi să ne ridicăm şi să păşim pe drumul virtuţii, ridicând pe umeri Crucea Domnului şi purtând în trupul nostru omorârea lui Hristos.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea „Apostolos”, Atena, 2001)

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)