Acasă > ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar > 8 iunie: Cuviosul Nou Mucenic Teofan Aghioritul (+ 1588)

8 iunie: Cuviosul Nou Mucenic Teofan Aghioritul (+ 1588)

Cuviosul Nou Mucenic Teofan Aghioritul (+ 1588)

Sfântul Teofan s-a născut în satul Zapánti (astăzi Kalóvrysi), din Kalamáta, regiunea Messinía, din părinți evlavioși, Nikólaos și Kýro. Pe numele său lumesc Theodor, a plecat în Constantinopol, pentru a învăța arta croitoriei, alături de un croitor vestit, dar foarte aspru. Acolo a fost înșelat de turci, care l-au făcut să se lepede de credința creștină și să îmbrățișeze credința musulmană. Tare s-au mai bucurat turcii că au reușit să-l convingă să-și schimbe credința. De aceea îl tratau cu multă cinste și lingușeli, învățându-l turca și araba în palatele regale, timp de șase ani. Lectura și studiul diverselor cărți l-au făcut pe tânărul Theodor să-L redescopere pe Hristos. Aducându-și aminte de dreapta credință de care s-a lepădat, a început să plângă cu amar și a luat hotărârea de a se întoarce la credința părintească, rugându-se cu multă căință lui Dumnezeu.

După ce a rătăcit prin multe locuri în căutarea unui om care să-l ajute să dobândească iertare și mântuirea sufletului său, a ajuns în Veneția, unde se afla sfântul și înțeleptul mitropolit de Filadelfía, Gavriil Sevíros (1577-1616). Iată cum povestește imnograful său, ierodiaconul Sinésios Vatopedinul, întâlnirea cu acesta: «(Sfântul Teofan) a avut binecuvântarea de a întâlni oameni sfinți și preaminunați în timpul vieții sale. Printre aceștia s-a numărat și Gavriil Sevíros, liderul spiritual al preasfintei mitropolii de Filadelfía, cunoscut pentru bogata sa virtute și înțelepciune, atât în știința bisericească, cât și în cea profană, conducătorul neamului elinesc din Veneția, care l-a ajutat și l-a reabilitat». Așadar acest sfânt ierarh l-a învățat, sfătuit și întărit pe Theodor, ca mai apoi să-l tundă în monahism, dându-i numele Teofan. Concomitent, l-a îndemnat să opteze pentru viața mucenicească, spunându-i că pocăința sa va fi completă numai dacă își va vărsa sângele pentru Hristos, Cel de Care s-a lepădat. Întărit fiind de aceste povețe arhierești și punându-și nădejdea în puterea dumnezeiască, Teofan s-a întors în patria sa cu gândul de a pune în practică îndemnul sfântului ierarh.

După ce a petrecut iarși prin mai multe locuri, în cele din urmă a ajuns în Constantinopol, locul unde avea să fie martirizat. Însă nereușind deocamdată să-și pună în aplicare gândul, a plecat în Atena, unde, după ce s-a rugat timp de trei zile, s-a prezentat cu curaj în fața judecătorului, mărturisindu-și public credința creștină, precum și lepădarea de mai înainte. În ciuda mărturisirii sale, judecătorul l-a alungat din acel loc, drept pentru care a mers în Évvoia și apoi în Lárisa, provocându-i pe judecători să-l condamne la martiriu. În Lárisa, nemilosul judecător a poruncit să fie biciuit cu șase sute de lovituri. În timp ce era biciuit, sfântul mulțumea lui Dumnezeu pentru că i-a îngăduit să pătimească pentru El, iar suferința i s-a transformat în bucurie. După un oarecare timp, vindecându-se de rănile provocate de bici, pornește către Sfântul Munte. Aici întâlnește monahi și duhovnici plini de virtute, care îl întăresc prin rugăciunile și binecuvântările lor. A stat la mănăstirea Vatoped, unde l-a cunoscut pe viitorul său biograf și imnograf, ierodiaconul Sinésios Vatopedinul.

Din Sfântul Munte pleacă din nou în Constantinopol pentru a-și împlini misiunea. Importantă, în acest sens, a fost întâlnirea sa cu duhovnicul Efthímios, care l-a pregătit cum se cuvine pentru martiriu, ca nu cumva să i se facă frică și să se răzgândească. După ce s-a împărtășit cu Preacuratele Taine și s-a rugat toată noaptea cu lacrimi fierbinți, a doua zi, întrarmându-se cu curaj și îndrăzneală sfântă, s-a dus la judecătorie, ca să-L mărturisească fără pregetare pe Hristos, Cel răstignit și înviat a treia zi, ca pe adevăratul Dumnezeu. Așa cum relatează biograful său, «purtând armura dătătoarei de viață cruci, s-a grăbit să plece la martiriu, întrarmat fiind cu numele preasfintei și făcătoarei de viață Treimi».

Ajuns în fața judecătorului, a început să-L mărturisească pe Hristos cu toată tăria sufletului său, ca fiind adevăratul Dumnezeu. Apoi și-a făcut publică pocăința pentru căderea de mai înainte în religia musulmană. Mânios, judecătorul a cerut numaidecât să fie închis în temniță, pentru a avea timp să se gândească ce pedeapsă să-i aplice. Îndată călăii l-au dus în temniță, batjocorindu-l și lovindu-l cu picioarele și cu bâte. A doua zi, judecătorul l-a chemat din nou la el, ca să vadă dacă nu cumva fusese beat sau își pierduse mințile în ziua precedentă. Însă sfântul, cu multă convingere și tărie, a mărturisit din nou dreapta credință, spunându-i că mult a păcătuit atunci când s-a lepădat de Hristos. Însă acum se bucură că s-a întors la Hristos și e gata să sufere orice pedeapsă pentru El. Auzind acestea, judecătorul a poruncit să fie biciuit de șapte sute de ori, după care să fie dus înapoi în temniță și pus sub supraveghere.

Aruncat din nou în închisoare, sfântul a avut de îndurat batjocorile și chinurile provocate de ceilalți deținuți, care îl provocau în fel și chip să săvârșească vreo minune. Neluând seama la batjocorile lor, sfântul s-a rugat fără tulburare, timp de trei ore, lui Hristos, Soarele dreptății, și Preasfintei Maicii Sale. Când a spus «amin», s-a produs un mare cutremur, care a clătinat din temelii zidurile închisorii. Deși era noaptea, întregul loc s-a umplut de o lumină neapropiată. Cu mâinile ridicate la rugăciune, eliberat de lanțurile cu care fusese legat, cu fața plină de lumină și bucurie, sfântul Îl slăvea pe Dumnezeu. Cei care mai înainte îl chinuiseră îndată s-au transformat din fiare sălbatice în miei blânzi, sărutând picioarele sfântului și implorându-l să-i miluiască și să-i ierte pentru răul pricinuit. Unii dintre ei, auzind din gura sa învățătura despre Hristos, au crezut în El.

Când au aflat căpeteniile paznicilor cele petrecute, l-au dus din nou înaintea judecătorului. În ciuda amenințărilor crunte și a promisiunilor lingușitoare cum că va trăi o viață plină de desfătări și lux dacă se va lepăda de Hristos, acesta insita în credința creștină, susținând că este singura credință adevărată, zădărnicind astfel argumentele și sofismele judecătorilor și mustrându-i pentru neștiința lor. Tare s-au mâniat atunci judecătorii văzând insistența și tăria sfântului, care răbda cu multă bucurie chinurile la care era supus. S-au decis, deci, să-l predea unor chinuri și mai cumplite, ca mai apoi să-l omoare. Deci l-au tras în țeapă, i-au jupuit pielea pe piept și pe spate, l-au legat de un cal și l-au târât pe drumurile Constantinopolului, ca să-l vadă toată lumea și să-l batjocore. Într-un final, au sfâșâiat carnea de pe el și i-au atârnat trupul de un cârlig imens, lăsându-l să sângereze și să se chinuie ore în șir.

În ciuda chinurilor îngrozitoare la care era supus, sfântul a rămas netulburat și se ruga neîncetat. Mulțumea din adâncul inimii Preasfântului Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să-și îndeplinească dorința, rugându-L ca martiriul său să-i aducă pe necredincioși la dreapta credință. După ce și-a terminat rugăciunea, un porumbel de un alb orbitor s-a pogorât din cer. La vederea acestuia, sfântul s-a umplut de bucurie, iar cei prezenți au rămas înmurmurați. Mirându-se de o arătare ca aceasta, turcii ziceau între ei: «Cu adevărat, Hristos, Cel pe Care Îl slăvește acest mucenic, este Dumnezeu adevărat». Porumbelul a rămas acolo timp de trei ore, după care a plecat. Între timp, începuse să se întunece. La un moment dat, sfântul a strigat că îi este sete așa cum strigase și Hristos pe Cruce. Atunci călăii, profitând de ocazie, au început să-i zică: «fă-te ca noi și îți vom da apă». Însă sfântul a rămas neclintit, răspunzându-le că l-a răcorit Hristos și singurul lucru de care însetează acum este mântuirea sufletului său.

În noaptea care a urmat, s-au produs tunere și fulgere puternice, apoi o lumină cerească a cuprins trupul chinuit al neînfricatului mucenic. Turcii care erau de față, minunându-se de cele văzute, mărturiseau că numai credința creștinilor este cea adevărată. Atunci călăii, temându-se ca nu cumva poporul păgân să se întoarcă la Hristos, apucând pietre tăioase, au început să-i scrijelească fața, scoțându-i ochii și tăindu-i limba. Lăsându-și ultima suflare, sfântul și-a dat duhul în mâinile Făcătorului său, pe Care L-a iubit atât de mult încât și-a jertfit viața pentru El.

Mai târziu, creștinii cei iubitori de Hristos și de sfinți le-au oferit daruri călăilor, pentru a putea lua cinstitele moaște ale noului mucenic și a aduna cu evlavie scump sângele său. Acestea s-au făcut izvor de minuni, vindecând șchiopi, leproși, demonizați și pe mulți alții care sufereau de boli incurabile și care se închinau cu credință sfintelor sale moaște. De cealaltă parte, cei care l-au chinuit pe sfânt au avut parte de un sfârșit tragic. Unii dintre ei au rămas orbi, alții au înnebunit și s-au aruncat în mare, altora li s-au uscat mâinile. Însă nu puțini au fost cei care s-au pocăit. Dintre aceștia, o parte au devenit la rândul lor martiri și predicatori ai dreptei credințe și ai minunilor sfântului nou mucenic Teofan.

Conform Noului Martirologiu al sfântului Nicodim Aghioritul, moartea mucenicească a sfântului s-a petrecut pe 8 iunie 1599. Însă, preofesorul aghiolog P. V. Páschou este de părere că martiriul sfântului a avut loc în anul 1588, așa cum reiese din Codicele 339 al Metohului Preasfântului Mormânt din Constantinopol și din Codicele 797 al Sfintei Mari Mănăstiri Vateped, în care relatările despre mitropolitul de Filadelfía, Gavriil Sevíros (1577-1616), cel care l-a tuns în monahism pe mucenicul Teofan, nu corespund cu anul 1599.

Pomenirea Sfântului Teofan Aghioritul se face pe 8 iunie.

http://www.pemptousia.ro/

Categories: ORTODOXIE, Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.