Acasă > Canoane de rugăciune, Cântările Ortodoxiei > 9 mai: SFÂNTUL HRISTOFOR (Viaţa, Canonul)

9 mai: SFÂNTUL HRISTOFOR (Viaţa, Canonul)

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. HRISTOFOR

9 mai

Luînd cu nedreptate împărăţia Romei, prearăul Dechie, la anul de la Hristos 108 şi, punînd ajutător la ocîrmuirea împărăţiei pe Valerian, îndată a pornit prigoană mare contra creştinilor, pe care istoricii o numără a opta. El a pornit această prigoană, cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dînsul, care iubea pe creştini şi îi cinstea; unii zic că Filip s-ar fi făcut chiar creştin. Dechie, atît s-a îndrăcit cu luptarea contra lui Dumnezeu şi atît de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încît a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpînitorii cei de sub stăpînirea lui, care erau păgîni ca şi dînsul. El le-a poruncit ca, cu mare groază, să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor şi să mănînce bucate din cele spurcate cu sîngele dobitoacelor jertfite; iar cîţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întîi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci, toţi stăpînitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se sîrguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul, avînd păgînii multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi munciţi păgîneşte.

Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcînd război cu alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de cîine, care mănîncă oameni şi cărora noi le zicem căpcăuni; pe acela voievodul l-a luat rob. El era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă bună, cugetînd dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi, văzînd pe păgîni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mîhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar, fiindcă nu putea să vorbească şi să mustre pe păgîni ca un om, s-a dus de la dînşii la un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzînd la pămînt, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta, spre mine nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele, şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul”.

Astfel rugîndu-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe şi a zis către dînsul: „Reprovos – că astfel se numea el mai înainte -, s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei darul de la Domnul”. Deci, sculîndu-se, s-a apropiat de buzele lui, omul acela purtător de haine albe şi, suflîndu-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi, mergînd îndată în cetate şi văzînd pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgîni aceasta: „O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi vîndut sufletele voastre satanei? Ne siliţi şi pe noi, care ne temem de Dumnezeu Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sînt creştin şi nu sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urîciunilor celor netrebnice”.

Sfîntul, zicînd acestea, un slujitor cu numele Vachies, care se întîmplase aproape de dînsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blîndeţe: „Sînt legat de Mîntuitorul meu Iisus Hristos şi pentru aceasta nu-ţi fac ţie răsplătirea cuviincioasă; iar dacă m-aş mînia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită”.

Deci, ducîndu-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit lui acestea, zicînd: „Sînt puţine zile de cînd, muncind voievodul pe creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş înfricoşat, tînăr cu vîrsta, iar capul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este de cîine şi, în scurt să zic, atît este de grozav, încît nu pot nicidecum, să-i povestesc chipul lui. El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dînsul spre ajutorul lor?”

Împăratul, mîniindu-se, a zis către dînsul: „Oare ai diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?” Aşa a zis şi îndată a trimis două sute de ostaşi, zicînd: „Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atît de înfricoşător precum spune ticălosul acesta”. Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezînd dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pămînt şi, plecîndu-şi capul, s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine nevrednicul şi porunceşte ca să înfrumuseţeze toiagul meu ca al Sfîntului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sîrguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tată şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.”

Astfel rugîndu-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzînd un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat, mulţumind Domnului. Deci, ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfîntul, au ajuns acolo într-acel ceas cînd el se ruga afară din biserică; şi, văzîndu-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicînd: „Ce ne înfricoşăm de un om fără de arme?” Şi, ducîndu-se aproape de el, l-a întrebat, zicînd: „De unde eşti şi pentru ce plîngi fără de mîngîiere?” El a răspuns cu smerită grăire: „Plîng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi”. Deci, după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blîndeţe, au luat îndrăzneală şi au zis către dînsul: „Împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou”.

Reprovos a zis către dînşii: „Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpînul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana”. Ei au zis către dînsul: Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat”. Sfîntul a zis către dînşii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi cîtva timp, pînă voi lua Sfîntul Botez şi atunci vom merge împreună”. Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfîrşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile”.

Deci, sfîntul le-a zis: „Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu”. Punînd ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfîntul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvîntat cele cinci pîini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pîinile acestea, ca să vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi toate!”

Rugîndu-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dînsul: „Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile tale”. Îngerul, binecuvîntînd pîinile, le-a înmulţit. Atunci sfîntul a zis către ostaşi: „Mîncaţi acum, fraţilor, cît voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pămînteşti le dăruieşte celor ce cred în Dînsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic şi preabun”.

Deci, ostaşii, văzînd o minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mîntuieşte pe robii Săi!” Apoi, închinîndu-se sfîntului, au zis: „Credem şi noi într-Unul adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi, şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii, povăţuindu-ne către lumina adevărului. Deci, noi de acum sîntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem orice voieşti”.

Atunci sfîntul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mîntui-toarea propovăduire a lui Dumnezeu, cît cuprinde Sfînta Evanghelie. După aceea a plecat cu dînşii în Antichia, la Sfîntul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a povestit toată pricina. Arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care a sfătuit după aceea pe ostaşi să meargă la împărat. Mergînd ei pe cale, îi întărea sfîntul, zicînd: „Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în care am crescut. Deci, acum să răbdăm pentru dînsul răni şi bătăi şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi, însă să stăm bărbăteşte, netemîndu-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpînul nostru Hristos, în Care am crescut. Deci, lega-ţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi, îngrijindu-vă de mîntuirea voastră”. Ei, auzind aceasta, au lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă. Dar, de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.

Ajungînd la palatul împărătesc şi, văzînd Dechie pe sfîntul, s-a înfricoşat atît de mult, încît puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfîntul către el: „O, preanenorocită şi stricată împărăţie, dacă te-ai temut de mine, robul lui Dumnezeu, slabule şi fricosule, apoi cum vei răbda mînia Lui în ceasul judecăţii, cînd te vor trage diavolii la divanul cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?”

După ce tiranul cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: „Sînt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfîntul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; deci nu mă plec poruncilor tale cele păgîneşti”. Dechie a zis către dînsul: „Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine, ticălosule”. Iar sfîntul a zis către dînsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi pietrelor”. Dechie iarăşi i-a zis: „Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte zeilor, ca să te învrednicească de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate. La acestea sfîntul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fărădelege tiran şi să mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu! Cei deşerţi de minte şi cei de o minte cu tine sînt nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci, pentru dînsul slujesc şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sînt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti”.

Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure de părul capului, legîndu-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul. Sfîntul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: „Nu mă plec ţie, păgînule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi rănile tale, ca de nişte lucruri trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele vrednice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dînsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti”. Atunci împăratul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu făclii aprinse. Făcîndu-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegîndu-l, împăratul l-a rugat, zicîndu-i: „Mărturiseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu”. Zis-a sfîntul către dînsul: „Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci”.

Văzînd împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două femei desfrînate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfîntul, într-o cameră împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.

Îndată ce le-a închis, sfîntul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicînd: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele; izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu mă părăseşti pe mine robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin”.

Şi, sculîndu-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzîndu-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. El, iarăşi le-a întrebat cu blîndeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: „Împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită”. Sfîntul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii”.

Femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între ele, zicînd: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecît. Deci, mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da acum – dacă vom muri pentru El – viaţă veşnică şi nemuri-toare”. Deci, au zis către el: „Credem în Hristos şi roagă-te Lui, să ne ierte păcatele noastre cele multe”.

După aceea sfîntul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau de au făcut farmece sau de au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulţi osîndiţi la moarte şi pe mulţi robi cu plata desfrînării i-am răscumpărat, iar alt rău n-am făcut”. Deci, sfîntul, punîndu-şi mîinile cruciş pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinţii Tăi; iertîndu-le lor cîte au păcătuit în neştiinţă, căci a Ta este slava în veci. Amin”.

După rugăciune, sfîntul le-a învăţat articolele credinţei; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-au întrebat de au înduplecat pe sfîntul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi, mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mîntuitor al lumii”. Iar Dechie a zis: „Precum văd şi voi v-aţi fermecat”. Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi mîntuieşte pe toţi cîţi cred în El; iar zeii tăi sînt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot să vă ajute vouă, decît numai vă povăţuiesc la pierzare”.

Atunci Dechie, mîniindu-se, a poruncit s-o spînzure de părul capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcîndu-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului s-a dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a întors către sfîntul şi i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri”. Sfîntul a înălţat mîinile la cer, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o laşi a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei”. Muceniţa, zicînd acestea, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua întîi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte zeilor, ca să nu pătimeşti mai mult unele ca acestea”. Deci, înţeleapta şi buna Calinica, voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi porunceşti să mă închin zeilor, sînt nevoită să mă supun împărăţiei tale; deci, duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvîntul tău împărătesc”.

Împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine albe de la palat pînă la capiştea idolilor şi, luînd pe purtătorii de suliţe, a dus pe sfînta, bucurîndu-se, stropind tot drumul cu miruri bine miro-sitoare şi de mare preţ. Iar cînd a ajuns sfînta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii popi: „Care zeu este mai mare?” Ei i-au arătat pe idolul Dia, pe care, apucîndu-l de mînă, a zis: „Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi fac, căci eu am venit ca să-ţi slujesc”. Văzînd că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgînilor, vorbeşte cu mine!” Însă el nu avea nici glas, nici auz.

Atunci ea a rîs şi a zis: „Vai, mie păcătoasa, zeii s-au mîniat asupra mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm şi nu aud”. Iar popii au zis: „Pocăieşte-te din tot sufletul şi te vor ierta”. Deci, mărturisitoarea şi-a scos brîul şi năframa sa şi cu acelea a legat pe idol; apoi, căutînd la cer, s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Mîntuitorul sufletelor noastre, ajută-mi în ceasul acesta”. Şi a tras brîul cît a putut, surpînd pe idol; asemenea a tras şi pe idolul Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat şi din ceilalţi, cîţi a putut, zicînd: „Fugiţi, zeii păgînilor, şi vă prăpădiţi”. Popii, văzînd acestea, au prins-o ca să nu zdrobească şi pe ceilalţi pe care îi batjocorea, zicînd: Adunaţi oasele zeilor voştri şi puneţi sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi”. Deci, ducîndu-se la Dechie toţi popii împreună cu poporul, au pîrît pe mărturisitoarea credinţei creştine, zicînd: „Această îndrăcită a surpat zeii noştri şi a zdrobit pe cei mari şi mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat să o legăm, ca o neruşinată, i-ar fi surpat pe toţi”.

Iar împăratul a zis către ea cu mînie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstindu-i?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărîmat numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar, de vreme ce îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi de o femeie şi n-au putut să se păzească. Deci, cum nădăjduiţi să luaţi vreun ajutor de la unii ca aceştia?”

Atunci tiranul, mîniindu-se foarte, a poruncit unui meşter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spînzurat-o pe sfînta şi, înfigîndu-i ţepi lungi de la călcîie pînă la umeri, au legat de picioarele şi de mîinile ei două pietre grele. Făcîndu-i-se toate acestea, simţea dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutînd către sfînt, a zis: „Rob al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că m-am îngreuiat foarte”. Iar el, căutînd la cer, s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta aceasta, că Tu singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin”.

Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu”. Zicînd acestea, şi-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.

Mîniindu-se Dechie, a ocărît pe sfîntul, zicînd: „Tu, mai ales, se cădea să piei, rău-numitule, faţă de cîine, chip străin şi ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci, ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta de mai înainte?” Iar mărturisitorul lui Hristos a rîs, zicînd: „După cuviinţă şi cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate voile lui. Ce voieşti? Şi ce mă ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea degeaba? Eu ţi-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi. Şi aş fi vrut să te aduc pe tine la cunoştinţa adevărului, dar nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi soarele dreptăţii cel strălucit. Deci, îmbărbătează-te slujitor al diavolului şi munceşte cu nedreptate pe cei drepţi!”

Zicînd acestea, s-au văzut adunaţi la un loc cei două sute de ostaşi care crezuseră, luînd aminte la cele ce se lucra, şi a zis către ei: Veniţi, fiilor şi ascultaţi-mă pe mine, că vă voi învăţa frica Domnului. Ostaşii au lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzînd, au sărutat pe sfînt, zicîndu-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi ne-ai povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos adevăratul Dumnezeu”.

Văzînd împăratul că toţi s-au închinat sfîntului, s-a înfricoşat, ca nu cumva să fi cugetat să-i ia împărăţia şi a zis către dînsul: „Tiran şi potrivnic te-ai făcut mie”. Iar sfîntul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moşteni focul cel veşnic şi toţi cei rătăciţi împreună cu tine”. Atunci ostaşii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos şi am mîncat pîine cerească, cînd ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul Lui; deci, nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricît de multe munci”. Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greşit vouă, fiilor, de m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine”.

Iar ei au răspuns: „Fie-ţi ţie bogăţiile, ca să te bucuri de ele, cînd diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nu avem nevoie de bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale”. Mîniindu-se Dechie şi temîndu-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii acelora şi să creadă în Hristos, i-a hotărît la moarte. După ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-au aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a atins de ele. Iar cei binecredincioşi au luat noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.

După aceasta, păgînul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe mucenic şi după cîteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci”. Iar sfîntul i-a zis: „Nu mă înfricoşează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii celei veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de muncile tale”. Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o găurească în patru părţi şi, băgînd pe mucenic în ea, să-l ţintuiască.

Aducînd lemne multe le-a grămădit şi, turnînd peste ele douăzeci de vedre de untdelemn şi dîndu-le foc, a aruncat pe sfîntul deasupra lor. Văpaia s-a înălţat atît de sus, încît s-au cutremurat toţi cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugîndu-se cu mucenicie către Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost într-un loc răcoros, aşa era de rece văpaia focului. Trecînd mult timp şi stingîndu-se focul, a ieşit sfîntul cu totul sănătos şi nevătămat, încît nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Văzînd cei ce stăteau împrejur o minune înfricoşată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, Împărate ceresc, că şi noi credem în Tine!” Şi, căzînd la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos Îl porţi în inima ta, şi nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului”. Apoi, strigînd şi zicînd către împărat: „O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a biruit Hristos!”

Auzind tiranul glasurile lor s-a înfricoşat şi, fugind, s-a dus la palat. Rămînînd sfîntul în tîrg fără de frică, învăţa pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credinţă. Atunci păgînii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfînt, ca să nu-şi piardă împărăţia. Ei, a doua zi, aveau praznic mare şi, şezînd tiranul la judecată, a trimis o mulţime numeroasă de ostaşi ca să lege pe toţi cîţi au crezut, prin sfînt, în Hristos şi să le taie capetele. Iar Sfîntul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să vieţuiască veşnic în Rai. Ascultînd ei cuvintele lui, au stat cu bărbăţie şi s-au săvîrşit ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul şi păgînul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci, a poruncit să aducă o piatră mare, pe care abia o ridicau treizeci de bărbaţi şi au găurit-o, printr-o parte au legat un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfîntului şi, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au aruncat într-un puţ adînc, socotind cum că îi este cu neputinţă, să mai iasă din acel loc întunecos. Dar, în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorît şi l-a scos viu şi nevătămat din acel puţ.

Văzînd Dechie această minune s-a îndrăcit de mînie, că n-a putut să omoare pe un om gol şi fără arme. Deci, l-a întrebat: „Pînă cînd vrăjile tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă atîtea chinuri cîte ţi-am dat pînă acum?” Iar sfîntul a răspuns: „Pînă la sfîrşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, avînd pe Hristos al meu ajutător”. Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzînd-o în foc, să îmbrace pe sfîntul cu ea. Dar nici cît de puţin nu s-a apropiat de dînsul arderea îmbrăcămintei cele din fier, ci a rămas nevătămat. Deci, tiranul cel vătămat la minte şi preanelegiuit, zicea către sfînt cuvinte vătămătoare de suflet şi deşarte, îndemnîndu-l pe el, să se închine necuraţilor idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muţi, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci, de ce te osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în zadar de atît timp? Eu mă închin lui Hristos şi Îi slujesc Lui de-a pururea şi totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie cîte voieşti”.

Dechie, cunoscînd socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărîre cea mai de pe urmă, zicînd astfel: „De vreme ce nebiruitul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a defăimat nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urîcios şi grozav”. Deci, luîndu-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare şi îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgînesc şi creştinesc.

Ajungînd acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi, stînd, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicînd astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lîngă mine, preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărîndu-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă ai Tăi şi dă şi prearăului Dechie vrednică plată a păgînă-tăţii lui, ca să se muncească de diavoli, cărora le slujeşte. După dreptate încă mă rog bunătăţii Tale, Împărate Atotputernice, ajută creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află peste tot locul stăpînirii Tale şi îi izbăveşte pe dînşii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi unde s-ar afla vreo părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea şi nici vreo grindină sau lucru de scîrbă să nu se întîmple acelui ce va avea la sine vreo parte cît de mică din moaştele mele. Iar pe cîţi săvîrşesc praznicul pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi şi nevătămaţi, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine eşti cuvîntat în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, s-a auzit glas din cer, zicîndu-i: „Toate cîte ai cerut de la Mine, le voi săvîrşi pe deplin, ca să nu te mîhnesc nicidecum. Încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci, bucurîndu-te, vino să dobîn-deşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit ţie!”

Acestea auzindu-le sfîntul, s-a bucurat şi a zis gealatului: „Împlineşte-ţi porunca”. Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiindu-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzînd peste trupul mucenicului; şi s-a întîmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.

Atunci, venind episcopul Ataliei, cu numele Petru şi, dînd ostaşilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a înfăşurat cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luîndu-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un rîu şi pe care o îneca de multe ori cînd erau multe ploi, făcînd multă pagubă. Deci, episcopul a pus moaştele Sfîntului Hristofor în ţărmurile rîului şi din ceasul acela rîul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, pînă în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce Îl preamăresc pe El.

După săvîrşirea sfîntului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfîntului, şi l-a lovit o boală cumplită. Văzînd ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicînd: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorît fără dreptate pe Hristofor, robul lui Hristos; iar acum iau cumplita răsplătire”. Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ţi-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac; iată, rămîn văduvă, ticăloasa de mine?” Atunci Dechie a trimis pe nişte ostaşi, zicîndu-le: „Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am omorît pe Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo părticică din moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că atunci voi muri poate, dacă se va atinge de mine”. Iar ei, mergînd, au căutat cu de-amănuntul şi, neaflînd absolut nimic, au luat din ţărîna locului unde s-a vărsat sîngele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel, şi-a dat la osîndă pîngăritul şi preane-curatul său suflet, ca pedeapsă pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru arvuna muncii celei fără de sfîrşit.

Astfel povesteşte sfîrşitul lui Dechie unul din scriitorii vieţii sfîntului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi alţii, despre moartea lui Dechie, zic astfel: „Dechie, pornind prigoană contra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine. Căci, prădînd Bosforul barbarii, adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dînşii şi pe mulţi i-a ucis. Fiind ei strîmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, contra barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Gal, fiind vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război, acolo unde este o baltă adîncă. Şi astfel, barbarii, stînd la război şi spatele întorcîndu-şi apucîndu-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuşi împreună cu fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă şi acolo toţi au pierit, încît nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară şi pentru mînia şi urîciunea ce avea asupra creştinilor.

Deci, s-au pus amîndouă istoriile pentru sfîrşitul lui Dechie, ca să poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se deosebesc povestirile, amîndouă adeveresc cum că tot pentru goana şi uciderea creştinilor, i s-a întîmplat un astfel de sfîrşit. De care, cu rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Hristofor

TROPARUL Sfântului Mucenic Hristofor, glasul al 4-lea:

Cu haine din sângiuiri împodobindu-te, stai înaintea Domnului împăratul puterilor, Hristofore pururea-mărite, unde cu cetele celor fără de trupuri şi ale mucenicilor cânţi dulce cântare întreit-sfântă şi înfricoşătoare; pentru aceasta prin rugăciunile tale mântuieşte turma ta.

 

Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Cânta-voi Ţie, Doamne…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi toţi purtătorii de Hristos, cu cuget dumnezeiesc şi cu dreaptă credinţă să lăudăm astăzi pomenirea lui Hristofor, mărturisitorul adevărului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu bărbăţie te-ai luptat împotriva înşelăciunii şi a îngrozirii tiranilor, şi întărindu-te cu putere, ai călcat pe vrăjmaşul, mucenice, purtătorule de chinuri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Isaia cel mărit văzându-te pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te-a vestit toiag, iar floare pe Cuvântul, Cel ce S-a întrupat din tine, preacurată.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Arcul celor puternici…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărindu-te cu arma Crucii, mucenice purtătorule de chinuri, ai răbdat durerile desfătându-te şi veselindu-te cu cel dorit totdeauna.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Trupul ţi se tăia cu chinurile, iar sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu se hrănea cu dragoste, cugetând la desfătarea împărăţiei, Hristofore.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Adevărat s-a împlinit glasul Isaiei, căci Fecioara a născut întrupat pe Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre.

Irmosul:

Arcul celor puternici a slăbit, şi cei neputincioşi s-au încins cu putere; pentru aceasta s-a întărit întru Domnul inima mea.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Venirii Tale celei pe pământ…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Moştenirea cerurilor ai primit, mucenice, căci pe pământ te-ai chinuit pentru Hristos, şi rătăcirea idolilor cea cu credinţă diavolească, bărbăteşte o ai stins.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ispită cu femei ţi-a adus ţie, mucenice, ca şarpele odinioară strămoşului Adam; dar biruindu-se, s-a ruşinat tiranul, meşteşugindu-şi împotriva sa laţuri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prunc ni s-a dat nouă din proorociţă, Maica lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut fără durere. A Cărui stăpânire este pe umărul Său, precum dumnezeiescul Isaia a propovăduit.

 

Cântarea a 5-a. Irmos: Lumina Ta Doamne…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu lumina credinţei ai vânat popoare, şi nebunia tiranilor celor fără de Dumnezeu o ai pierdut, împotriva înţelepciunii celei de pe pământ îmbrăcându-te cu putere de sus.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dacă ai ales arătat desfătarea cerurilor mai bună decât cea de pe pământ, înţelepte Hristofor, cu tărie ai suferit durerile chinurilor, întărindu-te cu Crucea.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Isaia arătat Te-a văzut pe Tine, Doamne, şezând pe nor, pe preacurată şi prealăudată Maica Ta cea pururea fecioară, surpând idolii egiptenilor.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Strigat-a mai înainte…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ridicând război nu către sânge, nici către trup, Hristofor biruia începătoriile potrivnicilor şi pe demoni, întărindu-se cu puterea cea nevăzută a Fiului lui Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Iubind, purtătorule de chinuri, cu bună-cuviinţă dorirea cea desăvârşită, nu simţeai durerile şuviţându-te, pururea întărindu-ţi cugetul de Stăpânul tău.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Măritul Isaia văzând pe Fecioara că a luat în pântece şi a născut întrupat pe Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, precum a zis, acum se veseleşte.

Irmosul:

Strigat-a mai înainte închipuind îngroparea Ta cea de trei zile, proorocul Iona în chit rugându-se: Din stricăciune mă izbăveşte, Iisuse, împărate al puterilor.

 

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Săvârşind nevoinţa muceniciei, ai primit de la Dumnezeu cununa biruinţei, fericite Hristofor; pe Care roagă-L, din nevoi să ne izbăvim noi.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: Tinerii cei din Avraam…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Alergând Hristofor pe calea muceniciei cu răbdarea, locuieşte în locaşurile cele cereşti, strigând: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Văpaia necredinţei cu roua dreptei credinţe o a stins Hristofor, şi cu cântări strigai: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Isaia văzând naşterea Fecioarei cea mai presus de fire, şi strălucirea curăţiei, striga: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Tinerii în Vavilon…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Valul nebuniei idoleşti care lovea cu semeţie, s-a sfărâmat de împotrivirile cele cu tărie ale mucenicilor, celor ce au primit primejdii pentru Hristos, şi cântă: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Îmbrăcându-te frumos cu haină mohorâtă împărătească, vopsită din sângiurile tale, mucenice Hristofor nebiruite, dănţuieşti împreună cu cetele îngerilor şi Ziditorului tău îi cânţi: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fecioara Maica prunca, ţine în braţe ca pe un prunc pe Cuvântul cel ce dă viaţă tuturor, şi toate le-a făcut, precum mai înainte a zis Isaia, care cu bucurie strigă: Bine cuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinam Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L întru toţi vecii.

Tinerii în Babilon, cu dumnezeiască râvnă fiind aprinşi, îngrozirea tiranului şi a văpăii bărbăteşte o au călcat, şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, rourându-se au cântat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Eva prin boala…

Stih: Sfinte Mucenice Hristofor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Primind luminată cunună, ca un biruitor, pururea pomenite Hristofor, împărăteşti împreună cu Stăpânul, Cel ce te-a întărit pe tine în chinuri şi ţi-a întins ţie mână purtătoare de viaţă, ca să biruieşti pe începătorul răutăţii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Spălându-te frumos cu sângele muceniciei te-ai luminat preamărite, şi acum cu bucurie ai intrat în cămara fecioarelor împreună cu Mirele; deci nu înceta a cere lumii pace, mucenice slăvite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe jăratecul cel înţelegător, pe care l-a văzut Isaia, porţi în braţele tale, preacurată mireasă a lui Hristos Dumnezeu, unindu-se cu chipul nostru, şi dăruind lumii mântuire; pentru aceea toţi te fericim.

Irmosul:

Eva prin boala neascultării, blestem înlăuntru a adus, iar tu Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, prin Odrasla purtării în pântece, lumii binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi te slăvim.

 

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe înţelepciunea…

Apucând în cuget cunoştinţa dreptei credinţe şi lepădând întunericul necunoştinţei, mucenice, ai călcat pe şarpele cel începător de rele. Căci aprinzându-ţi-se cugetul de dragostea cea dumnezeiască, ai stins trufia cea neîndumnezeită a idolilor. Pentru aceasta după vrednicie ai primit cununa, răsplătirea chinuirilor tale, şi dăruieşti tămăduiri, Hristofore, mult pătimitorule; roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să dăruiască iertare de greşeli celor ce cu credinţă prăznuiesc pomenirea ta.


Ὁ Ἅγιος Χριστοφόρος ὁ Μεγαλομάρτυρας

Ημ. Εορτής:9 ΜαΐουΗμ. Γέννησης: Ημ. Κοιμήσεως:251 μ.Χ.Ημ. Ανακομιδής Λειψάνων: Πολιούχος:Ἀγρινίου, Πικερμίου Ἀττικῆς, Προστάτης τῶν ὁδηγῶνΛοιπές πληροφορίες: Εορταζόμενο όνομα:Χριστόφορος

Ὁ Ἅγιος Μεγαλομάρτυς Χριστοφόρος καταγόταν ἀπὸ ἡμιβάρβαρη φυλὴ καὶ ὀνομαζόταν Ρεμπρόβος, ποὺ σημαίνει ἀδόκιμος, ἀποδοκιμασμένος, κολασμένος. Πιθανότατα ἔζησε κατὰ τοὺς χρόνους τοῦ αὐτοκράτορος Δεκίου (249 – 251 μ.Χ.), ὅταν στὴν Ἀντιόχεια Ἐπίσκοπος ἦταν ὁ Ἅγιος Ἱερομάρτυς Βαβύλας († 4 Σεπτεμβρίου).

Ὁ Ἅγιος ὡς πρὸς τὴν ἐξωτερικὴ ἐμφάνιση ἦταν τόσο πολὺ ἄσχημος, γι’ αὐτὸ καὶ ἀποκαλεῖτο «κυνοπρόσωπος».

Ἡ μεταστροφή του στὸν Χριστὸ ἔγινε μὲ τρόπο θαυμαστό. Συνελήφθη αἰχμάλωτος σὲ μάχη, ποὺ διεξήγαγε τὸ ἔθνος του μὲ τὰ Ρωμαϊκὰ αὐτοκρατορικὰ στρατεύματα. Κατατάγηκε στὶς Ρωμαϊκὲς λεγεῶνες καὶ πολέμησε κατὰ τῶν Περσῶν, ἐπὶ Γορδίου καὶ Φιλίππου.

Ὅταν ἦταν ἀκόμη κατειχούμενος, γιὰ νὰ εὐχαριστήσει τὸν Χριστό, ἐγκαταστάθηκε σὲ ἐπικίνδυνη δίοδο ποταμοῦ καὶ μετέφερε δωρεὰν ἐπὶ τῶν ὤμων του ἐκείνους ποὺ ἐπιθυμοῦσαν νὰ διέλθουν τὸν ποταμό.  Μία μέρα παρουσιάσθηκε πρὸς αὐτὸν μικρὸ παιδί, τὸ ὁποῖο τὸν παρακάλεσε νὰ τὸν περάσει στὴν ἀπέναντι ὄχθη. Ὁ Ρεμπρόβος πρόθυμα τὸ ἔθεσε ἐπὶ τῶν ὤμων του καὶ στηριζόμενος ἐπὶ τῆς ράβδου του εἰσῆλθε στὸν ποταμό. Ὅσο ὅμως προχωροῦσε, τόσο τὸ βάρος τοῦ παιδιοῦ αὐξανόταν, ὥστε μὲ μεγάλο κόπο κατόρθωσε νὰ φθάσει στὴν ἀπέναντι ὄχθη. Μόλις ἔφθασε στὸν προορισμό του, κατάκοπος εἶπε στὸ παιδὶ ὅτι καὶ ὅλο τὸν κόσμο νὰ σήκωνε δὲν θὰ ἦταν τόσο βαρύς. Τὸ παιδὶ τοῦ ἀπάντησε: «Μὴν ἀπορεῖς, διότι  δὲν μετέφερες μόνο τὸν κόσμο ὅλο, ἀλλὰ καὶ τὸν πλάσαντα αὐτόν. Εἶμαι Ἐκεῖνος στὴν ὑπηρεσία τοῦ Ὁποίου ἔθεσες τὶς δυνάμεις σου καὶ σὲ ἀπόδειξη αὐτοῦ φύτεψε τὸ ραβδί σου καὶ αὔριο θὰ ἔχει βλαστήσει», καὶ ἀμέσως ἐξαφανίσθηκε. Ὁ Ρεμπρόβος φύτεψε τὴν ράβδο καὶ τὴν ἑπομένη τὴν βρῆκε πράγματι νὰ ἔχει βλαστήσει. Μετὰ τὸ περιστατικὸ αὐτὸ βαπτίσθηκε Χριστιανὸς ἀπὸ τὸν Ἅγιο Ἱερομάρτυρα Βαβύλα, ὁ ὁποῖος τὸν μετονόμασε σὲ Χριστοφόρο. Ἡ ἄκτιστη θεία Χάρη, ποὺ ἔλαβε τὴν ὥρα τοῦ βαπτίσματος καὶ τοῦ Χρίσματος, μεταμόρφωσε ὅλη του τὴν ὕπαρξη. Καὶ αὐτὴ ἀκόμα ἡ δύσμορφη ὄψη του φαινόταν φωτεινότερη καὶ ὀμορφότερη.

Στὴν Ὀρθόδοξη ἁγιογραφία ὁ Ἅγιος εἰκονίζεται νὰ μεταφέρει στὸν ὦμο του τὸν Χριστό. Ἐξ’ ἀφορμῆς ἴσως τοῦ γεγονότος αὐτοῦ θεωρεῖται προστάτης τῶν ὁδηγῶν καὶ στὸ Μικρὸν Εὐχολόγιον καὶ συγκεκριμένα στὴν Ἀκολουθία «ἐπὶ εὐλογήσει νέου ὀχήματος» ὑπάρχει, πρῶτο στὴ σειρά, τὸ ἀπολυτίκιό του.

Κατὰ τὸν τότε ἐναντίον τῶν Χριστιανῶν διωγμό, λίγο μετὰ τὴν βάπτισή του, εἶδε Χριστιανοὺς νὰ κακοποιοῦνται ἀπὸ τοὺς εἰδωλολάτρες. Ἀπὸ ἀγανάκτηση ἐπενέβη καὶ ἔκανε δριμύτατες παρατηρήσεις πρὸς αὐτούς, διέφυγε δὲ τὴ σύλληψη χάρη στὸ γιγαντιαῖο του παράστημα καὶ τὴν ἡράκλεια δύναμή του. Καταγγέλθηκε ὅμως στὸν αὐτοκράτορα καὶ διατάχθηκε ἡ σύλληψή του. Γιὰ τὸν σκοπὸ αὐτὸ ἀπεστάλησαν διακόσιοι στρατιῶτες. Αὐτοί, ἀφοῦ ἐρεύνησαν σὲ διάφορα μέρη, τὸν βρῆκαν κατὰ τὴν στιγμὴ τὴν ὁποία ἑτοιμαζόταν νὰ γευματίσει ἕνα κομμάτι ξερὸ ψωμί. Κατάκοποι οἱ στρατιῶτες καὶ πεινασμένοι ζήτησαν ἀπὸ τὸν Ἅγιο Χριστοφόρο νὰ τοὺς δώσει νὰ φάγουν καὶ ὡς ἀντάλλαγμα τοῦ ὑποσχέθηκαν ὅτι δὲν θὰ τὸν κακομεταχειρίζονταν. Ἕνας ἀπὸ τοὺς στρατιῶτες, βλέποντας ὅτι πλὴν τοῦ ξεροῦ ἄρτου δὲν ὑπῆρχε καμία ἄλλη τροφή, εἰρωνευόμενος τὸν Χριστοφόρο, τοῦ εἶπε ὅτι εὐχαρίστως θὰ γινόταν Χριστιανός, ἐὰν εἶχε τὴν δύναμη νὰ τοὺς χορτάσει ὅλους μὲ τὸ κομμάτι ἐκεῖνο τοῦ ἄρτου. Τότε ὁ Ἅγιος, ἀφοῦ γονάτισε, ἄρχισε νὰ παρακαλεῖ τὸν Χριστὸ νὰ πολλαπλασιάσει τὸ κομμάτι ἐκεῖνο τοῦ ἄρτου, ὅπως πολλαπλασίασε τοὺς πέντε ἄρτους στὴν ἔρημο, γιὰ νὰ χορτάσουν οἱ πεινῶντες στρατιῶτες καὶ νὰ φωτισθοῦν στὴν ἀναγνώριση καὶ ὁμολογία Αὐτοῦ. Ἡ παράκληση τοῦ Ἁγίου εἰσακούσθηκε καὶ τὸ τεμάχιο τοῦ ἄρτου πολλαπλασιάσθηκε. Βλέποντας οἱ στρατιῶτες τὸ θαῦμα αὐτό, προσέπεσαν στὰ πόδια τοῦ Ἁγίου καὶ τὸν παρακαλοῦσαν νὰ τοὺς γνωρίσει καλύτερα τὸν Θεό του. Ὁ Ἅγιος ἐξέθεσε μὲ ἁπλότητα τὴ Χριστιανικὴ διδασκαλία καὶ ἀφοῦ ὅλοι ἐξέφρασαν τὴν ἐπιθυμία νὰ γίνουν Χριαστιανοί, τοὺς ὁδήγησε πρὸς τὸν Ἐπίσκοπο Ἀντιοχείας Βαβύλα, ὁ ὁποῖος, ἀφοῦ τοὺς κατήχησε, τοὺς βάπτισε. Ὅταν ὁ αὐτοκράτορας Δέκιος πληροφορήθηκε τὸ γεγονός, τοὺς μὲν στρατιῶτες συνέλαβε καὶ ἀποκεφάλισε, τὸν δὲ Χριστοφόρο προσπάθησε μὲ ὑποσχέσεις καὶ κολακεῖες νὰ μεταπείσει, ἀλλὰ οἱ προσπάθειές του προσέκρουσαν στὴν ἐπίμονη ἄρνηση αὐτοῦ. Κατόπιν τούτου ἔστειλε πρὸς αὐτὸν δύο διεφθαρμένες γυναῖκες, τὴν Ἀκυλίνα καὶ τὴν Καλλινίκη, ἐλπίζοντας ὅτι μὲ τὰ θέλγητρά τους θὰ τὸν σαγήνευαν καὶ θὰ τὸν παρέσυραν. Οἱ δύο γυναῖκες, ἀφοῦ ἄκουσαν τὴν προτροπὴ τοῦ Ἁγίου, γιὰ νὰ ἐπανέλθουν στὸν δρόμο τῆς ἁγνότητας καὶ τῆς ἀρετῆς, ἔγιναν Χριστιανὲς καί, ἀφοῦ παρουσιάσθηκαν ἐνώπιον τοῦ αὐτοκράτορος Δεκίου, ὁμολόγησαν τὸν Χριστό. Γι’ αὐτὸ καὶ βρῆκαν μαρτυρικὸ θάνατο.

Στὴ συνέχεια ὁ Ἅγιος Χριστοφόρος ὑποβλήθηκε σὲ φρικτὰ βασανιστήρια καὶ τέλος ὑπέστη τὸν δι’ ἀποκεφαλισμοῦ θάνατο τὸ 251 μ.Χ.
Ἡ Σύναξη αὐτοῦ ἐτελεῖτο στὸ Μαρτύριο αὐτοῦ κοντὰ στὸ ναὸ τοῦ Ἁγίου Μεγαλομάρτυρος Γεωργίου στὸ Κυπαρίσσιον καὶ στὸ ναὸ τοῦ Ἁγίου Μάρτυρος Πολυεύκτου, πλησίον τῆς Ἁγίας Εὐφημίας τῶν Ὀλυβρίου.
Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Στολαῖς ταῖς ἐξ αἵματος, ὡραϊζόμενος, Κυρίῳ παρίστασαι, τῷ Βασιλεῖ οὐρανῶν, Χριστοφόρε ἀοίδιμε· ὅθεν σὺν Ἀσωμάτων, καὶ Μαρτύρων χορείαις, ᾄδεις τῇ τρισαγίῳ, καὶ φρικτῇ μελῳδίᾳ, διὸ ταῖς ἱκεσίαις ταῖς σαῖς, σῶζε τοὺς δούλους σου.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Χριστὸν φέρων ἔνδοξε, ἐν τῇ ψυχῇ σου, ἰσχυρῶς κατέβαλες, τῶν ἐναντίων τὰς ἀρχάς· διὸ Χριστὸν ἐκδυσώπησον, ὦ Χριστοφόρε, ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ἡμῶν.

Μεγαλυνάριον.
Μάρτυς ἀκατάπληκτος καὶ στερρός, πέλων τῇ ἰδέᾳ, Χριστοφόρε καὶ τῷ νοΐ, τῶν ἀντικειμένων, κατέπληξας τὰ στίφη, ἀθλήσας ὑπὲρ φύσιν, πόθῳ τοῦ Κτίστου σου.

Martyr Christopher of Lycia

The Holy Martyr Christopher lived during the third century and suffered about the year 250, during the reign of the emperor Decius (249-251). There are various accounts of his life and miracles, and he is widely venerated throughout the world. St Christopher is especially venerated in Italy, where people pray to him in times of contagious diseases.

There are various suggestions about his descent. Some historians believe that he was descended from the Canaanites, while others say from the „Cynoscephalai” [literally „dog-heads”] of Thessaly. Perhaps this is why certain unlearned painters foolishly portray St Christopher with a dog’s head.

St Christopher was a man of great stature and unusual strength. According to tradition, St Christopher was very handsome, but wishing to avoid temptation for himself and others, he asked the Lord to give him an unattractive face, which was done. Before Baptism he was named Reprebus [Reprobate] because his disfigured appearance. Even before Baptism, Reprebus confessed his faith in Christ and denounced those who persecuted Christians. Consequently, a certain Bacchus gave him a beating, which he endured with humility.

Because of his renowned strength, 200 soldiers were assigned to bring him before the emperor Decius. Reprebus submitted without resistance. Several miracles occurred along the way; a dry stick blossomed in the saint’s hand, loaves of bread were multiplied through his prayers, and the travellers had no lack thereof. This is similar to the multiplication of loaves in the wilderness by the Savior. The soldiers surrounding Reprebus were astonished at these miracles. They came to believe in Christ and they were baptized along with Reprebus by St Babylus of Antioch (September 4).

Christopher once made a vow to serve the greatest king in the world, so he first offered to serve the local king. Seeing that the king feared the devil, Christopher thought he would leave the king to serve Satan. Learning that the devil feared Christ, Christopher went in search of Him. St Babylas of Antioch told him that he could best serve Christ by doing well the task for which he was best suited. Therefore, he became a ferryman, carrying people across a river on his shoulders. One stormy night, Christopher carried a Child Who insisted on being taken across at that very moment. With every step Christopher took, the Child seemed to become heavier. Halfway across the stream, Christopher felt that his strength would give out, and that he and the Child would be drowned in the river. As they reached the other side, the Child told him that he had just carried all the sins of the world on his shoulders. Then He ordered Christopher to plant his walking stick in the ground. As he did so, the stick grew into a giant tree. Then he recognized Christ, the King Whom he had vowed to serve.

St Christopher was brought before the emperor, who tried to make him renounce Christ, not by force but by cunning. He summoned two profligate women, Callinike and Aquilina, and commanded them to persuade Christopher to deny Christ, and to offer sacrifice to idols. Instead, the women were converted to Christ by St Christopher. When they returned to the emperor, they declared themselves to be Christians.Therefore, they were subjected to fierce beatings, and so they received the crown of martyrdom.

Decius also sentenced to execution the soldiers who had been sent after St Christopher, but who now believed in Christ. The emperor ordered that the martyr be thrown into a red-hot metal box. St Christopher, however, did not experience any suffering and he remained unharmed. After many fierce torments they finally beheaded the martyr with a sword. This occurred in the year 250 in Lycia. By his miracles the holy Martyr Christopher converted as many as 50 thousand pagans to Christ, as St Ambrose of Milan testifies. The relics of St Christopher were later transferred to Toledo (Spain), and still later to the abbey of St Denis in France.

In Greece, many churches place the icon of St Christopher at the entrance so that people can see it as they enter and leave the building. There is a rhyming couplet in Greek which says, „When you see Christopher, you can walk in safety.” This reflects the belief that whoever gazes upon the icon of St Christopher will not meet with sudden or accidental death that day.

The name Christopher means „Christ-bearer.” This can refer to the saint carrying the Savior across the river, and it may also refer to St Christopher bearing Christ within himself (Galatians 2:20).

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. mai 9th, 2011 la 18:59 | #1