Acasă > Cuvinte de folos > ALEXANDER SCHMEMANN: Redescoperirea vieţii euharistice

ALEXANDER SCHMEMANN: Redescoperirea vieţii euharistice

Redescoperirea vieţii euharistice

 *
Este imposibil şi inutil să prezentăm aici problema participării laicatului la Tainele dumnezeieşti sub toate aspectele sale dogmatice şi istorice. Esenţialul poate fi rezumat în cele de urmează:
Este bine stabilit şi de necontestat faptul că în Biserica primară comuniunea tuturor credincioşilor la fiecare dumnezeiască Liturghie era o regulă. Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comuniune obştească periodică era înţeleasă şi trăită nu numai ca un act de evlavie personală ci, mai presus de toate, ca un act ce izvorăşte din apartenenţa la Biserică sau mai precis ca împlinire şi actualizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie era în egală măsură definită şi trăită ca Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii. „S-a amestecat cu noi”, scrie Sfântul Ioan Hrisostom, „şi ne-a împărtăşit de trupul Său, astfel încât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul”. De fapt, Biserica primară nu cunoştea nici un alt semn sau criteriu pentru participarea mântuitoare a obştei la Taină: „era o regulă faptul că cel ce nu primise Sfânta împărtăşanie timp de câteva săptămâni să se excomunice şi să se anatematizeze singur faţă de Trupul Bisericii”. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos era împlinirea limpede a Botezului şi a Mirungerii, şi nu existau alte condiţii pentru primirea împărtăşaniei. Toate celelalte Taine erau de asemenea „pecetluite” cu împărtăşirea din Sfintele Daruri. Şi aşa de evidentă era această legătură dintre apartenenţa la Biserică şi împărtăşanie, încât într-un text liturgic timpuriu găsim alungarea înaintea sfinţirii a acelora „care nu se pot împărtăşi de aceste Taine dumnezeieşti”. Este limpede că oricât de tainică şi de complicată a devenit mai târziu această înţelegere şi trăire iniţială a împărtăşaniei ea nu a fost niciodată înlăturată, rămânând pentru totdeauna norma esenţială a Bisericii.
Ar trebui să ne întrebăm, deci, nu ceea ce presupune această regulă, ci ce s-a întâmplat cu ea. De ce au uitat atât de mult că o simplă pomenire a împărtăşaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea regulată) pare multora (şi în special clerului) o noutate fără precedent, zguduind şi chiar distrugând în concepţia lor temelia Bisericii? Cum a fost posibil ca de secole, de cele mai multe ori, Liturghiile să fie Liturghii, fără credincioşi care primeau împărtăşania? De ce acest lucru incredibil nu provoacă uimire, nu provoacă fiori, în timp ce dorinţa de împărtăşire mai deasă provoacă teamă, opoziţie, rezistenţă? Cum a putut să apară ciudata doctrină de primire a împărtăşaniei o dată pe an şi cum a putut fi considerată „normă” orice îndepărtare de la ceea ce ar putea fi nu mai mult decât o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit înţelegerea Bisericii atât de profund individualistă, atât de detaşată de învăţătura Bisericii ca Trup al lui Hirstos, atât de adânc contradictorie cu rugăciunea euharistică însăşi: „iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh…”?
 
Răspunsul obişnuit dat acestor întrebări este că dacă practica primară a trebuit să fie întreruptă, spun adversarii împrătăşirii frecvente şi regulate, dacă o distincţie radicală a trebuit să fie introdusă între clerici, a căror primire a Sfintei împărtăşanii constituie în mod evident parte a slujirii lor, şi laicatul, care poate primi Sfânta împărtăşanie numai în anumite condiţii neştiute în Biserica primară, dacă, în general, Sfânta împărtăşanie pentru laici a devenit mai degrabă excepţie decât regulă, atunci aceasta se întâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte — aceea a profanării Sfintei Taine prin împărtăşirea nevrednică cu aceasta, primejduind astfel propria mântuire; în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni, XI, 29).
Acestui răspuns trebuie, la rândul său, să i se aducă un răspuns pentru că, de fapt, acesta ridică mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. Mai întâi, chiar daca a fost adevărat că, de facto, excomunicarea laicilor şi-a avut originea în această mântuitoare temere şi în acest sentiment de nevrednicie, aceasta nu mai este valabilă astăzi. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei care nu primesc Sfânta împărtăşanie ar putea, în cele din urmă, să se întristeze în timp ce urmăresc Sfânta Liturghie, ar putea să le pară rău pentru păcătoşenia şi nevrednicia care-i separă de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, să se simtă „excomunicaţi”. Dar, în realitate, nici una dintre acestea nu este adevărată. Generaţii peste generaţii de creştini ortodocşi au participat la Sfânta Liturghie cu o conştiinţă perfect limpede, fiind total convinşi că nu e nevoie de nimic mai mult din partea lor, că — pur şi simplu — Sfânta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, în acele ocazii foarte rare şi excepţionale când sunt împărtăşiţi, ei primesc Sfânta Euharistie ca pe o „obligaţie ce trebuie împlinită”, prin care, pentru un an întreg, ei se consideră din nou „în bună rânduială”. Dar unde într-o astfel de atitudine care, din păcate, a devenit o regulă în Biserică, se poate găsi — fie doar şi într-o mică măsură — smerenia şi pocăinţa, cuvioşenia şi frica de Dumnezeu?
De fapt, atunci când această atitudine şi-a făcut apariţia prima dată în Biserică — şi aceasta s-a întâmplat imediat după convertirea la creştinism a Imperiului Roman şi a rezultat din creştinarea ulterioară a populaţiei sale şi din scăderea corespunzătoare a vieţii religioase şi morale printre creştini — Sfinţii Părinţi au văzut în aceasta nu un rezultat al smereniei şi al fricii de Dumnezeu ci al neglijenţei şi al delăsării duhovniceşti. Şi, îndată ce se „denunţau” ca păcătoşi, amânarea Botezului din motive de „nepregătire” şi „nevrednicie” apărea ca o lipsă de grijă faţă de Taine. Este pur şi simplu imposibil să găseşti un text patristic pe care să se sprijine ideea că acela care nu se poate împărtăşi cu vrednicie este mai bine să se abţină de la aceasta. Sfântul Ioan Casian scrie:
„Nu trebuie să nu primim Sfânta împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine…”
„Stăpâniţi de deşartă trufie!” Sfântul Ioan Casian accentuează aici abilitatea ciudată de a găsi un „alibi” pentru toate greşelile duhovniceşti, de a se îmbrăca pe sine într-o pseu-dosmerenie, care constituie cea mai subtilă şi cea mai periculoasă formă a trufiei. Aceasta, conform părerii unanime a Sfinţilor Părinţi, după ce apare ca neglijenţă devine curând justificată prin argumente pseudo-duhovniceşti şi a fost acceptată, încetul cu încetul, ca regulă.
Aici a apărut, de exemplu, ideea — absolut necunoscută şi îndepărtată de tradiţia primară — că, privitor la Sfânta împărtăşanie există diferenţe duhovniceşti şi chiar mistice între cler şi laicat, încât primii nu numai că pot dar trebuie să primească des Sfânta împărtăşanie, în vreme ce laicilor nu le este permis. Încă o dată aici îl putem cita pe Sfântul Ioan Hrisostom care, mai mult decât orice altceva, a apărat sfinţenia Sfintelor Taine şi a insistat asupra pregătirii cu vrednicie pentru Sfânta împărtăşanie. Astfel, marele păstor scria:
„Sunt împrejurări când preotul nu se deosebeşte de cel supus, adică de cel mai jos decât dânsul, de pildă când trebuie a se învrednici de tainele cele înfricoşate, fiindcă cu toţii ne învrednicim de aceleaşi taine, iară nu ca în Legea Veche, când pe unele le mânca preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, aşa că poporului nu-i era slobod de a se împărtăşi din cele ce se împărtăşea preotul. Acestea însă nu mai sunt acum, ci tuturor le stă în faţă un trup şi un pahar…”
Iar cu o mie de ani mai târziu, Nicolae Cabasila vorbind despre Sfânta împărtăşanie în lucrarea sa ,,Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturghii” nu face nici o distincţie între cler şi laicat referitor la Sfânta împărtăşanie. El scrie:
„…dacă însă cineva are putinţa de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat ci pentru că i-a stat în putinţă… Şi cum putem să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având posibilitatea să le primească, nu se osteneşte să le primească?”
Şi totuşi, în ciuda acestor atât de limpezi mărturii, această idee ciudată, şi chiar eretică, a rămas şi rămâne în continuare o parte, dacă nu a învăţăturii, cel puţin a evlaviei liturgice în Biserica noastră.
Adevărata biruinţă a acestei atitudini asupra Sfintei împărtăşanii a venit atunci când, după sfârşitul perioadei patristice şi după căderea spaţiului bizantin, teologia ortodoxă a intrat în lunga perioadă a „captivităţii apusene”, a influenţei radicale a Apusului şi, atunci, sub această influenţă a scolasticii apusene şi a teologiei legaliste privitoare la Sfintele Taine, acestea, în timp ce au continuat în chip vădit să rămână în Biserică, au încetat să mai fie privite şi trăite ca împlinire sau, în cuvintele părintelui George Florovsky „să constituie Biserica”; când, pe de o parte, Sfânta împărtăşanie a fost identificată ca mijloc al evlaviei individuale, personale, şi al sfinţirii, excluzând aproape total înţelesul său „eclesiologic”; când, pe de altă parte, apartenenţa la Biserică a încetat să mai fie înrădăcinată şi măsurată prin participarea la Taina unităţii Bisericii în credinţă, dragoste şi viaţă.
S-a întâmplat apoi că laicul a fost nu numai „îngăduit” dar chiar silit să se confrunte cu împărtăşania într-o perspectivă total subiectivă — aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregătirii sau nepregătirii sale, a posibilităţilor sale etc. El însuşi a devenit criteriul şi judecătorul duhovniciei sale şi a celorlalţi. Şi a devenit astfel în contextul unei teologii şi a unei pietăţi care — în ciuda mărturiei clare a Tradiţiei Ortodoxe autentice — a girat acest statut de neîmpărtăşiţi al laicilor, l-au transformat într-o normă, aproape într-o „marcă comercială” a Ortodoxiei.
Este într-adevăr un miracol faptul că influenţa combinată a acestei teologii sacramentale venită din Apus şi a acestei pietăţi extraecleziale, individualistă şi subiectivă, nu a reuşit eradicarea completă a setei şi a foamei pentru Sfânta împărtăşanie, pentru o adevărată şi nu o formală participare în viaţa Bisericii. În toate vremurile, dar cu precădere în era noastră tulburată şi confuză, fiecare renaştere ortodoxă şi-a avut izvorul în „redescoperirea” Sfintelor Taine şi a vieţii sacramentale şi, mai presus de toate, în renaşterea euharistică. Aşa s-a întâmplat în Rusia când persecuţiile au îndepărtat atitudinile moderate, formale şi nominale — denunţate cu pasiune de părintele Ioan de Cronstadt.
Aşa s-a întâmplat şi cu Europa şi Orientul Mijlociu, cu apariţia mişcărilor ortodoxe de tineret, cu înţelegerea lor înnoitoare şi profundă asupra Bisericii. Iar dacă astăzi această renaştere euharistică şi sacramentală bate la uşile Bisericii noastre, ar trebui să ne încurajeze ca semn că această fundamentală criză a „secularizării” se apropie de sfârşit.
 
„Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni, XI, 29). Acum revenim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel şi ne întrebăm care este înţelesul adevărat al acestora. Pentru că, după cum am văzut, nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu le-au tălmăcit ca fiind o alternativă la „mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie”, alternativă ce constă în abţinerea de la Sfânta împărtăşanie, nu le-au tălmăcit în sensul ca respectul pentru Taină şi teama a nu o pângări să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună, pentru că într-adevăr găsim în Epistolele sale, în îndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care în realitate constituie baza „eticii” creştine şi izvorul spiritualităţii creştine.
„Sau nu ştiţi”, scrie Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, „că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ: slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corin­teni, VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neîncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: noi trebuie să trăim în conformitate cu ceea ce s-a „întâmplat” cu noi în Hristos; tocmai de aceea noi putem trăi astfel numai pentru că aceasta a avut loc în noi, pentru că mântuirea, izbăvirea, împăcarea şi „răscumpărarea cea cu preţ” ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem „ai noştri”. Noi putem şi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiţi. Trebuie întotdeauna şi în tot timpul să devenim şi să fim ceea ce — în Hristos — suntem deja: „Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” (I Corinteni, III, 23).
Această învăţătură a Sfântului Apostol Pavel este de o importanţă crucială pentru viaţa creştină în general şi pentru viaţa sacramentală în particular. Ea descoperă tensiunea esenţială pe care se bazează această viaţă, de unde ea îşi trage seva şi care nu poate fi îndepărtată pentru că aceasta ar însemna părăsirea şi, în acelaşi timp, mutilarea majoră a credinţei Bisericii înseşi: încordarea ce se află în fiecare din noi între „omul cel vechi care este corupt de poftele cărnii” şi „omul cel nou, înnoit după chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om” prin moartea şi învierea Botezului; între darul vieţii noi şi efortul de a ne apropia de El şi de a-L face al nostru; între harul „ce nu este dat cu măsură” (Ioan, III, 34) şi măsura neîncetat deficitară a vieţii mele duhovniceşti.
Dar apoi, primul şi cel mai important rod al întregii vieţi şi spiritualităţi creştine, aşa cum se întâmplă la sfinţi, nu este sentimentul şi conştientizarea vreunei „vrednicii”, ci a unei nevrednicii. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât devii mai conştient de nevrednicia ontologică a întregii făpturi înaintea lui Dumnezeu, de darul Său către noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibilă cu ideea de „merit”, cu orice care ne poate face, în sine şi prin sine, „vrednici” de acel dar. Căci, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept… Dar Dumnezeu îşi arată drgostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos, a murit când noi eram încă păcătoşi…”(Romani, V, 6-8). A „măsura” acel dar cu meritele şi vrednicia noastră este începutul acelei trufii duhovniceşti care este adevărata esenţă a păcatului.
Această tensiune îşi are centrul şi, de asemenea, izvorul în viaţa sacramentală. Aici, în timp ce ne apropiem de dumnezeieştile Daruri, devenim conştienţi iară şi iară de dumnezeiescul „năvod” în care am fost prinşi şi din care, după raţiunea şi logica omenească, nu există scăpare. Căci dacă, din cauza „nevredniciei” mele, nu mă apropii de dumnezeieştile Daruri, resping şi refuz dumnezeiescul dar al iubirii, împăcării şi vieţii, mă excomunic pe mine, căci „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan, VI, 53). Totuşi, dacă „mănânc şi beau cu nevrednicie”, mănânc şi beau osânda mea. Sunt osândit dacă nu primesc şi sunt osândit dacă primesc, căci cine a fost vreodată „vrednic” să fie atins de dumnezeiescul Foc şi să nu fie mistuit?
Încă o dată, din această capcană nu există scăpare prin intermediul judecăţilor omeneşti atunci când folosim pentru dumnezeieştile Taine criteriile, măsurile şi raţionamentele noastre omeneşti. Este ceva înspăimântător, din punct de vedere duhovnicesc, în conştiinţa liniştită şi curată cu care episcopii, preoţii şi laicii deopotrivă, care pretind a fi iscusiţi în „cele ale sufletului”, acceptă şi apără ca pe ceva tradiţional şi vădit situaţia sacramentală actuală: aceea în care un membru al Bisericii este considerat a fi „îmbunătăţit” dacă pentru cincizeci şi una de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza „nevredniciei” sale, iar atunci, în cea de-a cincizeci şi doua săptămână, după ce a săvârşit câteva rânduieli, să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea împărtăşaniei la „nevrednicia” sa. Este înspăimântător pentru că această situaţie respinge atât de evident ceea ce constituie adevăratul sens şi, de asemenea, Crucea vieţii creştine descoperită nouă în Sfânta Euharistie: imposibilitatea de a adapta creştinismul la măsurile şi capacităţile noastre; imposibilitatea de a-l primi după rânduielile lui Dumnezeu şi nu ale noastre.
Care sunt aceste rânduieli? Nicăieri nu le găsim mai bine exprimate decât în cuvintele pe care preotul le rosteşte în timp ce înalţă Sfântul Disc şi care în Biserica primară erau cuvintele invitaţiei la primirea Sfintei împărtăşanii: „Sfintele Sfinţilor.” cu aceste cuvinte şi de asemenea cu răspunsul credincioşilor la acestea — „Unul Sfânt, Unul Domn lisus Hristos…“— judecăţile omeneşti în întregime se apropie de sfârşit. Cele sfinte, Trupul şi Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei ce sunt sfinţi. Dar nimeni nu este sfânt decât Unul Sfânt lisus Hristos. Şi astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omeneşti, uşa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi şi care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepţia Sfinţeniei lui Hristos însuşi pe care El în nesfârşita sa dragoste şi milostivire ne-a împărtăşit-o şi nouă, făcându-ne „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (I Petru, II, 9). Sfinţenia Sa şi nu a noastră este aceea care ne face sfinţi şi astfel „vrednici” a ne apropia şi a primi Sfintele Daruri. Căci aşa cum Nicolae Cabasila spune în comentariul său asupra acestor cuvinte: „nimeni n-are de la sine însuşi sfinţenia, pentru că aceasta este rezultat al virtuţii omeneşti, ci toţi o avem de la şi prin Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate strălucesc şi răsfrâng raze de ai crede că se văd mai mulţi sori, dar în realitate unul este soarele care se răsfrânge în toate…”.
Acesta este atunci importantul „paradox” al vieţii sacramentale. Ar fi o greşeală, totuşi, să o limităm numai la Taine. Păcatul pângăririi de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când menţionează faptul de „a mânca şi a bea cu nevrednicie”, cuprinde întreaga viaţă, pentru că întreaga viaţă, omul în întregime, trup şi suflet, au fost sfinţite de Hristos şi făcute sfinte, şi fiind sfinte „nu ne aparţin”. Singura întrebare adresată omului este dacă doreşte şi dacă este pregătit să primească, în smerenie şi ascultare, această sfinţenie dată lui, din dragoste şi din nemărginita milostivire, mai întâi ca şi Crucea pe care el trebuie să răstignească pe omul cel vechi cu patima şi stricăciunea sa, ca ceea ce-l judecă permanent, şi apoi ca har şi putere de a lupta neîncetat pentru creşterea omului nou în el, a acelei vieţi noi şi sfinte la care a fost făcut părtaş. Participăm la Sfânta împărtăşanie numai pentru că am fost făcuţi sfinţi de către Hristos şi în Hristos; şi participăm la aceasta pentru a deveni sfinţi, adică, pentru a plini darul sfinţeniei în viaţa noastră. Atunci când nu realizăm aceasta, „mâncăm şi bem cu nevrednicie” — când, cu alte cuvinte, primim împărtăşania gândindu-ne la noi ca fiind „vrednici” prin noi înşine şi nu prin sfinţenia lui Hristos; sau când primim împărtăşania fără a o raporta la întreaga viaţă ca raţiune a ei, şi, de asemenea, ca putere a transformării vieţii, ca iertare, ca intrarea inevitabilă pe „cărarea cea îngustă” a nevoinţei şi a strădaniei.
A realiza aceasta, nu numai cu mintea noastră ci cu întreaga noastră fiinţă, a ne conduce în acea pocăinţă care singură ne deschide uşile împărăţiei, acestea reprezintă adevăratul sens şi cuprins al pregătirii noastre pentru Sfânta împărtăşanie.
PR. ALEXANDER SCHMEMANN

Anexa la Postul cel Mare

  1. Valeriu
    septembrie 5th, 2017 la 10:31 | #1

    Superba argumentare a marelui ganditor si profesor de liturgica, care ar merita aprofundata de toata lumea (clerici si laici/laos); textul e frumos construit teologic, cu citate de la renumitul Ioan Casian (dobrogean, intemeietor al monahismului apusean) pana la preainteleptul Nicolae Cabasila (principala autoritate in talcuirea liturgica).
    Peste toate sau printre toate, logica de otel a parintelui Alexander, care aduce multa lumina in legatura cu acest subiect atat de sensibil al Bisericii lui Hristos!
    Felicitari „redactiei” 🙂 pt publicarea acestui text.

  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: