Acasă > Cuvinte de folos > Arhim. Emilianos Simonopetritul: CANONUL ŞI RUGĂCIUNEA ÎN VIAŢA MONAHULUI

Arhim. Emilianos Simonopetritul: CANONUL ŞI RUGĂCIUNEA ÎN VIAŢA MONAHULUI

Canonul și rugăciunea în viața monahului 

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

 

Legături:

 

Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.

Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte. Poate că aveau Sfânta Împărtășanie mai des, însă de Sfânta Liturghie rareori se puteau bucura, mai ales asceții. Părinții nu neglijau niciodată Liturghia zilnică, adică canonul, pentru că canonul reprezintă momentul «luptei» personale cu Dumnezeu; în acel moment Îl poți câștiga pe Dumnezeu sau Îl poți pierde. În același timp, canonul este cel care arată cum și cât priveghează monahul. Evident, nu ne referim la privegherile comune din Biserică. Acelea sunt altceva, o împreună-înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Canonul este privegherea de zi cu zi pe care o facem în chilia noastră, este esența existenței noastre, cea mai subtilă și mai importantă parte a vieții monahale, întrucât ne arată dacă Îl avem sau nu pe Dumnezeu în noi și dacă avem sau nu dispoziția sufletească de a-L primi în noi.

Cine nu își face canonul, se înșeală crezând că Îl are pe Duhul Sfânt în inima sa. Dacă nu priveghem noaptea, nu putem dobândi Duhul Sfânt, Cel Care «lucrează și vorbește în noi». Și dacă nu există condițiile adecvate pentru privegherea de noapte, ar trebui să existe cel puțin dorința și setea de a crea asemenea condiții, pentru a dobândi cândva privegherea de noapte. Căci Dumnezeu vede dorința noastră și o va îndeplini.

Când însă trebuie să ne facem canonul și când trebuie să ne odihnim? În ceea ce privește odihna, există multe variante. Unii Părinți dormeau puțin dimineața, alții seara, iar alții câte o oră pe zi. Alții însă dormeau trei ore, alții șase sau șapte, în funcție de rezistența și modul de viață al fiecăruia, precum și de educația primită. Cert este faptul că această lucrare luminează sufletul și ne unește cu Dumnezeu. În timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.


Dacă Atenienii din Grecia antică aveau altar închinat «Dumnezeului necunoscut», cu atât mai mult trebuie să avem și noi. Este adevărat faptul că, pentru cei mai mulți oameni, Dumnezeu este necunoscut, ascuns undeva în cer, dincolo de nori. Este un Dumnezeu pe care nu-L trăim, nu-L simțim, nu-L cunoaștem. De aceea și viața noastră duhovnicească este grea. De aceea nu avem tragere de inimă spre priveghere, de aceea nu putem rezista mult timp la slujbele de cult, pentru că nu-L simțim pe Dumnezeu, nu-L cunoaștem, nu-L iubim; în prezența lui Dumnezeu nu ne încearcă nici o emoție; pe scurt, Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru noi. Rugăciunea și privegherea celor mai mulți oameni, câteodată și a monahilor, este un întuneric sec.

Cu toate acestea, luminarea sufletului și unirea cu Dumnezeu, adică trăirea Dumnezeului personal se petrece în acest timp. Sunt ore grele, fiindcă suntem fără Dumnezeu și suntem chemați să-L aflăm. Dumnezeu însă există. Știm că Dumnezeu locuiește în existența noastră, în atmosferă, în mănăstire, este prezent pretutindeni. Și totuși, noi trăim ca «niște atei în lume»; nu ne deosebim cu nimic de păcătoși, nici de vameși, nici de criminali. Poate că avem «toată dreptatea», însă trebuie să ne întrebăm următorul lucru: îl am pe Dumnezeul personal? Îi slujesc lui Dumnezeu? L-am văzut ? L-am înțeles? M-a luminat vreodată Dumnezeu? Nu în vis, în visul pe care eu l-am făurit. Ce participare are existența mea la viața lui Dumnezeu?

Şi pentru că, de regulă, Dumnezeu ne lipsește, suntem obligați să înțelegem că rugăciunea noastră este o asceză, o nevoință. Aşa cum, atunci când punem carnea pe grătar ca s-o prăjim, vedem cum curge sângele din ea și-i simțim mirosul, tot așa și în cazul canonului: acesta reprezintă grătarul pe care ne prăjim; este jertfirea propriei noastre persoane, asceza noastră dureroasă, jertfa vieții noastre ticăloase, a păcatului nostru, a dorului nostru sacru pentru Dumnezeu. Le punem toate acolo și astfel devenim victimă de dragul lui Hristos. Dacă nu-L pot trăi pe Dumnezeu, măcar să mă jertfesc pentru El și astfel să mă înfățișez înaintea Sa. Iar Dumnezeu va vedea jertfa mea, va vedea faptul că devin martir pentru El. «Aduceți-Mi-i pe martiri», zice Domnul. În felul acesta devin și eu un martir pe care îl pune Biserica pe grătar, adică mă jertfesc pentru Dumnezeu în acea chilie din întunericul meu, din amărăciunea mea, din orbeala mea, din lipsa mea de discernământ, din neștiința mea.

Întrucât canonul reprezintă centrul vieții duhovnicești, vedem că Părinții Bisericii recomandă multe feluri de priveghere, în funcție de starea lăuntrică a fiecăruia, precum și de locul și timpul în care trăiește. Unul stă în picioare toată noaptea, altul citește Psaltirea, altul zice rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă», altul citește în genunchi Sfânta Scriptură timp de două-trei ore, altul o citește stând în picioare, altul citește Vechiul Testament sau Evanghelia sau din Psalmi, stând în fața icoanelor. Altul muncește din greu cărând pietre. Pe scurt, fiecare face ce poate. În general, există o sumedenie de moduri, astfel încât să fie trecut zidul care ne desparte de Dumnezeu. În cadrul vieții de obște, trebuie să ne întâlnim într-un loc comun, în care unul poate fi mai sus decât celălalt, în funcție de puterea de receptare a Sfântului Duh în minte și inimă, precum și de dispoziția spre nevoință.

Care trebuie să fie durata privegherii noastre zilnice? Privegherea trebuie să dureze cât mai mult posibil. Începem însă cu o oră, apoi două, patru, cinci. Durata se lungește în mod firesc, iar organismul de obinuiește cu acest lucru. După cum se obinuiește omul cu sărăcia sa și nu poate trăi în bogății și invers, sau după cum se obișnuiește cu satul său și nu poate trăi la oraș, la fel se întâmplă și cu privegherea. Desigur, nu vom suferi, ci vom obosi puțin. Fiindcă cum altfel vom ajunge din grosolănia, trândăvia și starea noastră de somnolență, la înălțimea păsării care priveghează înaintea lui Dumnezeu? Cum vom ajunge – din oameni păcătoși – sfinți? Trebuie ca ochii noștri să se umfle, să ne doară. Acest lucru nu se va petrece imediat, ci în timp. Părinții Bisericii apelau la diverse metode ca să se poată obișnui cu privegherea. Nu mă obligă nimeni să priveghez, ca mai apoi să sufăr sau să nu mă pot odihni sau să nu-mi pot face treaba; nu mă obligă nimeni să dorm într-un scaun, ca mai apoi să mă chinuiesc. Dumnezeu nu vrea moartea trupului noastru, și nici a sufletului. Dumnezeu este dătător de viață, Mântuitor. El dorește moartea patimilor, nu a noastră. Continuarea şi sursa: Pemptousia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.