Acasă > Predici > ARHIM. SOFIAN BOGHIU: DESPRE SFÂNTA CRUCE

ARHIM. SOFIAN BOGHIU: DESPRE SFÂNTA CRUCE

CUVÂNT ÎN DUMINICA DE DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

*

 

 Articole asemănătoare:

(Rostit duminică 15 septembrie 1985, seara la Utrenie)

           Fraţi creştini,

           Ne aflăm în continuare în faţa sfintei Cruci. Împodobită cu flori, aici lângă sfânta icoană a Tututror Sfinţilor, sfânta Cruce – continuă putere a tuturor creştinilor care i se închină şi o cinstesc – aşteaptă de la noi acest respect. Despre sfânta Cruce s-a vorbit în aceste zile, dar nu s-a amintit de faptul istoric în care s-a întâmplat cinstirea sfintei Cruci. Voi aminti ceva acum, apoi vreau să vă aduc aminte că sfânta Cruce are două înţelesuri: sfânta Cruce ca obiect pe care a fost jertfit Iisus Hristos Dumnezeul nostru, deci altarul Lui, obiectul de osândă la răstignirea Mântuitorului, şi al doilea înţeles al sfintei Cruci este acela al suferinţei. Crucea întotdeauna aminteşte de răstignirea Mântuitorului. Farte multe chinuri cu foarte mare durere suferă Iisus pe Cruce. În seara aceasta vreau să vă amintesc faptul istoric al înălţării sfintei Cruci şi apoi să vorbesc şi despre înţelesul ei ca suferinţă.

          Mântuitorul a pătimit pe Cruce, apoi a înviat, apoi S-a înălţat la ceruri. Ierusalimul a ajuns curând loc de prigoană împotriva ucenicilor lui Iisus. Şi au trecut ani de prigoană, cei trei sute de ani de prigoană împotriva creştinilor… Şi a dat Bunul Dumnezeu pace Bisericii după atâta sânge vărsat, prin sfântul Constantin cel Mare care prin edictul de la Milan, după cum ştiţi, a dat libertate creştinilor, libertate egală cu a celorlalţi cetăţeni ai imperiului. Un fapt foarte important pe care l-a săvârşit sfântul Constantin, îndemnat fără îndoială de şefii Bisericii de atunci: a întrunit primul sinod ecumenic, prin care s-au stabilit nişte rânduieli pentru viaţa creştină. Pentru că între ucenicii lui Iisus, creştinii, fiind prigoniţi şi trăind viaţa în catacombe, separaţi unii de alţii, au mai pătruns între ei înţelegeri personale ale creştinismului – ori trebuia să fie unificate, pentru că şi Hristos este Unul. De aceea s-a ţinut sinodul I ecumenic, cum ştiţi, la anul 325.

         În anul următor, 326, sfântul Constantin roagă şi trimite pe maica sa, sfânta Elena, să meargă la Ierusalim, să afle sfânta Cruce pe care S-a jertfit Mântuitorul Hristos, această Cruce pe care sfântul Constantin cel Mare o văzuse pe cer alcătuită din stele, într-un moment de grea cumpănă pentru el, când avea în faţă un război greu cu Maxenţiu. Rivalul lui de la Roma [avea] o armată foarte puternică, iar el avea armată puţină. Şi în frământarea lui şi în rugăciunea făcută către Dumnezeu Mântuitorul Hristos, vede pe cer, ziua la amiază, semnul sfintei Cruci, alcătuită din stele şi sub Cruce scria: ,,În acest semn vei învinge’’(…). Mântuitorul îi spune să pornească războiul cu curaj, cu îndrăzneală, că îl va ajuta cu semnul sfintei Cruci. În cinstea acestei minuni, sfântul Constantin roagă şi trimite pe maica sa, sfânta Elena, la Ierusalim, ca să afle sfânta Cruce pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos.

        Însă între timp, sfânta Cruce fusese profanată. Ierusalimul, în cei trei sute de ani, câţi au trecut de la Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Hristos, a fost bântuit de multe valuri de ură, [încurajate de] înşişi împăraţii romani, cum au fost Adrian şi mai ales Iulian Apostatul, acel fost creştin, nepot al lui Constantin cel Mare, care a amestecat cu moloz locul unde a fost sfânta Cruce şi a clădit acolo, pe locul ei, pe Golgota, un templu al păcatului, un templu al zeiţei Venus, anume ca să-şi bată joc de sfinţenia Crucii. Încercase Iulian să reconstruiască Templul [lui Solomon] aşa cum a fost, adică să fie cu totul împotriva Mântuitorului Hristos, Care le-a spus că nu va rămâne piatră peste piatră din Templul lor, pe care l-au profanat prin viaţa lor netrebnică. Iulian a vrut să ridice acest Templu din nou, însă Dumnezeu şi-a ţinut cuvântul: apăreau nişte flăcări puternice de foc care topeau pe cei care se apropiau să construiască Templul împotriva voinţei Lui. Însă sfânta Cruce rămăsese profanată, îngropată în moloz (…), până la anul 326. Sfânta Elena, ajunsă la Ierusalim cu o ceată de arheologi, de arhitecţi, de oameni foarte înţelepţi, a început să caute, să se intereseze unde anume este locul Golgotei.

          Astăzi nu mai este Golgota de altădată, pe care a fost Iisus răstignit, ci marea biserică a Învierii, construită de sfânta Elena. Un etaj al bisericii aminteşte de fosta Golgotă. Sfânta Elena s-a interesat şi a aflat locul unde a fost răstignit Iisus Hristos. Ştim din istoriile care s-au scris, că sfânta Cruce fusese smulsă din locul ei şi aruncată într-o vale, într-o prăpastie şi acoperită cu pietre şi bolovani. Stratul de pământ depus pe sfânta Cruce era gros. Sfânta Elena a stăruit foarte mult, a început să sape şi au săpat mult acolo, încât săpătorii obosiseră, se săturaseră de atâta muncă. Este şi azi la Ierusalim, în biserica [de pe locul] unde au fost aceste săpături, într-un mic amvon, o ferestruică. Astăzi parcă nu are nici un rost. Atunci, însă, sfânta Elena stătea în acel pridvor, în acel amvon, sus şi supraveghea lucrările. Şi pentru că muncitorii săpători se plictisiseră, arunca bani de aur, de sus, printre pietre. Banii, fără îndoială, intrau printre bolovani mai la adâncime şi ei săpau ca să găsească banii. Au tot săpat aşa, mereu, [sfânta Elena] aruncând de sus monede de aur, până când a ajutat bunul Dumnezeu şi au ajuns la sfânta Cruce.

         Erau de fapt trei cruci aruncate în dezordine. Au găsit şi cuiele care au fost bătute în picioarele Mântuitorului şi cununa de spini, aruncată, strivită de bolovani. Însă…nu ştiau care din cele trei cruci este a Mântuitorului Hristos. Şi au adus din cetate o bolnavă, o doamnă din aristocraţia din Ierusalim, o doamnă care era foarte grav bolnavă, pe moarte, şi au atins-o de fiecare din cele trei cruci. Când s-a atins de o anumită cruce, s-a cutremurat puţin şi s-a vindecat pe loc. Atunci au spus:,,Aceasta este Crucea Mântuitorului Hristos’’. Aceasta o spune Eusebiu din Cezareea care era sfetnicul lui Constantin cel Mare şi o spune Sozomen, un istoric din acea vreme (+c.450). Găsită sfânta Cruce în această stare, patriarhul de atunci al Ierusalimului, numit Macarie, a luat-o cu cinste şi, cu clerul care era atunci în Ierusalim, a ridicat-o până în amvon şi poporul tot striga:,,Doamne miluieşte’’!

         Atunci a fost în anul 326, 14  septembrie. Acest moment de înălţare a sfintei Cruci dintre bolovani, din prăpăstiile în care a fost aruncată şi profanată de duşmani, această înălţare cu cinste în faţa creştinilor de atunci, a rămas până astăzi şi a rămas din an în an,  prăznuită până acum şi până la sfârşitul neamului creştinesc.

        Între timp a avut alte necazuri. De pildă, la un anumit moment sfânta Cruce a fost răpită de perşi, după ce au distrus Ierusalimul, şi dusă cu mare fală, ca un trofeu la care ţineau foarte mult creştinii. Peste câţiva ani, împăratul bizantin de atunci, Heraclie, a biruit pe perşi şi a adus sfânta Cruce înapoi. Însă o aduce nu pe ceva, ci în spate. Împăratul Heraclie, îmbrăcat cu o haină de umilinţă, a adus în spate sfânta Cruce de la locul unde a  fost ascunsă de răpitori, de perşi, până la Ierusalim.

        Lemnul sfintei Cruci descoperit de sfânta Elena a fost păstrat mare parte la Ierusalim şi o parte a fost dusă la Constantinopol. Piroanele care au fost bătute în picioarele Mântuitorului şi în mâinile Lui au fost luate şi duse cu cinste acolo, închinându-se la ele toată lumea creştină de atunci. Acum sfântul lemn al Crucii este o parte la Ierusalim- o parte la Roma, iar o bună parte este la Muntele Athos. Acesta este pe scurt istoricul sărbătorii de la 14 septembrie.

       Acum să vă spun în continuare, citindu-vă nişte gânduri despre sfânta Cruce ca semn sau simbol al suferinţelor noastre. Adeseori se spune de oamenii care pătimesc mult, care au fel de fel de necazuri, că ,,îşi duc cu greu crucea’’. Crucea cea grea, crucea pe care a dus-o Mântuitorul Hristos, din lemn de cedru (…),un lemn dens şi foarte greu. Iisus ducând-o în spatele Lui a căzut de mai multe ori sub Cruce, că era atunci Iisus-omul… . Dumnezeu S-a retras de la El anume ca să pătimească, cum pătimesc şi oamenii, El neavând păcat. De aceea se spune că este grea crucea anumitor oameni care sunt supuşi la grele încercări.

       Privind sfânta Cruce aşa cum este aici, şi cum este în biserici, în faţa sfântului altar, ea ne aduce aminte întotdeauna de Iisus Hristos cel răstignit şi înviat, de la care i s-a transmis şi cinstea şi sfinţenia şi puterea. De aceea, când ne închinăm ei şi când o cinstim cu evlavie, cinstim şi ne închinăm, de fapt, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a fost răstignit pe ea şi a sfinţit-o cu scump şi prea sfânt sângele Său.

     Stăruim, fraţi creştini, asupra sfintei Cruci, pentru că dumneavoastră ştiţi că sunt mulţi aşa-zişi creştini care o hulesc. Nu cinstesc nici sfânta Cruce, nici pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfinţii. Din clipa istorică a răstignirii Mântuitorului pe sfânta Cruce, pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii. Dacă în timpul vieţii Sale pământeşti, din Iisus Hristos se revărsa o putere care vindeca pe toţi cei care se atingeau de El, cum ne spune sfântul evanghelist Luca în capitolul 6, cu atât mai mult această putere s-a comunicat sfintei Cruci, nu numai printr-o atingere de scurtă durată, ci timp de trei ore, cât a stat Iisus viu, pironit pe Cruce, de la ora douăsprezece ziua până la ora trei după amiază, deci trei ore în care a curs sângele pe trupul sfânt al lui Iisus pe sfânta Cruce. În aceste ceasuri de chinuri cumplite, Crucea a fost stropită din belşug de sfântul Său sânge care curgea din capul Său încoronat cu spini, de pe trupul Său biciuit şi plin de răni, din coasta Sa străpunsă brutal cu suliţa şi din mâinile şi picioarele Sale străpunse de piroane. Acest sânge nevinovat, sfânt şi dumnezeiesc, a sfinţit Crucea pentru totdeauna. Fără îndoială că este o singură Cruce pe care a fost Iisus răstignit, însă ea poartă acelaşi semn şi se identifică mereu cu istorica şi sfânta Cruce de pe Golgota. Astfel, unealta ruşinoasă de execuţie pe care se răstigneau cei mai mari făcători de rele până atunci, înainte de venirea Mântuitorului în lume, din clipa răstignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul întrupat, steagul de biruinţă al creştinătăţii şi obiectul sfânt şi mântuitor pentru orice suflet creştin.

        În acelaşi timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mântuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum îl vedem şi aici în icoană. Şi să ştiţi, fraţi creştini, că orice icoană a Mântuitorului Hristos este a doua Faţă a Sfintei Treimi-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Numai Fiul are această cruce pe aureolă, pentru că numai El a pătimit pe Cruce pentru mântuirea neamului omenesc. De aceea este semnul lui Hristos sfânta Cruce şi la a doua venire a Mântuitorului Hristos – pe norii cerului, cum spune Mântuitorul Hristos Însuşi – va apărea mai întâi semnul Fiului omului, sfânta Cruce înconjurată de îngeri. Găsim aceasta în Evanghelia de la Matei, capitolul 24.

          Sfinţii apostoli cunoşteau din plin puterea sfintei Cruci şi o cinsteau, de aceea, după Patimile Mântuitorului, Crucea a ajuns punctul central al predicii creştine. Apostolii nu doresc să se laude cu altceva decât în Crucea Domnului, cum spune sfântul Pavel:,,Nu doresc să mai cunosc altceva decât pe Iisus cel Răstignit’’(1 Corinteni 2,2). Crucea devine pentru cei ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei pieritori, nebunie, cum spune tot sfântul apostol Pavel (1 Corinteni 1,18). Moartea nu-i mai înspăimântă pe sfinţii apostoli, nici pe urmaşii lor, şirurile nesfârşite de mărturisitori ai Crucii, căci prin Cruce s-a surpat puterea morţii. Iisus Hristos cel răstignit, cel omorât şi îngropat, a înviat din morţi prin puterea Sa dumnezeiască şi a deschis calea Învierii, calea către Împărăţia lui Dumnezeu, tuturor celor ce cred în El. Îngerul, când apare la mormântul Mântuitorului şi se întâlneşte cu femeile mironosiţe, le întreabă:,,Pe cine căutaţi? Pe Iisus cel răstignit? A înviat, nu este aici’’(Marcu 16,6).  Pentru că sunt mulţi Iisus, multe persoane cu acelaşi nume, Iisus, însă Iisus cel răstignit şi înviat este adevăratul nostru Dumnezeu. Pentru prima dată în istoria lumii s-au văzut mulţimi nenumărate de oameni, bărbaţi, femei şi copii, murind cu bucurie pentru cauza lui Dumnezeu în lume, convinşi că o asemenea moarte este un câştig pentru ei. Bărbăţia neobişnuită până atunci, liniştea în faţa morţii pentru Dumnezeu, le-au dobândit tot prin sfânta Cruce, adică prin jertfa Mântuitorului Hristos cel răstignit şi înviat, prin care primeau puterea şi harul lui Dumnezeu asupra lor.

         Fraţi creştini, semnul acesta sfinţit care a devenit unealta mântuirii noastre este alcătuit din două braţe, unul lung şi unul scurt care stă de-a curmezişul, formând crucea, cum ştiţi. Noi înşine, oamenii, dacă stăm drepţi şi întindem mâinile, formăm o cruce. Nu numai că o purtăm, dar noi înşine avem forma sfintei Cruci. De aceea amintim adeseori, ca atunci când ne închinăm la sfânta Cruce, să facem corect sfânta Cruce, adică două numiri: pe verticală ,,în numele Tatălui şi al Fiului’’ care S-a întrupat,  ,,şi al Sfântului Duh’’ care este puterea şi lucrarea dumnezeirii în lume, pe această orizontală a globului nostru pământesc. Tot aşa şi viaţa noastră este o cruce, unde braţul lung însemnează drumul nostru în lume, cu planurile şi gândurile noastre care ne însoţesc de-a lungul vieţii. Braţul scurt care încheie crucea este degetul lui Dumnezeu care trage o dungă de-a curmezişul acestui drum al nostru şi ne răstoarnă anumite planuri omeneşti, formând astfel crucea suferinţelor pe  care este dator să o poarte fiecare muritor de-a lungul vieţii sale. Vrând sau nevrând, o asemenea cruce este de neînlăturat pentru fiecare dintre noi.

        Pe Golgota, cum ştim, au fost trei cruci, una a Mântuitorului şi două ale tâlharilor. Iisus cel drept este răstignit printre cei nedrepţi. Crucea lui Iisus este ca o cumpănă a dreptăţii faţă de nedreptăţile noastre. Crucile tâlharilor sunt crucile noastre. Iisus suferă pentru păcate străine, pentru păcatele noastre, căci El păcat nu a avut. Suferă însă şi tâlharii, dar pentru păcatele lor. Unul, cel din dreapta Lui, le recunoaşte, le mărturiseşte, îi pare rău că le-a făcut şi este mântuit. Celălalt tâlhar nu se gândeşte la păcatele sale, defaimă pe alţii, huleşte pe Dumnezeu şi moare ca un netrebnic în stare de păcat, coborându-se în iad prin biruirea [în el a] hulii şi pedepsit, pierdut pentru totdeauna. Pentru fiecare muritor [crucea] este de neînlăturat, dar pentru unii crucea aduce mântuire şi slavă, iar pentru alţii pieire. Crucile de pe Golgota sunt şi crucile noastre, crucea suferinţelor noastre. Crucea suferinţelor pentru fiecare din noi însemnează porţia noastră de durere, de necaz, după cuvântul spus de Mântuitorul Hristos:,,Că în lume necazuri veţi avea’’(Ioan 16,33).

         Fraţi creştini, suferinţa, necazurile de care se teme atât de mult lumea – şi când este atinsă, lumea plânge, face fel de fel de manevre ca să scape de suferinţă – sunt lăsate anume de Dumnezeu în viaţa noastră ca să ne umanizeze, să ne modeleze, să ne facă mai buni, mai cinstiţi, mai îngăduitori, mai înţelegători, poate, cu suferinţele altora. Cine nu suferă, nu crede pe altul…,,Cine n-a gustat amarul, nu ştie ce-i zahărul’’, cum spune poporul. Suferinţa este lăsată                     anume ca o daltă în mâinile unui sculptor  iscusit care să modeleze din marmură sau din piatră un portret sau un obiect de mare preţ. Aşa vrea Dumnezeu să facă cu aceia pe care îi iubeşte. Că de obicei suferinţa este lăsată pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi adeseori – vom vorbi mai departe despre acest lucru – se scandalizează oamenii când duc o viaţă corectă şi suferă. Suferinţa este lăsată deci ca un medicament sau ca o operaţie la un trup moribund, la care trebuie tăiate mădularele ca să salvezi restul vieţii. Cu adevărat că fiecare dintre noi avem parte în viaţă de multe necazuri, supărări, dezamăgiri, ură, invidie, necinste, batjocură şi răutate din partea semenilor noştri, neputinţe de tot felul,  boală, bătrâneţe şi moarte. Orice suferinţă este grea şi neplăcută, pentru că este o înfrângere a voii şi a planurilor noastre, o piedică pusă de-a curmezişul drumului nostru pe care ni l-am ales. Asemenea piedici nevoite şi nedorite produc necaz şi posomorăsc viaţa noastră omenească şi suntem mereu trişti şi revoltaţi.

        Dar, ne putem întreba, ce putem face în asemenea situaţii? Fără îndoială, fiecare se descurcă în felul lui. Astfel sunt oameni care în faţa durerilor şi a necazurilor se revoltă, scrâşnesc, lovesc, înjură, aruncă vorbe grele asupra acelora care le încurcă socotelile şi se revoltă chiar împotriva lui Dumnezeu, hulind şi înjurând. Şi adeseori, copleşiţi de durere, plâng deznădăjduiţi şi blestemă, întrebând nesmeriţi şi plini de mânie pentru ce suferă. Asemenea oameni care nu cunosc sau nu vor să-şi recunoască propriile lor rătăciri şi păcate se aseamănă tâlharului celui rău, de-a stânga lui Iisus, pe Golgota, care-şi ispăşea propriile păcate şi tâlhării, dar nu le recunoştea. Cam aşa suntem noi, cei care ne revoltăm împotriva suferinţei revărsate de Dumnezeu asupra noastră. Revolta lor, a unor asemenea oameni, amară, împotriva suferinţei, în loc să-i ajute şi să-i modeleze, le adânceşte şi mai mult suferinţa, izolându-i de Dumnezeu şi de oameni. Asemenea tâlharului celui rău, se pierd pentru veşnicie, apăsaţi de îngreuierea urii.

        Sunt însă oameni, confruntaţi cu acelaşi fel de necazuri, boli grele, înfrângeri, sângerări, umilinţe, pagube de tot felul, dar în loc să se revolte, să blesteme şi să se răzbune, ei se reculeg, se întorc spre ei înşişi, iar la întrebarea ,,pentru ce sufăr’’? ei îşi găsesc răspunsuri în propriile abuzuri şi păcate săvârşite faţă de semenii lor şi faţă de Însuşi Dumnezeu. Astfel, fiecare din aceştia, recunoscându-şi păcatele proprii, părându-le rău că le-au săvârşit, căindu-se în adâncul conştiinţei lor pentru toate relele pe care le-au săvârşit, şi hotărtându-se să nu mai săvârşească asemenea abateri, constată o schimbare profundă în viaţa lor. Tot valul de necazuri venite asupra lor slăbeşte în chip uimitor. O mare greutate care-i apăsa şi-i sufoca până atunci, li se ridică şi ei înşişi se înseninează şi se liniştesc, dispărându-le şi ura şi revolta faţă de cei care le-au pricinuit necazurile, asemănându-i cu nişte doctori chirurgi care prin operaţie le-au salvat viaţa de la moarte sigură.

          Încercaţi această experienţă, fraţi creştini, când sunteţi în necazuri, în loc să vă revoltaţi, să vă rugaţi ca să vă dăruiască Dumnezeu răbdare şi veţi vedea ce uşurare veţi simţi în viaţa dumneavoastră, dacă vă veţi gândi că ceea ce vi s-a dat ca suferinţă este pentru păcatele dumneavoastră. Şi gândiţi-vă şi ce rele aţi făcut, pentru care sunteţi oarecum certaţi prin suferinţă. Dacă daţi vina pe dumneavoastră, care sunteţi cauza suferinţei – că aţi greşit, aţi făcut nişte abateri, nişte abuzuri, nişte fărădelegi şi aţi uitat – meditaţi, [ca] să vă aduceţi aminte de ele, căiţi-vă, rugaţi-vă să fiţi iertaţi şi veţi simţi aievea o mare uşurare în inima şi în fiinţa dumneavoastră. Această lucrare a harului dumnezeiesc asupra noastră ni se întâmplă de obicei dacă, după un examen de conştiinţă şi după o căinţă sinceră, ne încredinţăm rostul şi restul vieţii noastre lui Dumnezeu, rostind în cugetul nostru o rugăciune scurtă ca aceasta: ,,Doamne, ştiu că toate le rânduieşti în folosul meu. Chiar dacă nu înţeleg purtarea de grijă a Ta faţă de mine, mă rog să nu mă părăseşti niciodată şi să mă ajuţi, ca întotdeauna să se facă voia Ta cea sfântă în toată viaţa mea’’.

         Mai este însă şi o altă latură despre care trebuie să vorbim în continuare. Sunt creştini care trăiesc o viaţă cinstită şi cumpătată, v-am amintit de aceasta. Se ostenesc în slujba binelui, se roagă, postesc, ajută pe cei în neputinţă şi totuşi au parte de necazuri. Ei se tulbură mai ales când văd pe alţii că fac mii de rele şi cu toate acestea le merge foarte bine. Asemenea creştini ar trebui să nu uite niciodată că succesul în viaţă şi bucuriile dobândite prin păcat nu sunt vrednice de invidiat, pentru că orice păcat făcut de noi în viaţa asta va fi plătit. E o datorie care trebuie plătită, o plătim ori aici, prin suferinţă, prin necaz, pentru că în chip firesc orice abuz şi orice păcat pe care îl face omul în viaţa aceasta pământească, se răzbună tot asupra lui, acum sau mai târziu, de obicei în clipa când nu ne aşteptăm. Este lovit în trup sau în suflet de o boală sau o durere, o pagubă, o necinste şi chiar o moarte neaşteptată, o moarte fără nădejdea mântuirii.

         Îmi povestea cineva cu care mergeam pe un drum în Moldova, arătându-mi locul unde un camion încărcat cu mai mulţi muncitori mergea urcând la deal, aproape de Paşcani. Era o maşină foarte veselă, era un râs în maşină şi o bucurie mare, neobişnuită. De ce? Pentru că unul dintre ei care sta pe partea din urmă a maşinii, pe latura care se desface de obicei, spunea fel de fel de lucruri şi batjocuri aduse lui Dumnezeu, înjurând pe Maica Domnului, sfânta Cruce, pe Iisus, Treimea, tot…! Râdeau într-un hohot neobişnuit şi la un moment dat sar cele două cârlige de la această latură a maşinii şi cade cu capul în jos respectivul şi moare pe loc. Vai de o asemenea moarte, care este o răsplată a hulii împotriva lui Dumnezeu!

         Pe de altă parte, cei buni, oricât ar fi de atenţi la viaţa personală, nu pot rămâne fără de păcat. Poate sunt şi ei biruiţi de lăcomie, de invidie, de mândrie sau de alte păcate ascunse. Şi fapta lor cea bună pe dinafară, nu este chiar aşa de curată înaintea lui Dumnezeu, cum ar trebui să fie, pentru El cel care vede cele dinlăuntru ale noastre. Şi de aceea, Dumnezeu, preţuind râvna lor, îi cercetează şi-i ceartă prin suferinţă, ca pe de-o parte să le verifice credincioşia faţă de El, iar pe de altă parte să-i ajute să fie şi mai buni, şi mai smeriţi, şi mai omenoşi, şi mai răbdători, şi mai înţelegători faţă de suferinţele şi neputinţele altora.

         Toţi cei ce suferă, fiind în slujba binelui, nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu nu îngăduie încercări peste puterile omului, după cum ne spune sfântul apostol Pavel, cel mult încercat, zicând aşa: ,,Nu v-a ajuns nici o ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiţi încercaţi peste puterile voastre şi, dimpreună cu  ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca să puteţi răbda’’(1 Corinteni 10,13). Iar dacă i se întâmplă cuiva să aibă cu adevărat o viaţă fără de prihană şi să facă bine şi să fie răsplătit cu rău pentru bine, unul ca acela se mângâie în smerenie, că îşi poartă cu bucurie şi răbdare crucea suferinţelor, în asemănarea cu Cel răstignit pe ea între tâlhari, care cu adevărat a fost nevinovat şi pentru bine a fost răsplătit cu rău.

         Pe linia aceasta a lui Iisus pe Cruce, cel  neprihănit, sunt aproape toţi sfinţii martiri pe care-i avem în calendarele noastre creştine. Ei au fost cei mai buni fii ai omenirii, cei mai buni cetăţeni ai cerului, au făcut bine cu toată fiinţa lor şi sfârşesc pe cruce, sau în cazane cu smoală, sau în ulei fiert, sau retezaţi de sabie. Adică făcând bine, au fost răsplătiţi cu rău. Toţi aceia care s-au jertfit pentru cauza lui Dumnezeu, mergând pe calea Lui, pe calea Crucii Lui, pe calea suferinţelor Lui. De pe înălţimea Golgotei, El ne-a învăţat că după suferinţă şi umilinţă, vin mângâiere şi bucurie, după cum după o furtună mare şi viscol, vin linişte şi bucurie în natura care ne înconjoară. Şi după Vinerea Patimilor ne întâlnim cu Duminica Învierii.

         Fraţi creştini, cu ochii aţintiţi la Iisus cel răstignit şi înviat, mai ales atunci când suntem încercaţi de necazuri, să privim la viaţa Lui fără prihană şi ca într-o oglindă curată să ne vedem petele păcatelor noastre. Să ne cercetăm cinstit şi ne vom da seama că de obicei multe din necazurile care vin asupra noastră sunt din pricina păcatelor noastre. Cine spune că nu are păcate este un mincinos şi nu se află adevărul în el, cum spune sfântul evanghelist Ioan. De aceea când suntem biruiţi în necazuri grele, când crucea suferinţelor ne apasă mai greu, să nu ne tulburăm ca tâlharul cel nesocotit. Să ne cercetăm cu luare aminte faptele noastre rele, să ne recunoaştem cinstit vinovăţia faţă de aproapele nostru, faţă de Dumnezeu, să ne căim sincer că în anumite împrejurări din viaţa noastră am putut fi răi şi ticăloşi, să ne rugăm lui Dumnezeu din adâncul inimii să ne ierte, să ne uşureze şi să ne izbăvească din necazul în care se află fiecare…şi care ne apasă. Să făgăduim în taină că ne vom schimba viaţa în bine pentru restul zilelor noastre. Dacă vom face aşa, ne vom linişti fără întârziere, într-un chip neobişnuit şi minunat. Atunci suferinţa ne va apărea cu mult mai uşoară şi ne vom da seama că ea ne-a fost cu adevărat de folos, ca o doctorie din partea lui Dumnezeu. Amin.

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.