Acasă > Cuvinte de folos, Predici > Blândeţea şi smerenia – Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a patra din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

Blândeţea şi smerenia – Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a patra din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

*

Blândeţea şi smerenia

 

 

Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a patra din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul):

 

[…] „Smerenia este un har fără nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii sunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de orientare generală, ca să adopte toţi punctul lui de vedere.

Smerenia restabileşte înţelegerea adevărată a realităţii

Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i aşa, smerenia, cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă egoismului – izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice:„Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor, şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi cu vârsta duhovnicească această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru de scârbă, orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harismele) împărtăşite nouă o socotim ca un adaos de şi mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele“. El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:

„Pocăinţa curată, plânsul care ne spală de orice pată şi preacinstita smerenie a celor desăvârşiţi sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi făina. Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin apa plânsului se uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fermentaţie şi înfumurare stricăcioasă.“2 Iar în alt loc spune: „Cunoaşte prin tine, că văile sunt acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit, în mijlocul munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat. Pocăinţa se ridică, plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. … În lipsa luminii, toate sunt întunecate, în lipsa smereniei, toate sunt goale şi veştede. Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuţi în toate, fără a fi vrednic de osândă… Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este turn de tărie în faţa vrăjmaşului“ 3.

Mândria, stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului

Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este, totodată, conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu-i facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit. Sare (înţeles edificator, seriozitate) au numai faptele şi a-titudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă şi altora. Cel mândru prinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-şi sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenţa supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. El îşi este sieşi negură şi fum. Patimile sunt excrescenţele bolnave ale eului, astupându-i vederea realităţii. Şi nu astupă numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se aşază între vederea sa şi eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea minţii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare? Căci, pentru a cunoaşte ceva, trebuie să uiţi de tine, odată ce tu nu eşti altceva decât instrument de vedere, de primire a realităţii infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar şi lucrător eşti numai prin bunăvoinţa Stăpânului.

Smerenia, părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector şi primitor al luminii dumnezeieşti, are un destin măreţ: acela de a convieţui cu infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.

*  Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuţi, 9. Blândeţea şi smerenia, pp. 202-206. (Sublinierile din text aparţin redacţiei).

Note: 1 Ioan Scărarul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986.

2 Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care apare la mijlocul strădaniilor pentru desăvârşire, alta, la capătul final al lor. Prima e smerenia provocată de neputinţa trupului şi de diferitele duşmănii fără temei, a doua e provocată de abundenţa bunăvoinţei dumnezeieşti. Cea dintâi e împreunată cu întristarea, când e lipsită de bunătăţile pământeşti, a doua e cu totul duhovnicească şi fericită“ (Filoc. rom., I, p. 390).

Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro şi publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 14 aprilie 2013) via BASILICA.RO

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.