PELERIN ORTODOX

PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DUPĂ CINCIZECIME

          Moto: „Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona… Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei, 6:24; 33)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

În urmă cu câțiva ani, un grup de turiști a vizitat cascada Niagara. Li s-a oferit un tur al noii dezvoltări hidroelectrice de pe fluviul Niagara. Ghidul le-a explicat turiștilor că în uriașa turbină există patru sute de milioane de piese care produc curentul electric cu ajutorul apelor care curg violent. După aceea, spre uimirea turiștilor, el a adăugat: „Inginerul rezident știe unde merge fiecare din cele patru sute de milioane de piese și ce trebuie să facă.” Dacă un inginer specialist în hidrocentrale poate ști toate aceste lucruri, de ce am fi noi surprinși că Dumnezeu știe absolut totul despre fiecare ființă umană?! Citeşte mai departe…

Moartea mucenicească a Părintelui Mathiás Pavlídis

Părintele Mathiás Pavlídis s-a născut în 1878 în satul Ghípsou din Cipru. La vârsta de 17 ani a plecat la Ierusalim, unde a intrat în obștea părinților de la Locurile Sfinte și s-a înscris la Școala Teologică a Sfintei Cruci. În 1903 și-a terminat studiile, iar un an mai târziu avea să fie hirotonit diacon. În anul 1910 avea să fie hirotonit preot, iar apoi, arhimandrit.

Părintele Mathiás Pavlídis

Din motive care țineau de viața bisericească și politica tulbure din vremea aceea, în aprilie 1917 a părăsit Sfintele Locuri și s-a mutat în orașul Nazillí din Asia Mică (azi, Turcia) unde a fost profesor de religie pentru comunitatea greacă de acolo.

În acest oraș, în luna iunie a anului 1919, Părintele Mathiás a pătimit chinuri și moarte mucenicească, fiind tras în țeapă de către un grup de soldați turci.

Sursa: K. Kokkinóftas, Arhimandritul Mathiás Pavlídis (1878-1919), Vestitorul Bisericesc 4 (1992) pp. 113-116.

http://www.pemptousia.ro/

Ce duhuri intervin în disputa ”nepomenitorilor”?

Urmăresc cu multă durere toată această controversă din jurul Sinodului din Creta. Dar nu disputa în sine mă mâhneşte. E firesc ca în Biserică să fie dezbateri vii. Încă de la începuturi s-au iscat discuţii pe probleme de credinţă. Să ne amintim de episodul relatat în capitolul 15 al cărţii Faptele Apostolilor când, în pofida opiniei unor creştini proveniţi „din eresul fariseilor” (v. 5) şi după „multă vorbire” (v. 7), sinodul apostolic de la Ierusalim a decis că cei ce cred în Hristos Domnul nu trebuie să se taie împrejur sau să păzească Legea lui Moise. Au fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei şi multe polemici teologice. Dar întotdeauna soluţia a constituit-o dialogul şi argumentarea, în duh de răbdare şi, mai ales, în rugăciune. E dureros când, în loc de aceste arme duhovniceşti, se apelează la ultimatumuri, se dau sentinţe fără drept de apel şi, cel mai grav dintre toate, se rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului. Sunt cel puţin două mari consecinţe negative ale acestei atitudini extreme. Prima e că, în loc de a-şi susţine poziţia din interiorul Bisericii, „nepomenitorii” pierd şansa de a mai conta. O gafă de strategie care îi transformă din jucători activi în simpli chibiţi, ca să vorbim în termeni sportivi. A doua mare problemă, general valabilă pentru toţi cei ce se rup de Biserică, indiferent de motiv, este faptul că orice rupere este uşor de provocat; revenirea în sânul Bisericii se face însă cu anevoie. Şi nu pentru că Biserica nu ar avea capacitatea de a reintegra un schismatic care se pocăieşte, ci pentru că unul ca acesta tare greu va birui demonul mândriei şi va accepta că a greşit când s-a rupt de Trupul lui Hristos.

Citeşte mai departe…

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Cei dintâi ucenici

Deşi nu şi-a propus întemeierea unei obşti, totuşi, ca unul care a cunoscut din experienţă durerea de a nu avea un părinte duhovnicesc experimentat dar în acelaşi timp şi capabil de a îndruma pas cu pas spre desăvârşire pe cei aflaţi la începutul luptei ascetice, Stareţul Iosif a început să primească ucenici (mireni şi monahi), însă, deşi îi primea pe toţi cei care doreau… isihia şi viaţa duhovnicească…, nimeni nu putea să rămână lângă stareţ dacă nu devenea cu desăvârşire mort pentru această viaţă. Acesta e motivul pentru care obştea nu a devenit niciodată mare.

Primul ucenic a fost Ioan, din Epirul de Nord[1], de meserie cărbunar, pe care l-a tuns schimonah, cu numele Ioan. Acesta le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile. Apoi, în 1933, s-a adăugat obştii Nicolae[2], fratele cel mai mic al Stareţului, care va primi la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit şi alţi ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareţ, din cauza neputinţei lor trupeşti şi sufleteşti[3]. Printre aceştia s-au numărat atât oameni simpli, fără educaţie, ca monahul Ermolae, precum şi învăţaţii monahi Atanasie Valsamakis (farmacist), Gherasim Menaghias[4], Athanasie Kabanaos[5], precum şi Efrem, duhovnicul din Volos[6]. Deşi nu au rămas până la sfârşit în obştea inspiratului Stareţ, totuşi cu toţii s-au folosit într-o mare măsură de felul de vieţuire, de sfaturile şi de rugăciunea acestuia, cu unii dintre ei păstrând o bogată corespondenţă.

Citeşte mai departe…

27 aprilie – Sfântul Simeon ruda Domnului, Episcopul Ierusalimului

Potrivit Tradiției Bisericii, Sfântul Simeon a fost unul dintre cei patru fii pe care i-a avut Sfântul Iosif Logodnicul Maicii Domnului din căsătoria anterioară și din acest motiv era supranumit, după uzanţele iudaice ale epocii, “fratele Domnului”. După martiriul Sfântului Iacov (€ 62) și după cucerirea Ierusalimului de către romani (70 d.Hr.), creștinii refugiați în Pella l-au pus urmaş pe Simeon în locul lui Iacov pe tronul Maicii Bisericilor, adică Ierusalimul. După ce a devenit el însuși templu al Sfântului Duh, cu râvnă dumnezeiască a distrus templele idolilor și i-a condus pe iudei și pe localnici la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, neţinând seamă de primejdii și persecuții.

Citeşte mai departe…

Pomenirea noilor mucenici din Serbia – 22 aprilie

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, 1946, Serbia a trecut sub jugul comuniştilor şi mulţi au fost cei care s-au opus până la sânge la constrângerile ateilor de a dezrădăcina credinţa poporului şi de a o desfiinţa. Unii dintre aceşti mărturisitori sunt cinstiţi deja de către popor. Citeşte mai departe…

Iubiții mei[1],

cine este Iisus Hristos cel înviat, pe Care astăzi Îl prăznuim? Este Fiul Tatălui, Cel născut din veci din Tatăl, și Care este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. El este Dumnezeul șiDomnul nostru. Și e Dumnezeul nostru, pentru că este Făcătorul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dar este și  Domnul nostru, pentru că este Răscumpărătorul nostru din mâna Satanei.

Căci, la plinirea vremii, luându-Și trup din uterul Preacuratei Fecioare Maria, S-a făcut om deplin, aidoma nouă, cu trup și suflet, afară de păcat, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu, pentru ca să ne mântuiască pe noi, oamenii.

Și El, Cuvântul Tatălui, fiind gura prin Care ne vorbește Tatăl, ne-a vorbit nouă și ne-a învățat pe noi viața cea dumnezeiască în toate zilele viețuirii Sale pământești, dar și după aceea, prin Sfinții Lui, cărora le-a vorbit și pe care i-a învățat și pe care îi învață voia Sa cea dumnezeiască. Căci El S-a făcut pentru noi ușa către Tatăl prin Duhul Sfânt, pentru că S-a adus pentru noi Jertfă fără de prihană.

De aceea, dându-Se pe Sine morții, Domnul S-a pogorât „prin Cruce în Iad, ca să plinească toate [cele] ale Sale, [și] a dezlegat durerile morții. Și, înviind a treia zi [din morți], și cale făcând oricărui trup spre învierea cea din morți…[El] S-a făcut începătură a celor adormiți, Întâi-născut din morți, ca să fie El Însuși începătorul tuturor în toate”[2]. Citeşte mai departe…

http://www.tv4e.gr/livestreaming.php