PELERIN ORTODOX

Zicea copilul bătrânului și monahilor că: „Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios și este legat de trup așa cum o moară menține adunate vânturile care o mișcă și este menținută de ele, la fel și trupul și patimile mișcate în trup apar stăpânite de cugetul evlavios. Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi. Căci nimeni nu este atât de fără de minte încât să ignore cele de folos, ci cunoaștem că cei ce fac cele rele nu vor scăpa de judecata viitoare. Căci dacă poftele plăcerilor ne biruie și noi suntem robiți de ele și nu luptăm mai degrabă cu bărbăție împotriva momelilor lor, ne aflăm călcători ai propriilor făgăduințe și pe bună dreptate vom fi osândiți. Citeşte mai departe…

Ești tu gata să-i asumi pe toți cei pe care Domnul ți-i va scoate în cale? Ești tu gata să le porți poverile, cu dragoste? Ești tu conștient că a te ruga pentru lume înseamnă a-ți vărsa sângele și că asta înseamnă a urma dragostei Domnului, care Și-a vărsat sângele din iubire pentru noi? Ești tu gata să nu-ți zdrobești vrăjmașii, ci să-i învingi prin dragoste?

Nu cred că este vreun student de la Teolgie, sau vreun elev de Seminar care să nu-și fi dorit măcar o dată să ajungă preot. Și mai cred, că foarte mulți dintre ei, la întrebarea „ce vrei să devii?” răspund cu multă convingere: „preot”. Și tot timpul m-am întrebat dacă suntem într-adevăr conștineți de ce înseamnă preoția și la ce ne cheamă ea. Eu mă cutremur adesea când aud pe cineva că spune cu atâta convingere că își dorește să ajungă preot. Ori e sfânt, ori nu are o înțelegere adâncă a acestei chemări. Și tot timpul m-am întrebat ce înseamnă aceasta, trecând peste aspectele ei exterioare și peste „publicitatea” mai mult sau mai puțin negativă pe care i-o face presa. Citeşte mai departe…

- Părinte, sufăr atunci când îmi vine un gând de mândrie.

- Îl ţii înlăuntrul tău?

- Da.

- De ce îl ţii? Închide-i uşa. Dacă îl ţii înlăuntrul tău, te vatămi. Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi dupa aceea acela te fură. Discută cineva vreodată cu hoţul? Nu numai că nu discută, ci încuie şi uşa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuţi cu el, dar de ce îl laşi să intre înlăuntru? Să dăm un exemplu; nu spun că ai astfel de gânduri, dar să presupunem că îţi vine un gând că puteai să fii tu stareţă. În regulă, a venit gândul. Cum a venit, spune-ţi ţie: “Foarte bine. Vrei să fii stareţă? Fă-te mai întâi stareţă pentru tine”, şi aşa imediat tai discuţia. Ce, vom discuta cu diavolul? Vezi, atunci când diavolul s-a dus să-L ispitească pe Hristos, El i-a spus: “Mergi înapoia Mea, satano”. Dacă Hristos i-a spus diavolului “haide, pleacă…”, noi ce să discutăm cu el? Citeşte mai departe…

- Dacă înfruntă totul duhovniceşte. Atunci bucuria nu i-o pot lua nici bolile şi nici încercările.

- Pentru a înfrunta duhovniceşte încercările, oare nu trebuie ca omul să se fi izbit de propriile patimi?

- Poţi fi bucuros când treci prin încercări şi necazuri chiar şi dacă nu te-ai izbăvit de propriile patimi. Dacă te gândeşti că aceste necazuri sunt leacuri pentru patimile tale, atunci le primeşti cu bucurie, precum cel bolnav primeşte medicamentul amar cu nădăjdea că se va face bine.

- Gheronda, cum se împletesc bucuria cu durerea?

- În viaţa duhovnicească se întâmplă ceva paradoxal: când omul rabdă pentru dragostea lui Hristos, până la mucenicie chiar, inima i se umple de desfătare dumnezeiască. Acelaşi lucru se petrece şi atunci când se face părtaş Patimilor Domnului. Adică în măsura în care gândeşti şi suferi pentru faptul că Hristos S-a răstignit pentru păcatele noastre, cu atât  eşti răsplătit cu bucurie dumnezeiască. Suferi – te bucuri , suferi – te bucuri. Şi cu cât suferi mai mult, cu atât te bucuri mai mult. Simte ca şi cum îl mângâie Hristos şi-i spune: “Copilul meu, nu te necăji pentru Mine!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, p.305-306)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/durerea-duhovniceasca-este-bucurie-duhovniceasca

Când Hristos se apropie de om, când ajunge în sufletul nostru, când se adresează omului, când îi pătrunde în inimă, sufletul i se schimbă.

Şi atunci acesta este într-adevăr modul în care ar trebui să-L vedem pe Hristos. El e prietenul nostru, fratele nostru. El este tot ce e bun şi frumos. El este Totul. … Este bucurie, viaţă şi lumină. Este adevărata Lumină care-l umple de om de bucurie; care-l urcă pe culmile fericirii; care-l face să vadă totul şi pe toţi; care-l face să-i iubească pe toţi şi să dorească să fie împreună cu ei, în şi cu Hristos. Citeşte mai departe…

În Pilde se zice: «Cei ce n-au cârmuire, cad ca frunzele, iar mântuirea este întru sfat mult» (Pilde 11, 14). Luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe  noi înşine înţelepţi, să nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine. Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce ne cârmuiește după Dumnezeu. Nimic  nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu. Citeşte mai departe…

Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ.

Pe lângă  aceasta, frica de Dumnezeu nu e propriu-zis o frică, nici de El, că-i va face vreun rău; cu atât mai puţin de orice altceva, ştiind că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământești chiar viaţa sa prezentă, o va avea plină de toate bunătăţile în cer. Citeşte mai departe…