Ajungând odată, împreună cu un părinte, la Atena, unde aveam ceva treburi, ne-am dus și până la Mănăstirea Sfântului Patapie, unde se află moaștele sfântului. Mănăstirea se află mai sus de Lutraki. Ajungând spre seară, am fost primiți să rămânem acolo peste noapte. Ducându-ne să ne închinăm în biserică, maica de acolo ne-a zis: „Închinați-vă și la capul fintei Ipomoni, să vedem dacă simțiți ceva”.Citeşte mai departe…
Știi mămică, de ce îmi place să merg și să mă închin la Capul lui de multe ori? Pentru că miroase frumos și miroase altfel de cum miroase icoana Maicii Domnului de aici”.
Stareța de la Sfânta Mănăstire Makrimallis, unde se păstrează cea mai mare parte a cinstitului Cap al Sfântului Partenie, obișnuiește să spună: „Sfântul este viu și își face de multe ori simțită prezența vie în mănăstirea noastră. Închipuiți-vă – ne spune – că poate să vină un grup să cânte sfântului Paraclisul, și acesta să răspândească o mireasmă vie.
Foarte deosebită a fost mireasma care s-a revărsat de la sfânt în vara lui 1993, când a fost vizitată mănăstirea noastră de un ieromonah de la Sinai. Încă de când urca mașina care-l aducea aici, și pe măsură ce se apropia, o mireasmă puternică s-a răspândit din biserică. A umplut biserica, a umplut curtea bisericii și nu numai, s-a revărsat și dincolo de curte, ca să-l întâmpine pe ieromonah. Maicile mănăstirii au simțit această mireasmă sfântă. Însă nu numai ele, ci și pelerinii vizitatori ai mănăstirii. Și, firește, unii se întrebau: «Dar cu ce parfumuri ați dat de miroase așa frumos peste tot?» – și răspunseră atunci, și cam în același fel răspund de fiecare dată când li se pun întrebări de acest fel despre mireasma specifică a sfântului: «Noi nu numai că nu stropim cu parfumuri, dar și substanțele pe care le folosim, ca să curățim sfintele vase din biserică nu se simt chiar așa pentru parfumul lor, ci dimpotrivă». Mireasma aceea plăcută a ținut cât a stat călugărul la mănăstire și când a plecat, s-a stins încet-încet”.
În Rusia, Sfântul Trifon este considerat patron al păsărilor deoarece, după cum se povesteşte, odată țarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare, iar îngrijitorul șoimului său a scăpat din neatenţie pasărea preferată a ţarului. Țarul i-a pus în vedere acestui îngrijitor, pe nume Trifon Patrikeev, să găsească șoimul în trei zile ‒ altfel va fi condamnat la moarte.
Bietul Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea, dar fără nici un rezultat. În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, în Crângul Marinaia. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat Sfântului Mucenic Trifon, patronul său, chemându-l în ajutor. În vis, a văzut un tânăr pe un cal alb, care ţinea pe mână şoimul ţarului. Acesta i-a spus: „Ia-ți pasărea pierdută, du-o ţarului şi nu te mai necăji”.Citeşte mai departe…
Părintele Dimitrios Gagastáthis s-a născut în satul Vánia (Plátanos) din Tríkala la 1 august 1902. Părinţii lui erau evlavioşii Hrístos şi Ecaterina Gagastáthis. Pe data 10 aprilie 1921 s-a înrolat pentru luptele din Asia Mică, slujind ca ostaş şi în diferite regiuni din Macedonia. Pe 18 iunie 1924 s-a eliberat din armată. S-a căsătorit cu Elisabeta Koutsimpíris din Vánia în februarie 1928. În acelaşi an a fost hirotesit citeţ de Mitropolitul Policarp de Tríkka. Pe 24 mai 1931 devine diacon, iar pe 26 ale aceleiaşi luni este hirotonit preot de acelaşi episcop.
Din căsătorie a dobândit 9 fiice. A slujit ca paroh al satului său natal vreme de 42 de ani până pe 1 octombrie 1973, când s-a retras din motive de sănătate. De atunci a trăit în casa ca un cuvios, rugându-se neîncetat şi slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu pentru crunta încercare a bolii. Sfântul suflet şi l-a predat în mâna Dumnezeului celui viu pe 29 ianuarie 1975, în pace…
Sfânta Xenia din Petersburg
24 ianuarie, Rusia, sec. al XVIII-lea
Troparul, glas 4 Deşertăciunea celor pământeşti lepădând, crucea vieţii rătăcitoare şi fără de adăpost ai luat, şi de strâmtorări, lipsuri şi batjocura oamenilor nu te-ai spăimântat, dragostea lui Hristos ştiind. Acum în ceruri de această dragoste îndulcindu-te, fericită şi de Dumnezeu înţelepţită Xenia, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.
Xenia Grigorievna s-a născut pe la 1730 într-o familie bună, probabil din mica boierime. S-a măritat pe la vârsta de douăzeci de ani. Ea şi soţul ei, un capelmaistru imperial pe nume Col. Andrei Teodorovici, s-au bucurat de câţiva ani de căsnicie laolaltă, trăind îndestulat şi fericiţi, având o viaţă lipsită de griji în oraşul-capitală al Rusiei, Sankt Petersburg.
Apoi, într-o noapte, la o beţie, soţul Xeniei, tânăr şi deplin sănătos, a murit pe neaşteptate. Întreaga ei lume s-a prăbuşit. Nu numai că fusese lipsită într-un mod aşa de neaşteptat de iubitul ei soţ, dar exista primejdia ca el să fi murit fără a se căi de păcatele lui. Căci tânăra pereche fusese mai curând lumească, neîngrijindu-se în chip deosebit de viaţa bisericească, iar el murise fără a fi avut parte de Sfintele Taine ale Mărturisirii şi împărtăşaniei.
Spre uimirea prietenilor şi rudelor, Xenia a început a-şi da toate bunurile. Banii şi lucrurile personale le-a dat săracilor, iar casa a lăsat-o unei prietene apropiate, Paraschiva Antonova.
Rudele au hotărât că, desigur, şi-a ieşit din minţi din pricina şocului pierderii soţului. Ei s-au adresat epitropilor în grija cărora fusese lăsată, spre a cerceta dacă Xenia era în stare să dispună de averea ei în mod conştient. Epitropii au chemat-o şi au aflat-o cu totul întreagă la minte, având tot dreptul să facă ce voia cu averea ei. Apoi Viaţa ei spune: „Dându-şi seama că nu poate fi adevărată fericire pe pământ şi că averile lumeşti sunt doar piedici în calea dobândirii adevăratei fericiri în Dumnezeu, scăpând de acele piedici, Xenia a dispărut subit din Petersburg vreme de opt ani. Se spune că în aceşti ani a trăit la o sihăstrie, într-o obşte de sfinte nevoitoare, învăţând despre rugăciune şi viaţa duhovnicească de la un stareţ.”
Scrisă de ucenicul său – Sfântul Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped
Cuviosul părinte Maxim, care a trăit la anul 1320, era din Lampsac, din părinţi de neam bun, binecredincioşi şi îmbunătăţiţi, care fiindcă erau lipsiţi de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu; şi, ascultîndu-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care din Sfîntul Botez l-au numit Manuil.
Apoi, socotindu-l părinţii lui ca pe un dar al lui Dumnezeu, cum era cu adevărat, îl creşteau cu multă dragoste şi sîrguinţă, şi-l învăţau sfintele cărţi. Cînd a ajuns copilul în vîrstă, l-au adus şi l-au băgat în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Rămînînd Manuil în biserica aceasta, cînta cu dulce glas şi cu dor dumnezeiesc, rugînd pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă umilinţă pentru mîntuirea lui.Citeşte mai departe…
Sfântul Theofan (dreapta, sus), martor al minunii săvârșite de Cuviosul Maxim Kavsokalivitul – frescă din Kyriakonul Schitului Kavsokalivia, 1820
Sfântul Theofan a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Vatopedi, fiind ucenicul Cuviosului Maxim Kavsokalivítul (+ 1365), a cărui viaţă a și scris-o.
În această minunată biografie, redată în greacă nouă de Cuviosul Nicodim Aghioritul, Sfântul Theofan scrie în acest sens: „Şi eu însumi, martor în Domnul, nu vreau să ascund cele văzute la Cuviosul fiindcă m-am cunoscut şi eu cu acesta şi am avut legături strânse şi într-o zi, pornind de la Mănăstirea Vatopedi împreună cu încă cineva, şi mergând către coliba cuviosului şi negăsindu-l mă mâhneam şi mă uitam în jur ca să-l văd pe cel pe care-l căutam.
Şi urcând puţin în spatele colibei sale şi privind către drumul lui kir Isaia, iată că-l şi văd la balta lui Aghelarios, la o distanţă de două mile, drumul acesta fiind stâncos şi greu de străbătut şi drum mai lin nu este.
Şi, o minune! Îl văd pe sfânt înălţându-se de la pământ sus în aer şi asemenea unui vultur înaripat zburând deasupra pădurii şi deasupra stâncilor şi venind acolo unde mă găseam eu. Şi pe când îl priveam zburând în acest chip, m-am înspăimântat şi am strigat „Mare eşti Doamne!” şi de teamă m-am tras puţin îndărăt şi într-o clipită a sosit şi sfântul acolo unde stăteam psalmodiind. Şi ce cânta? De uimire nu am înţeles. Însă, întâmpinându-l am căzut la picioarele sale. Citeşte mai departe…
Sf. Apostol Simon Zilotul și Sfântul Efrem cel Nou –
mijlocitori pentru căsătorie
Prietenia sinceră este cu adevărat un dar care nu poate fi preţuit. Doar cel care s-a bucurat de o prietenie adevărată cunoaşte bucuria împărtăşirii frumuseţii şi a durerii, uşurarea întristării, bogăţia mângâierilor care vin prin sufletul prietenului. Valoarea unei îmbrăţişări cu adevărat sincere.Citeşte mai departe…
Mănăstirea Diveevo – casa Sfântului Serafim de Sarov
Construită la 12 kilometri de oraşul Nijny Novgorod din Rusia, Mănăstirea Diveevo se află situată într-o zonă considerată de o mare importanţă spirituală, în apropierea altor două mănăstiri: Sarov şi Sanaxar. Această mănăstire, cunoscută mai ales pentru vieţuirea aici a Sfântului Serafim de Sarov, este una dintre marile mănăstiri ortodoxe din Rusia.
Istoria mănăstirii începe la mijlocul secolului al XVI-lea, când în satul Diveevo a venit o aristocrată bogată, Agatha Semenovna Melgunova, ea devenind ctitorul mănăstirii de maici de la Diveevo. Atunci când a devenit călugăriţă, aceasta a primit numele de Alexandra. În anul 1767 a început construcţia la biserica din piatră închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan.
Înainte de a trece la Domnul, măicuţa Alexandra i-a rugat pe stareţii de la Sarov să nu le lase de izbelişte pe măicuţele de la mănăstire. După moartea sa, Părintele Serafim a preluat mănăstirea. Sub îndrumarea Sfântului, la mănăstire s-a construit o moară, în anul 1827. Mai multe mărturii arată că Maica Domnului i-a apărut de mai multe ori Sfântului Serafim, iar comunitatea monastică a fost binecuvântată cu prezenţa acesteia. În acea vreme, Mănăstirea Diveevo era considerată al patrulea loc de pe pământ al Maicii Domnului.
VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS SIMON IZVORÂTORUL DE MIR, CTITORUL MĂNĂSTIRII SIMONO-PETRA
Sfântul Simon a strălucit în Grădina Maicii Domnului în timpul veacului al XIII-lea, în vremea în care Imperial Bizantin era dezbinat şi slăbit din cauza celei de-a patra cruciade (1204), când capitala lui se mutase la Niceea (până în 1261).
Fugind de deşertăciunile acestei lumi, Simon s-a îndreptat către Sfântul Munte, ca să lucreze acolo la mântuirea sufletului său, pe lângă un părinte duhovnicesc. A ales un Bătrân încercat în nevoinţe, aspru şi exigent, căruia i s-a supus cu trup şi suflet, ca lui Dumnezeu însuşi. Ascultarea sa pilduitoare, smerenia, iubirea pentru părintele său duhovnicesc, care nu se ferea să-l mustre cu vorba şi chiar cu toiagul, l-au ridicat iute la o mare înălţime a virtuţii. S-a făcut minunat în ochii multor călugări athoniţi şi chiar Bătrânul său, în cele din urmă, nu l-a mai privit ca pe un ucenic, ci ca pe un frate de arme în războiul duhovnicesc. Însă nu se cuvenea ca cel care alesese să urmeze smereniei şi patimii lui Iisus să primească aceste semne de cinstire; aşa ca a dobândit, prin stăruinţă, binecuvântarea de a trăi în singurătate. După multe căutări, şi-a ales că sălaş o peştera mică, umedă, situată în partea de vest a Athosului, la înălţimea de peste trei sute de metri deasupra mării.
"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască."(Sf. Ioan Gură de Aur).
Comentarii recente