Acasă > Interviuri, ORTODOXIE > Colindul vietii mele

Colindul vietii mele

Colindul vietii mele

Colindul vietii meleÎPS Justinian Chira

Au trecut aproape cinci ani de când am luat interviul despre viaţa Înaltpreasfinţitului Justinian. Mai precis, a fost luat pe 7 decembrie 2011.

Pe spatele pozei pe care mi-a dăruit-o pentru a o pune pe coperta cărţii, ierarhul a sugerat şi un titlu pentru ea: „Hristos Se naşte, bucuraţi-vă”. Ce legătură este între o carte despre viaţa unui om şi bucuria Naşterii lui Hristos? Citind şi recitind mărturia sa, am înţeles că viaţa sa a fost, de fapt, un colind. Un colind în care Hristos, Care S-a născut în peştera inimii unui prunc prin Taina Sfântului Botez, a rămas acolo. Este greu de descris în cuvinte prezenţa Înaltpreasfinţitului Justinian, dar cred că cel mai simplu ar fi să spun că ea avea ceva din seni-nătatea colindelor. Aşa că titlul acestui interviu a venit de la sine…

Am simţit că interviul nu era complet, şi de aceea am amânat tipărirea lui. În ziua de 19 noiembrie 2013 am reuşit să ajung din nou la Rohia, împreună cu câţiva cunoscuţi. În mijlocul discuţiei, jurnalistul Mircea Crişan i-a adus aminte ierarhului o întâmplare deosebită. Această întâmplare Înaltpreasfinţitul Justinian nu voia să fie cunoscută în timpul vieţii sale; dar acum, după trecerea sa la Domnul, e vremea potrivită pentru aceasta:

– Părintele Ioan din Poienile Izei spune mereu ce a văzut cu ochii lui: erați la biserica lui și a început o ploaie în care picăturile erau cât nucile. Pe tabla de la mașini ploaia suna ca și cum s-ar bate toba. Iar sfinția voastră le-ați spus oamenilor: „Nu vă temeți”. Ați făcut un gest din mâini ca și cum ați despărți norii, iar ploaia s-a oprit brusc până când s-a terminat slujba. Părintele de la Poienile Izei spune: „Eu l-am văzut pe Înaltpreasfinţitul Justinian că a ridicat norii cu mâinile”.

Ierarhul a continuat într-un mod surprinzător: „Sigur. Se întâmplă de multe ori asemenea lucruri, dar nu noi le facem. Că noi suntem atât de păcătoși, că mă mir cum ne rabdă pământul. Dumnezeu face minuni nu ca să ne onoreze pe noi, ci să-Şi onoreze slava Lui cea mare! Așa că noi nu avem niciun motiv să ne lăudăm. Nu aș vrea să vă smintesc și nu aș vrea să judecați strâmb. Doamne, iartă-mă, Doamne, că poate greșesc că vă spun. Acum doi ani am fost la hram la Bârsana. Doamne iartă-mă, Doamne, că spun! Liturghia era în altarul de vară. Eu nu am putut coborî, așa că am rămas pe balcon la Casa voievodală, să ascult de acolo Sfânta Liturghie. Dimineață a fost senin și frumos, așa că s-au adunat câteva mii de oameni. Toți erau îmbrăcați frumos, copiii zburdau ca niște miei. Era plin spațiul acela uriaș de la Bârsana de oameni. Și deodată văd că dinspre răsărit, se ridică ușurel un nor negru cenușiu, ca de plumb. Nu l-am luat în seamă. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte că vă divulg, că poate nu ar trebui, dar să aveți dovadă că ce v-a spus părintele Ioan de la Poienile Izei se întâmplă. Pentru că Dumnezeu Își pune mila pentru noi, ticăloșii. Așa că la Bârsana văd că se ridică norul din ce în ce mai mult. Și am început să mă gândesc: «Vai de mine, dacă se ridică norul acela negru, ce se va întâmpla cu poporul acesta, câteva mii de oameni, ce se va întâmpla cu copiii aceștia, toți îmbrăcați frumos?». M-a cuprins o mare durere și îngrijorare. Și din ce în ce, norul se ridica tot mai sus, tot mai amenințător. Și atunci, Doamne, iartă-mă că divulg aceasta, din balconul în care mă aflam am strigat: «Şterge-l, Doamne!». Asta am făcut, am strigat spre Dumnezeu:

«Şterge-l, Doamne!». Și am văzut că norul s-a oprit și a început să se lase încet după dealuri. Norul acela nu a mai venit spre Bârsana. Dar apoi am aflat că toată cantitatea aceea uriașă de apă s-a vărsat peste Țara Lăpușului, o altă zonă importantă a Maramureșului. Foarte mulți îmi cer să le spun minuni, dar minunea este că existăm!”

Quod erat demonstrandum…

***

– Mă aflu în faţa Înalt Preasfinţitului Justinian Chira, atât de iubit şi atât de cunoscut în ţara noastră. Vreau să-i pun câteva întrebări legate de traseul vieţii sale. Pentru început, Înalt Preasfinţia Voastră, când şi unde v-aţi născut ?

– La mine, mi se pare că toate au fost rânduite de Dumnezeu. M-am născut în anul 1921 într-un sat modest, foarte modest, fără niciun fel de renume sau nume deosebit, în satul Plopiş, din fostul judeţ Satu-Mare, pe atunci – acum e judeţul Maramureş. M-am născut în acest sat modest de oameni foarte buni şi foarte simpli, foarte simpli şi modeşti; şi acum sunt tot aşa. Şi m-am născut într-una din zilele deosebite, în Duminica Mare. Duminica Tuturor Sfinţilor, Duminica de după Rusalii este numită în sat la mine Duminica Mare.

Mama mea mereu îmi povestea: „Eu te-am născut pe tine în ziua de Duminica Mare, pe la ora 10.” Tot ce vă spun, spun din cele ce mi-a spus mama şi din trecutul meu. Nu-i nimic fabulat. Mama-mi spunea mereu, zâmbind: „Te-am născut în Duminica Mare, pe la ora 10.” Era luna mai, în ziua de Duminica Mare. Asta-mi spunea mama. Zi care nu coincide cu data din acte. Data din acte e pusă în luna mai, ziua 28, dar Duminica Mare n-a fost în data de 28. Dar mama nu ştia să citească, tata nu ştia să citească, şi părinţii noştri care nu ştiau carte înregistrau copiii nu cu ziua în care s-au născut, ci înregistrau copiii când aveau ei timp să se ducă la oficiu. De aceea, data adevărată a naşterii mele este ziua de Duminica Mare din 1921…

Mama mi-a spus: „Era o zi frumoasă, o zi foarte frumoasă de primăvară, când în tot văzduhul se auzeau clopotele de la toate satele din jur. Atunci intrau preoţii în Liturghie. Atunci te-am născut eu pe tine. O zi foarte frumoasă de primăvară. Şi, când te-am născut eu pe tine, moaşa – femeia care te-a asistat la naştere –, o femeie pe care o chema Veronica, te-a luat de-un picioruş şi te-a adus în faţa mea şi mi-a spus: «Nepoată, uite, ai născut un fecior, ăsta va ajunge un om mare»”.

Asta este ceea ce am ştiut de la mama, lucru pe care mi l-a confirmat şi moaşa, că am apucat-o şi eu, nu murise. Am cunoscut-o pe moaşa mea. Acesta este momentul în care m-am născut eu şi de care este legat sufletul meu: Duminica Tuturor Sfinţilor, aceasta este Duminica Mare în care m-am născut eu. Şi toată viaţa mea a avut o cale deosebită… Copilăria mea, tinereţea mea, viaţa mea, a fost, aşa, o cale ascendentă, cu paşi mărunţi, mai sus, mai sus, mai sus, până la vârsta de 90 de ani, de care mă şi bucur acum, şi mi-a dat Dumnezeu ca să ajung vârsta de 90 de ani.

Am trăit apoi până la 16 ani şi la 16 ani am încercat să plec la mănăstire, însă părinţii nu m-au lăsat, m-au rugat, au insistat ca să rămân acasă, pentru că eram singurul fecior. Ei au mai avut şi alţi copii, aveam trei surori mai mari decât mine. M-a avut tata la bătrâneţe, la vârsta de 50 de ani m-a avut tata, şi când le-am spus că vreau să merg la mănăstire, eram mai mărişor, ei au spus să rămân cu ei, că eu eram moştenitorul pe vatra părintească. Am trăit şi împreună cu părinţii mei, cu mama şi cu tata, pentru că surorile mele toate s-au căsătorit, au plecat în altă familie.

Când aveam vârsta de 16 ani, tata avea 66 de ani. Şi tata, la 66 de ani, s-a îmbolnăvit şi ne-a rugat să-l luăm de pe pat şi să-l punem jos, să-i facem aşternut jos, în faţa casei, şi să-l punem pe aşternut jos. Această rânduială, această dorinţă o au mulţi bătrâni, mulţi creştini în satul meu. Ştiam acest lucru: că mulţi, când se apropie de ultimul ceas, se roagă să îi familia de pe pat şi să-i pună jos pe pământ. Casele în sate nu erau pe atunci cu ciment sau cu parchet, erau case cu pământ pe jos. Şi tata ne-a rugat să-l luăm să-l punem jos, pe aşternut, în faţa casei. Era în noiembrie. Şi mama m-a lăsat cu tata şi ea a plecat în sat la surori, ca să le spună că tata moare.

Şi eu am rămas cu tata în luna noiembrie, cam pe la ora 11 noaptea. Şi atunci tata m-a chemat lângă el, şi eu am mers lângă el şi am stat în genunchi lângă el şi el mi-a spus sever, aspru, mi-a spus: „Să ai grijă de mă-ta!” Nu a zis de mămică-ta sau mămica. Nu. A spus cuvânt dur. Ăsta a fost primul cuvânt. Eu eram cu capul pe pieptul lui. Şi după aceasta a ridicat mâinile amândouă şi m-a binecuvântat pe creştet. Cum a binecuvântat Isaac pe Iacob, tata, bătrân de 66 de ani, m-a binecuvântat cu amândouă mâinile. M-a binecuvântat pe creştet. Şi după aceasta mi-a zis: „Citeşte-mi Paraclisul!”. Şi eu am luat cartea cu Paraclisul Maicii Domnului, era o carte cu litere chirilice şi am început să o citesc. Am ţinut mâinile şi cartea pe faţa lui şi am început să citesc, ţineam cartea pe faţa lui, şi am început să citesc Paraclisul. Am citit o pagină sau două, nu mai mult, şi atunci am simţit că tata a adormit. Nu s-a văitat, nu s-a zbătut, nu a gemut, nimic. Şi, în timp ce citeam eu paraclisul, am simţit că tata a adormit. Eram cu cartea pe faţa lui. De atunci mi-am pus mereu întrebarea, şi nici acum nu am primit răspunsul: De unde a ştiut tata de importanţa ca în ceasul morţii să i se citească Paraclisul către Maica Domnului? Aşa se explică că, dorind el să-i citesc Paraclisul, tata a adormit. Pentru că a adormit asistat de Maica Domnului. Apoi după aceasta, mama, normal, a insistat să nu plec la mănăstire, să nu rămână singură văduvă. Şi am rămas în sat până la vârsta de 20 de ani, în ’41, când Ardealul de Nord era ocupat de nemţi, era război în Rusia, zile grele, şi eu am rămas cu mama.

Şi apoi, în ’41, am decis să plec la mănăstire. Când am spus acest lucru la ma-ma, mama a fost disperată, pentru că rămânea văduvă şi singură şi a insistat să nu plec, să n-o las singură. Şi eu i-am comunicat că am vorbit cu preotul din sat şi preotul din sat a venit şi ne-a comunicat că a vorbit cu stareţul Nifon Matei de la Mănăstirea Rohia. Eu am primit veste de la Rohia că sunt aşteptat. Şi mama, dacă a văzut că nu mă poate lămuri, duminică, după masă, când am stat de vorbă cu preotul, ca să mă amâne puţin, mi-a spus: „Uite, nu pleca acum, că aveţi de mers mâine la plug cu cumnatul. Mai stai mâine, nu pleca, că trebuie să mergi la plug cu cumnatul tău”. Şi atunci i-am spus: „Bine, nu plec, rămân pe mâine, dar mâine seară să mă pregăteşti de plecare”. Luni seara, când eu m-am întors de la plug, în casă la mine era o adevărată nuntă, o adevărată înmormântare. Era o mulţime de femei, vecine, rudenii, şi mama plângând în hohote, că „Uite, îmi pleacă copilul din casă”. Şi toate erau adunate să mă lămurească să nu plec. Eu n-am răspuns la niciuna, la nimic. Dar, după ce a plecat mulţimea, mama atuncea din nou zice: „Ei, nu aţi terminat de lucru, mai rămâi şi mâine”. Ca să mă amâne mereu. I-am spus: „Bine, mai rămân şi mâine, marţi, dar dacă mâine seară nu mi-ai pregătit să plec, atunci eu totuşi plec”. Marţi, când am venit seara de la lucru, mama era singură acum, de data asta, că oamenii s-au lămurit. Şi atunci n-am mai vorbit nimic de plecare, n-am mai vorbit nimic decât am mers la masă, în casă, să mă culc, să dorm în casă. Şi, miercuri dimineaţa, în ziua de 12 martie 1941, în zorii zilei, m-am sculat, m-am îmbrăcat, fără lumină, m-am sculat, m-am îmbrăcat cu hainele de lucru, cum am venit de la lucru, m-am îmbrăcat şi am plecat ca să ies din casă. Mama era în pat de supărare, bolnavă de supărată. Şi, cu glas foarte stins m-a întrebat: „Unde te duci, dragul mamei?” Şi eu am spus: „Plec, mă duc până afară, mamă”. Pentru că mi-era frică că dacă-i spun că plec, să nu moară pe loc. Am zis: „Mă duc numai până afară, mamă”. Şi am ieşit. Când am ieşit din sat, începeau zorile. M-am oprit, m-am închinat, cu faţa către sat, şi am zis: „Înapoi nu mă întorc niciodată.” Şi aşa am plecat.

Ziua de miercuri, 12 martie 1941, este o zi foarte scumpă pentru mine. Am avut greutăţi mari şi ispite mari pe drum, multe piedici pe drum. Totuşi, miercuri seara am ajuns la Mănăstirea Rohia. Când am ajuns la Rohia, în curtea mănăstirii erau trei oameni care munceau la nişte lemne şi mie mi-au făcut o impresie neplăcută… Am avut atunci ultima ispită, o impresie foarte neplăcută, când i-am văzut pe muncitori îmbrăcaţi cu haine de lucru, pentru că eu mă aşteptam ca la mănăstire să găsesc călugări… Erau trei oameni muncitori, doi oameni mai în vârstă şi un tânăr slab, foarte slab era cel mai tânăr. Mi-au făcut o impresie tristă, foarte tristă mi-a făcut în momentul acela, foarte tristă. Şi apoi am vorbit. Le-am spus: „Aş vrea să vorbesc cu părintele stareţ”. Pentru că eu n-am întâlnit niciodată un călugăr până atunci. Nici n-am văzut nicio mănăstire până atunci.

– De ce aţi vrut să vă călugăriţi dacă n-aţi văzut până atunci mănăstiri, ce v-a atras spre monahism?

– Aceasta a fost o chemare puternică. Asta a fost. Că, asta-i important: că eu n-am mers sub influenţa faptului că m-am cunoscut cu călugării, că m-au lămurit ei sau am cunoscut mănăstirea. Nu. Era prima mănăstire când am intrat, în 12 martie, în Mănăstirea Rohia. Până atunci eu niciodată n-am avut prietenie cu călugării şi nicio mănăstire n-am vizitat până atunci. Am plecat de-acasă fără să ştiu cum este la mănăstire. Pe drum, când am ajuns la Mănăştur, n-am ştiut pe unde s-o iau. Pur şi simplu, am întrebat un om şi zice: „Treci pe podul ăla şi te duci înainte, drumul ăla duce la Târgu Lăpuş”. Şi, când am ajuns, am mers pe drum, era drumul cu zăpadă, în 12 martie atunci, dar ziua era frumoasă, senină, şi se topea zăpada. Şi am mers de la Mănăştur, toată ziua, până la Lăpuş şi acolo am întrebat unde-i protopopiatul. Mi-au arătat oamenii şi m-am dus la protopop şi i-am spus: „Vreau să merg la Rohia, dar pe unde e drumul?”. Iar protopopul mi-a arătat: „Treci podul, şi ia-o în dreapta, că drumul duce la Rohia.” Şi aşa am făcut. Am ajuns la Rohia. Eu mă aşteptam ca în Rohia oamenii să fie foarte cuvioşi. Nu, am întâlnit un om şi l-am întrebat, că am văzut că intru în sat şi am întrebat unde-i mănăstirea şi omul mi-a răspuns foarte dur: „Acolo-i, ce mă tot întrebaţi?”, care pe mine m-a şocat iar. Măi, în sat la mine erau oamenii blânzi, erau oamenii buni. Cum este omul ăsta aşa de aspru şi răutăcios? Şi acuma ţin minte. A fost ispită.

Şi atunci am pornit pe vale către mănăstirea din sat, pe vale către mănăstire, şi-am văzut curtea mănăstirii. Pe drumul ăsta, iar am avut câteva ispite, din sat mergând pe vale în sus, şi când am ajuns în curte, repet, întâlnind acolo nişte muncitori, mi-a rămas o impresie foarte neplăcută, foarte neplăcută şi tristă. Şi atunci am zis că am o scrisoare de la protopop. Adică protopopul mi-a dat o scrisoare, nu de recomandare, că zice: „Te duci la mănăstire?”, „Da, mă duc la mănăstire.” „Uite, am şi eu nişte corespondenţă. Du-o la stareţ”. Şi-atunci, m-am folosit de aceasta, zic: „Uite, protopopul a trimis prin mine corespondenţă şi aş vrea să o dau la stareţ”. Fratele ăla tânăr nu era îmbrăcat călugăr, era îmbrăcat de lucru, că lucra la lemne, a intrat la stareţ, într-o sală. Când m-am dus, zice: „Am vorbit cu părintele stareţ, te aşteaptă, poţi intra.”

Am intrat într-o sală şi în sală erau două uşi: una în dreapta, una în stânga. M-am gândit eu: „Pe care să intru?” Zic: „Intru în dreapta”. Când intru în dreapta, într-o cameră, găsesc acolo un călugăr mic, mic, îmbulzit, cocoşat, dar tânăr, fără barbă, fără nimic, şi atunci a fost iarăşi pentru mine un şoc. „Ăsta-i stareţul?”, m-am gândit, şi i-am dat, am scos scrisoarea. Călugărul se uită la scrisoare şi zice: „A, da, e pentru părintele stareţ.” Şi-atunci pe mine m-a liniştit, că nu era el stareţul. Şi zice: „Mă duc să i-o duc la stareţ”. A dus-o la stareţul şi vine peste zece minute şi spune: „Am vorbit cu părintele stareţ, te aşteaptă”. Şi-am trecut în camera alăturată şi eu am rămas în picioare lângă o icoană şi părintele stareţ stătea pe scaun. Şi am început eu să-i povestesc că am venit la mănăstire ca să mă fac călugăr. Părintele stareţ era Nifon Matei. Era un vechi locuitor al mănăstirii. Din copilărie era şi el la mănăstire, Nifon Matei, dar în 1940 el a fost singurul dintre călugări care a rămas şi n-a plecat din Ardealul de Nord.

– Puteau să-l omoare.

– N-a plecat pentru că l-a rugat episcopul Nicolae Colan: „Nu pleca, că a rămas mănăstirea pustie. Rămâi, că avem nevoie de tine, că pleacă toţi.” Că aşa a fost în ’40, au plecat intelectuali, au plecat şi ţărani mulţi. S-au refugiat în România. Şi episcopul Colan l-a rugat pe monahul Nifon Matei, că era monah atunci,: „Nu pleca! Stai că avem nevoie de tine, că mănăstirea e pustie.” Ăsta era stareţul, avea vârsta de 30 de ani, şi i-am povestit şi el m-a ascultat, m-a ascultat, şi zice: „Bine, mă bucur, mă bucur că ai venit. Rămâi câteva zile pe-aicea să vezi cum e mănăstirea, să vezi cum sunt călugării, să vezi cum e viaţa, şi pe urmă… Dacă te vei decide să rămâi şi îţi place…”. Eu, când mi-a spus treaba aceasta, n-am fost mulţumit şi am continuat: „Da, dar eu am venit ca să rămân, să nu plec de aici, eu vreau să rămân aici călugăr, nu vreau să plec”. Stareţul a început să râdă, zice: „Bine, bine, dragul meu, dar, deocamdată, rămâi o săptămână-două, să vezi dacă-ţi place, dacă nu… poţi pleca”. Şi atunci eu a treia oară îi răspund, şi am început să plâng, şi am spus: „Nu, eu vreau să rămân, nu vreau să plec, vreau să rămân că am venit să mă fac călugăr. Că eu am ştiut legământul pe care îl făcusem, ce mi-am zis când am plecat din sat…

– Că nu vă mai întoarceţi…

– Şi atunci părintele Nifon Matei, stareţul, s-a ridicat de pe scaun, a venit în faţa mea, m-a îmbrăţişat, mi-a pus mâna pe cap şi a început să zâmbească şi a zis: „Bine, dragul meu, am înţeles că ai venit să stai, să te faci călugăr. Bine, dragul meu, dacă aşa doreşti, te primesc, te primesc”. „Dar când?”, am întrebat. „Acuma.” „Acum mă primiţi?”. „Da.” Ei! Ăsta a fost momentul fericit. Şi am ieşit din sală, din casă, am ieşit din curte. Oamenii erau plecaţi din curte, că începea să fie seară. Erau plecaţi, nu mai era nimeni în curte. Şi atunci, după aceasta, când am ieşit în curte am auzit deodată că undeva a început să sune toaca, să bată toaca. Am auzit că cineva bătea toaca.

N-auzisem niciodată eu toaca bătută aşa de frumos. Ia uite, asta muzică! Tânărul care muncea cu oamenii era un frate care avea opt ani de mănăstire în sud şi în ’40 s-a întors în Ardealul ocupat, pentru că el era de aici, şi după aceasta, iarna, în ’41, a venit la Rohia. Îl chema fratele Vasile, care a fost pe urmă părintele Valerian, dar a murit şi el. El avea opt ani de mănăstire, el bătea toaca atât de frumos şi eu ascultam cum bate toaca. Şi când am auzit toaca, deodată mi s-a deschis cerul, deodată mi s-au înseninat toate ispitele pe care le-am avut, toate necazurile, toate nemulţumirile mele de pe drum şi de acasă s-au risipit aşa ca o ceaţă. Deodată mi s-a luminat totul în faţă. Când am auzit toaca bătând şi sunând clopotul, era toaca pentru începerea vecerniei, să înceapă şi slujba de seară, mi s-a umplut în momentul acela sufletul de lumină, m-am umplut de lumină, de o bucurie… Şi în această lumină am trăit până acum, la 90 de ani. Toată viaţa, permanent am trăit în această stare, în această lumină. Apoi, iarăşi, drumul a fost greu, cu foarte multe încercări, şi dacă n-aş fi avut răbdare… Răbdarea este rodul realizării vieţii mele. Dacă nu aveam răbdare şi statornicie, eu la ora actuală sau eram mort undeva, pe front, sau eram un ţăran îngrijitor de vite la mama. În ’42, deci la un an, am fost tuns în monahism. Tot în 15 august 1942 am fost sfinţit diacon de episcopul Nicolae Colan. Şi în ’42 toamna, în noiembrie, am fost luat în armata ungurească.

– Cu forţa?

– Da. Am fost recrutat în armata ungurească la Mişcolţ, la legvederne, adică armata antiaeriană în limba maghiară. Şi am stat trei luni de zile, până la Crăciun, în armată. Acolo am vizitat biserica ortodoxă din Mişcolţ, care era biserica cunoscută de Andrei Şaguna, pentru că Andrei Şaguna s-a născut în Mişcolţ. În Mişcolţ erau foarte mulţi soldaţi români din Ardeal, şi au auzit că e un călugăr la Legvederne şi atunci veneau toţi la mine la cazarmă ca să stau de vorbă cu ei, şi atunci pe soldaţii români i-am sfătuit, că mergeau la alte biserici, străine, i-am sfătuit ca să meargă la biserica ortodoxă de la Mişcolţ.

Şi am stat până la Crăciun. La Crăciun am fost lăsaţi în concediu. Li s-a dat concediu la toţi soldaţii, dar la noi la români nu ne-a dat concediu. Şi ne-am întristat toţi. Şi atuncea ne-am sfătuit cu alţi soldaţi români din Mişcolţ să petrecem noaptea de Crăciun în cazarma în ca-re eram eu, la legvederne. Ne-am sfătuit. Şi, în noaptea de Crăciun ne-am adunat cu toţii, cu hrana, cu pachetele care au fost primite de la părinţi şi cu vin de la Tokay. Era celebrul vin de Tokay. Şi Tokay era aproape de Mişcolţ. Şi am adus o damigeană de vin de Tokay, am desfăcut pachetele şi am sărbătorit în noaptea de Crăciun. Pe la miezul nopţii, când noi eram toţi adunaţi, soldaţi români, dar toţi îmbrăcaţi în haine de hovezi, în uniformă de hovezi, când eram toţi în sală acolo, petreceam, cântam, vedem că se deschide uşor uşa şi intră pe uşă comandantul unităţii, locotenent colonel, pentru că colonelul era pe front, pe Don, şi locotenent colonelul era locţiitorul lui. Intră locotenent colonelul, comandantul unităţii de antiaeriană, îmbrăcat în toată uniforma de gală, şi cu el toţi ofiţerii, şi a venit între noi şi ne-a spus: „Am venit să petrecem şi noi cu voi, cu românii, să vedem cum petreceţi voi Crăciunul.” Şi într-adevăr era extraordinar de frumos. „Şi am venit cu toţi colaboratorii ca să vedem cum petreceţi voi Crăciunul şi am venit să vă spunem, pentru că la toţi soldaţii unguri, catolici, le-am dat concediu de Crăciun.

La voi la români nu v-am dat, pentru că noi am ştiut că voi ţineţi ca şi rutenii, ca şi ucrainienii, ţineţi sărbătorile pe stil vechi, şi am zis că vouă să vă dăm voie în concediu peste două săptămâni, când se întorc ceilalţi, când e Crăciunul vostru, pe vechi. Voi sunteţi ortodocşi?” Zic: „Da, dar România e pe stil nou.” Şi-atunci s-a scuzat comandantul. „Ne iertaţi, că noi n-am ştiut, şi de aceea nu v-am dat acum de Crăciun, dar vă dăm peste două săp-tămâni.” Şi peste două săptămâni ne-a dat voie să plecăm. Eu am plecat cu trenul, şi seara am venit pe Mişcolţ-Budapesta, Budapesta-Cluj, am sosit seara pe-nserate la Cluj cu trenul, şi de acolo, de la gară din Cluj m-am dus la episcopie, pentru că nu aveam autobuz pentru Târgu Lă-puş decât a doua zi dimineaţa, dar m-am dus la episcopie cu planul ca să nu mă întâlnesc cu nimeni şi nici cu episcopul. M-am dus să dorm la cămin şi a doua zi să plec la Rohia, la mănăstire. Când am intrat pe poarta episcopiei, era seara târziu, zăpadă, ca la Anul Nou, când am intrat pe poartă, în curte era episcopul Nicolae Colan şi cu consilierul Curea. Şi când am intrat pe poartă, episcopul m-a şi văzut. „Justinian, ai venit, hai încoace, Justinian!” Nu m-am mai putut retrage şi atunci am venit la el şi mi-a spus: „Ai venit în concediu?” I-am spus toată povestea cum de venim noi mai târziu.

Episcopul a crezut că eu am venit ca să nu mă întorc la unitate, ci să trec Feleacul, graniţa, în România. Aşa şi-a închipuit el. Şi atuncea mi-a zis: „Părinte Justinian, ai venit?” „Da”. „Te rog eu nu cumva să pleci din Ardeal, pentru că avem nevoie şi de sfinţia ta, ca şi de Nifon. Nu pleca!…” În ’44 Nifon a murit. Asta a fost în ’43. Episcopul Colan mi-a zis cu blândeţe: „Părinte Justinian, nu pleca, avem nevoie să nu lăsăm mănăstirea pustie, să nu pleci, să nu pleci. Eu în data de 14 martie am o vizită de făcut la Horthy Micloş, şeful statului maghiar, şi ziua naţională a lor este 14 martie, atunci era 14 martie, ziua naţională a ungurilor. Horthy Micloş în ’42 a vizitat Ardealul şi ne-a vizitat şi pe noi, episcopii români, s-a întâlnit cu mine şi cu episcopul greco-catolic.

Şi în 14 martie îi întoarcem vizita şi voi vorbi direct cu el, cu Horthy Micloş şi, telefonic, vei primi eliberarea din armată. Şi atunci am stat concediul la mănăstire. Mănăstirea era pustie, era stareţul, un călugăr şi un credincios. Am sosit acolo, da’ era zăpadă. Eu, când am sosit, m-am dezbrăcat de uniforma militară şi m-am apucat să curăţ zăpada. Şi stareţul stătea şi se uita la mine cum cu-răţ zăpada şi zice: „Se vede că a venit Justinian acasă, că uite, a curăţat şi zăpada.” Şi-am stat două săptămâni şi m-am întors la unitate. Şi comandantul şi toţi au rămas foarte miraţi, că toţi s-au aşteptat ca eu să nu mă întorc. Nu le-am spus eu ce mi-o zis episcopul. Dar am venit, n-am vrut să părăsesc Ardealul de Nord. Şi, într-adevăr, în data de 14 martie unitatea a primit un ordin de la Horthy Micloş şi am fost chemat la birou, mi s-a dat livret, în limba maghiară, îl am şi-acuma, mi-au dat livret şi am ieşit liber în 14 martie, şi-apoi în 17 aprilie am fost sfinţit preot. Era să fiu sfinţit toamna, în ’42, dar eram în armată, şi-atuncea imediat după ce m-am reîntors, am fost sfinţit preot, în 17 aprilie 1943. În ’44 a murit părintele stareţ, în 21 iunie, iar în 24 iunie a fost înmormântarea, şi eram eu şi cu doi călugări: cu Vasile pe care l-am întâlnit când am sosit – era Valerian acum, preot, şi cu un călugăr care era diacon. Şi episcopia l-a numit locţiitor de stareţ pe Valerian, pentru că el avea acum mai mult de zece ani de mănăstire.

Eu eram cunoscut, dar eu aveam numai 4-5 ani şi l-au numit pe el, iar Valerian, după o săptămână de la moartea stareţului Nifon, a plecat din mănăstire, el n-a mai vrut să rămână, şi eu am rămas la mănăstire. El a plecat din mănăstire că l-a înfiorat moartea stareţului, că stareţul a murit la 32 de ani, bolnav de plămâni. L-a înfiorat moartea aceasta şi n-a vrut să stea şi s-a dus la o mănăstire de maici la Ciucea, că acolo avea el o soră, la mănăstirea de maici. S-a dus la maici părintele Valerian. Şi am rămas eu. Am condus mănăstirea… Şi înainte de a muri stareţul tot eu conduceam, cu autorităţile, cu gospodăria, tot eu conduceam. Şi atuncea am rămas şi am condus mănăstirea, ’45-’46, fără să fiu numit, dar poporul îmi zicea totuşi stareţul Justinian şi fraţii mă tratau ca pe stareţul lor, dar n-aveam numire. În ’45, când au pregătit calendarul bisericesc pentru ’46, preotul care a lucrat la el, când pregătea calendarul, a mers la episcopul Colan şi i-a spus: „Preasfinţite, pe cine să trec în calendar ca stareţ la Rohia, pe Valerian sau pe Chira? Pentru că de doi ani de zile, trei ani de zile îl numim pe Valerian permanent, dar Valerian e plecat de trei ani de la Rohia. El a plecat la Ciucea, de-acolo a plecat în alte părţi şi mănăstirea o conduce Chira Justinian, pe cine să punem în calendar?” Şi-atunci, în calendar am fost trecut eu şi am primit de la episcopie atunci un act în care mă anunţă că Valerian a fost eliberat din postul de stareţ şi că eu sunt însărcinat să conduc, dar nici atunci nu mi-a dat asigurare că te numim, nu, zice: „Valerian oricând se poate întoarce, dacă vrea.” Nu mi-au lăsat o siguranţă. Şi-atuncea am rămas eu stareţul şi-am condus de la moartea stareţului până în 1973, când am fost ales episcop vicar pentru Cluj.

Ieri am participat la hramul Mănăstirii Rohia, hramul mic – Sfântul Nicolae. A fost o zi dumnezeiască. Parcă era ziua de Paşti. Era mult popor ieri, a fost aşa, mult popor, şi când am ieşit de la cameră să mă duc la biserică am fost întâmpinat cu deosebită dragoste de tot po-porul, şi popor venit din alte părţi, de departe, şi când am ieşit: „Noi suntem din Salva, noi suntem de la Satu Mare…” S-au bucurat foarte mult că ne-am întâlnit şi am slujit la Rohia. Ieri am distins diaconii care mă servesc: pe părintele Andrei şi pe părintele Daniel, i-am făcut arhidiaconi, le-am oferit distincţie de cruce. La masă m-au rugat să le vorbesc şi le-am vorbit lucruri inedite, absolut inedite. Am vorbit cât s-a putut, între care le-am spus un cuvânt care i-a şocat pe cei de faţă: „Eu mă declar că am fost un om foarte neascultător. Am fost foarte neascultător. Şi le-am spus: «Iată, de exemplu, primul act de neascultare l-am făcut faţă de mama – ea a insistat să nu plec, să nu plec şi n-am ascultat-o; dacă aş fi ascultat-o, n-aş fi astăzi arhiepiscop, deci un act de neascultare; a doua oară, alt act de neascultare a fost acela că am avut posibilitatea să plec în alte părţi, dar am spus: «Rămân fidel faţă de Mănăstirea Rohia. Aici este datoria mea să stau». Şi, în 1959, când au fost daţi afară călugării din mănăstiri, cu decretul 410, eu a rămas.”

Am primit dispoziţie să plec din mănăstire în iulie. Eram al treilea grup. Primul grup: au fost daţi afară din mănăstire cei care erau copii. Al doilea grup: au fost daţi afară cei care nu aveau şapte clase primare şi în al treilea grup am fost şi eu. Cine mai era în acest grup? Nico-dim Sachelarie, un călugăr ca un sfânt, şi toată elita monahilor de atunci, care n-au fost daţi afară până atunci. Nu aveau autorităţile cu ce să ne învinuiască: nu făcuserăm politică, nu aveam abateri de niciun fel, şi-atunci nu aveau motive… Dar, atunci, în grupul trei au fost eliminaţi toţi călugării pe care autorităţile îi voiau exterminaţi, pentru că erau călugări foarte apreciaţi şi iubiţi de popor. În acel grup am fost şi eu. Am fost în acel grup, am avut şansa sau binecuvântarea să fiu şi eu în grupul acesta. În luna mai, la Rohia a fost un preot trimis la mănăstire pentru abateri. Făcuse o biserică, dar ajunsese într-o stare de pătimaş, beţiv, ultimul grad, părintele Octavian Butur. Soţia lui, care era învăţătoare, şi fetele lui – avea două fete, l-au dat afară din casă. S-a refugiat la Năsăud, în zonă, la mama lui de acasă şi la frate-su. Mama lui de-acasă şi frate-su nu l-au acceptat, l-au dat afară şi episcopia a decis să-l trimită la Justinian, la Rohia, la mine. „Vedem noi ce-o să facă Justinian.” Şi în luna mai a venit părintele Octavian Butur. Era un om, un preot de mare valoare, revenit de la greco-catolici la Biserica Ortodoxă. Şi Octavian Butur a fost trimis la Rohia o lună de zile, în luna mai. A stat la Rohia şi zi de zi stăteam la poveşti, că el făcuse Teologia, fusese şef, şeful anului. A făcut Teologia la greco-catolici şi era şeful anului, deci era unul dintre preoţii de mare calitate. Şi o lună de zile stăteam de vorbă despre ideile cu care a venit el…, dar toate ideile şi le-a lămurit. O lună de zile am stat de vorbă aşa, ca între fraţi, şi l-am luat ca pe un frate al meu. Când a sosit la mănăstire l-a adus un diacon, diaconul Mircea Basarab, care e acum la München.

Pe el l-a trimis episcopia, cu Octavian Butur, ca să-l aducă la Mănăstirea Rohia ca să-l păzească, ca să nu intre în crâşme. Venind până la Dej, la Dej Butur zice: „Am nevoie să ies până afară” şi îi zice: „Pofteşte!” A intrat undeva într-un birt şi când s-a întors… era beat de se clătina pe picioare. Şi aşa a sosit la Rohia. Eu i-am văzut, eu ştiam că vin, i-am văzut, au sosit în curte duminică după masă, dar aveam ceva de făcut cu nişte credincioase în birou şi l-am văzut pe diaconul Mircea şi cu părintele Butur Octavian. Toate acestea ţi le spun… sunt nume reale, şi acum mă mi-nunez cum mă ajută memoria ca să reţin toate câte le povestesc exact, nimic fabulat. Şi atunci i-am văzut, că stăteau pe bancă. Diaconul Mircea Basarab l-a lăsat pe Butur pe bancă, că el se clătina, şi a venit la mine şi zice: „Am venit cu părintele Butur Octavian aici”. „Ştiu, părinte, stai liniştit.” Şi după aceasta zic: „Termin cu credincioasele şi vă chem înăuntru.” Am terminat cu credincioasele, i-am chemat înăuntru: „Ia, părinte Butur, stai pe scaun!” Eram la birou şi pe birou era, era duminică după masă, o grămăjoară aşa de bancnote de la pomelnicele de dimi-neaţă care erau scrise şi n-am avut timp să le iau de pe birou. Butur, săracu, stătea speriat, că ştia că-i trimis la Rohia, la Justinian. Stătea speriat. Şi atunci m-am ridicat şi i-am spus: „Părinte Octavian, bine-ai venit, bine-ai sosit! Uite, ţine minte un lucru: aici n-ai venit pedepsit, dumneata n-ai venit aicea la canon, ai venit într-un concediu, eu aşa te declar, aşa te recunosc, nu eşti un om pedepsit, un om trimis de canon. Eu te consider că eşti prietenul meu care ai venit la Rohia ca să faci o lună de concediu.”

Îl cunoşteam numai din auzite. „Dumneata fii binevenit, te rog să stai liniştit, frate Butur, că eu mă duc la bucătărie să pună încă o farfurie, că avem musafiri la masă”. Diaconul plecase la Cluj, şi l-am lăsat pe el în birou cu banii pe masă, ca să îl verific, e-n stare… Ca să văd ce face, l-am lăsat cu banii pe masă. M-am dus la bucătărie, nu era cazul, dar am găsit un pretext ca să-l las singur cu banii pe masă. Dar nu s-a atins de bani. Era un om serios. M-am dus la bucătărie, am spus: „Uite, a venit părintele Butur”. A stat o lună de zile… Avea el patima asta, sărăcuţul, cum are tot beţivul, că beţivii nu sunt beţivi, sunt pătimaşi, pentru că ajung în starea aceasta de ebrietate fără voia lor, ei nu se pot salva, puţini se pot salva. Nu s-a atins el de bani. Însuşi gestul că l-am lăsat cu banii… El era un om inteligent, şi-a dat seama câtă încredere i-am acordat eu că l-am lăsat în birou singur, cu banii pe masă. El a realizat gestul acesta. Ei, a stat la noi o lună. După o lună, la începutul lunii iunie, eu am primit ordin în scris ca să plec din Rohia. Şi atunci m-am dus la episcopie şi părintele Butur, înainte de a merge eu la episcopie, părintele Butur terminase luna şi trecuse pe la episcopie. Şi când am ajuns eu la episcopie la Cluj, am intrat la consilier, încă nu mi se comunicase ordinul de a pleca din mănăstire, ajung la consilier şi îi povestesc încântat de părintele Butur că o lună de zile n-a băut nimic şi se refăcuse total. Eu l-am luat la masă împreună cu mine, prieteneşte, ca pe un frate drag, şi omul s-a schimbat total.

Şi le povesteam la consilieri încântat că uite că am venit cu părintele Butur, că e un om la locul lui şi că trebuie reîncadrat. Şi atunci consilierii mi-au spus: „Ne bucurăm! Ne bucurăm că s-a îndreptat Butur!, dar avem un mare necaz”. „Ce necaz?” Abia atuncea mi-au spus consilierii. Preotul Butur a venit şi el şi lui i-au spus: „Am primit ordin de la stat, de la autorităţile de stat: «Stareţul Chira să fie dat afară din mănăstire la 1 iulie 1959»”. Ordin verbal. Ordinul era numai la episcopie şi episcopia comunica verbal. Pus pe liber. Apoi eu nu m-am agitat. Dar du-pă mine a venit la consilieri părintele Butur şi consilierii i-au spus: „Uite, avem ordin – ne pare bine, părinte Octavian, că te-ai corectat – dar avem dispoziţie ca stareţul să fie dat afară din mănăstire, din monahism.” Şi consilierii mi-au spus: „Nu se poate, duceţi-vă la arhiepiscop!” Mă rog! Dar înainte de a merge la arhiepiscop, o mers Octavian. Şi lui Octavian i s-a comunicat – era arhiepiscopul în birou şi toţi consilierii. Majoritatea dintre ei erau preoţi foşti greco-catolici şi Butur, în glumă, şi el fiind revenit, adică o fost greco-catolic, când a intrat în birou zice – că era foarte glumeţ: „Aoleu, mă iertaţi, mă tem c-am greşit! Păi, eu am venit ca să vin la episcopia ortodoxă, dar aicea văd că suntem toţi noi, greco-catolicii, am greşit adresa. El era coleg cu Teofil, episcopul de la Cluj, suntem între noi.” Şi toţi au început să râdă. Zic: „Lasă-ne, nu mai râde de noi!” Şi atunci i-a spus arhiepiscopul: „Avem ordin să fie dat afară stareţul de la Rohia.” Şi atunci Octavian a răspuns: „Eu am stat o lună de zile la Rohia, îl cunosc pe acest om, pe stareţul Justinian, nu se poate să-l daţi afară, nu se poate!” „Nu, dar n-avem ce face.” „Ascultaţi-mă pe mine, sunt aicea martor, nu se poate să-l daţi afară, n-aveţi dreptul! Şi dacă îl daţi afară, uitaţi-vă la mine, acolo în faţa catedralei e un bidon de benzină şi o torn pe mine şi-mi dau foc şi las în scris că mi-am dat foc pentru că a fost dat afară stareţul de la Rohia. Vă fac de minune pe voi şi toate autorităţile”. Ori, ăia s-au îngrozit când au auzit aşa ceva.

Şi s-a pus imediat episcopul cu tot soborul, a făcut un memoriu spre Bucureşti, în care a intervenit că să nu fiu dat afară de la Rohia. Şi-a scris ce-a declarat preotul Butur: „…că, uite omul îşi dă foc dacă îl dăm afară.” Şi atunci răspunsul n-a venit niciodată, nici la episcopie, nici la nimeni n-a venit răspunsul că aprobăm sau nu aprobăm. Asta era metoda. Fără răspuns. Şi a răspuns pe propria noastră răspundere. Ştiu că eu nu m-am mişcat, nu m-am agitat. Mi-am văzut de treabă înainte. Când au fost daţi afară călugării, am rămas singur în mănăstire. Şi atunci a venit prim-secretarul raionului de la Lăpuş cu colaboratorii şi mi-au pus în faţă ca să dau o declaraţie că plec din mănăstire, că părăsesc mănăstirea. Şi atunci am spus: „Tovarăşe prim-secretar, dumneata eşti membru de partid?” Or, ăsta era un om fără pregătire, un simplu muncitor, era secretar la raionul Lăpuş. Când a auzit vorba asta, a luat foc. „Cum îmi pui o aşa întrebare? Păi, eu sunt secretarul raionului Lăpuş şi mă întrebi dacă sunt membru de partid? Da, sigur că sunt.” „Tovarăşe, încă o dată îţi pun întrebarea? Eşti ori nu eşti membru de partid?” „Păi, sunt, sigur, domnule stareţ. Sigur că sunt.”. „E, şi faci ce vrei dumneata?” „Nu, fac ce-mi porunceşte partidul.” „E, acelaşi lucru, nici eu nu fac ce vreau eu. Dacă mie îmi dă ordine Biserica ca să plec, plec. Şi dacă-mi dă ordine Biserica ca să mă duc să fiu la voi la gospodărie, la gospodăria de partid la raion, ca să păzesc porcii, aia o fac, dar să am ordin de la Biserică. Aşa cum dumneata nu faci ce vrei, decât ce-ţi porunceşte partidul, nici eu nu fac ce vreau eu. Dacă Biserica îmi porunceşte să mă duc de porcar, porcar mă duc.” Când o auzit el acest lucru, a lăsat… fruntea-n jos şi a plecat şi nu m-a mai necăjit niciodată. Asta a fost. Deci, iată, a treia oară am dat dovadă de neascultare.

– A fost ascultare de Dumnezeu, de fapt.

– Da, sigur că da. Aşa a fost. Da, da, da. Asta a fost a treia neascultare, de secretarul de partid. Apoi a patra neascultare: faţă de cine? Faţă de credincioşi, faţă de prietenii mei. Protopopul de la Lăpuş, preoţii din jur, credincioşii toţi când au auzit că am primit şi-am fost ales episcop vicar au venit toţi la mine: „Să nu cumva să pleci! Ce ne facem noi dacă pleci din Rohia? Se pustieşte mănăstirea. Ce să facem noi?” Şi-am spus: „N-am cerut, n-am dorit ca să fiu făcut stareţ şi-am fost, fără voia mea, făcut stareţ. N-am dorit şi nu m-am forţat să rămân pe loc. Am rămas la datorie. Nici acum nu doresc episcopat! Nu doresc episcopat! Dar eu fac ascultare. N-am dorit să ajung episcop vicar sau nu ştiu de care… Nu, eu fac ascultare. Nu am dorit. Să fie clar! Nu am dorit. Eu fac ascultare. De mănăstire are grijă Dumnezeu şi voi avea grijă eu şi mai mare, că voi avea alte puteri. Când voi fi episcop vicar altfel stau de vorbă cu securiştii şi cu autorităţile, le spuneam. De ce? Pentru că totuşi autorităţile, când era vorba de un episcop, nu dădeau cu piciorul uşor. Trebuia să aibă foarte temeinice motive ca să-l scoată din loc. Ori, la mine n-au venit să mă scoată din loc. Întâmplător mi-au căzut câteva reviste tipărite pentru partid, din România, în româneşte, la Moscova. Şi acolo m-am oprit la două fraze: una – repet, care erau tipărite la Moscova, de partid, organismul de partid – nu permiteţi la niciun cetăţean să comercializeze niciun ou pentru că dacă un ţăran, un cetăţean are posibilitatea să comercializeze acest lucru e un mic capitalist şi trebuie exterminat. Şi atunci am înţeles eu de ce comuniştii în loc să-i ajute să se îmbogăţească îi ducea la pauperitate, la sărăcie, ca să n-aibă omul niciun ou de valorificat. Atunci am înţeles eu, şi înţelegând acest lucru, nu am mai fost răzvrătit împotriva comunismului, că ziceam: „Ăsta-i sistemul”.

A doua frază: „Nu-i persecutaţi pe creştini şi pe clerici pentru religie că-i faceţi martiri”. Ăsta-i scris negru pe alb în revistele care erau făcute sub îndrumarea lui Stalin. Nu-i persecutaţi pe oameni, pe cetăţeni, pe clerici pentru credinţă, că-i faceţi martiri. Căutaţi alte motive şi pentru alte motive să-i persecutaţi, nu pentru religie.” Şi-aşa în toate procesele, ei nu condamnă pentru credinţă, ba c-o avut valută, ba că are rudenii în străinătate, ba că-i homosexual şi tot felul de motive de acestea.

– Inventate.

– Sigur. „Şi atunci căutaţi tot felul de motive de acestea, nu pentru credinţă, ci căutaţi alte motive ca să-i puteţi condamna.” Foarte bine! Voi avea grijă să nu aveţi alte motive ca să mă puteţi condamna decât că sunt slujitor al lui Dumnezeu din toată inima. Iar dacă voi fi condamnat, împuşcat sau închis, pentru credinţă, eu voi şti că nu vor putea să mă învinuiască nici de valută, nici că sunt cu străinii, nici de abatere morală, atunci oricât va fi de grea temniţa eu o voi suporta, că voi şti că pentru Dumnezeu sunt închis.

– V-aţi gândit la temniţă?

– Asta a fost ideea mea şi asta m-a făcut să stau liniştit, să fiu atent, să nu fac nişte abateri de care să pot fi învinuit pentru că au fost alte motive. Nu. Dacă voi fi arestat să fiu arestat pentru că sunt fidel, statornic faţă de mănăstire, fidel faţă de Dumnezeu, credincios. Asta să fie. Şi asta a fost. Pentru că eu mi-am dat seama, şi n-am dormit. Am căutat să-mi fac cu sfinţenie, domnule Danion, cu sfinţenie, ca fata cea mare am fost atent la cele care trebuiau făcute, dar nu am dezertat de la datorie. În vara lui 1989, în iunie, am fost la sfinţirea bisericii din Vălenii Lăpuşului şi eram încrâncenat atunci că era o mizerie extraordinară. Dumneata eşti tânăr şi poate că n-ai apucat-o. Vedeam de pe geam de la mine din locuinţa din Cluj cum umblau muncitorii cu sacoşa să găsească o bucată de pâine şi nu găseau o bucată de pâine. Era o mizerie nemaipomenită şi eu eram foarte încrâncenat. Mă durea sufletul pentru că era un popor întreg înfometat şi persecutat. Şi atunci, ce crezi că am spus în predică? Am spus să dea Dumnezeu să ardă scaunul de sub acela care înfometează poporul şi dispreţuieşte pe muncitori. Că asta era: regimul în ultimul timp dispreţuia pe muncitori, la influenţa Elenei Ceauşescu erau dispreţuiţi muncitorii, dispreţuiţi, şi în acelaşi timp era înfometat poporul.

– În ce an aţi spus asta în predică?

– În 1989. Înţelegi?

– Mult curaj!

– Înţelegi? Bine, să ţii minte!

– Da, da.

– Erau în jurul meu 2000-3000 de oameni. La toţi le-au ieşit ochii aşa…, le-au ieşit ochii din cap de spaimă. Le-au ieşit ochii din cap de spaimă, când le-am spus clar, public: „Să dea Dumnezeu să ardă scaunul de sub cel ce înfometează poporul şi dispreţuieşte muncitorii!” Înţelegi? Şi eu ştiam că e plin de securişti în civil. Ştiam. Şi că şi autorităţile m-au văzut acolo. O discuţie apoi după această slujbă între autorităţile care au fost şi ei la sfinţire, că veneau la sfinţire. Care a fost expresia între autorităţile de la raion la adresa mea? „Să-l bată Dumnezeu pe ereticul aista că ne spune de ne ustură pielea, dar nu avem ce-i face, că are dreptate”. Asta a fost impresia lor. Multe astfel de praguri am trecut.

– Mai vorbiţi şi despre alte praguri de genul acesta, momente de cumpănă în viaţa Preasfinţiei Voastre.

– De exemplu, am fost, nu spun acuma că ar fi în plus, că doar ştie asta toată lumea, că a fost dublă securitate şi a fost… ziua, noaptea. E un lucru curent. Când mă culcam seara, puneam hainele la îndemână. Pentru că ştiam că peste noapte pot veni şi să fiu arestat.

– V-au ameninţat că vă arestează?

– Mereu. Totdeauna stăteam pe vârf de ac. Nu ştiam seara: mă scol dimineaţa? Nu ştiam dimineaţa: ajung seara? Astea erau permanent. Era permanent acest lucru. Sigur că da. Atenţia aceasta cu care m-am comportat şi ajutorul lui Dumnezeu, că Dumnezeu m-a luminat să gândesc aşa, să gândesc lucid, să fiu conştient. Am fost conştient ce ne aşteaptă, de când? Din 1944, când am ştiut, pentru că la mine la mănăstire a venit un prizonier rus. Era un grup de prizonieri ruşi, cazaţi, cantonaţi în Rohia, ca să fie duşi în Germania. Şi unul din grupul acesta venea în fiecare noapte la mănăstire sus, pe furiş, noaptea, ca să asculte Radio Moscova. Şi în cartea de aur a mănăstirii a scris o pagină el şi a spus: „Păstrează această carte când vor veni ruşii”, mi-a spus, şi era profesor de meserie. Vorbea franceza. Şi a spus: „Păstrează această carte când vor veni ruşii”, şi mi-a povestit ce ne aşteaptă. „Vor veni ruşii, dar păstrează această pagină şi când vei avea nevoie şi vei fi strâmtorat, arat-o la tovarăşi şi vei fi salvat, că, zice, am eu grijă să scriu aicea ce trebuie.” Înţelegi? N-am avut nevoie până acum. Nici n-am tradus până acum această pagină scrisă în rusească.

– Câţi ani aţi fost episcop vicar?

– 17 ani am fost. Din 1973 până în 1990. 17 ani. Imediat după anul 1989, imediat s-a decis reînfiinţarea episcopiei de Maramureş şi s-a stabilit alegerea episcopului pentru episcopia de Maramureş. Şi când am fost ales au fost trei candidaţi: lângă mine au mai fost încă doi candidaţi. Eu am avut nouăzeci şi şase de voturi. Dintr-o sută. Şi ceilalţi au avut: unul trei voturi şi altul două voturi. Înţelegeţi? Şi de atunci sunt făcute formele. Am fost instalat în data de 11 noiembrie 1990.

– Care au fost cele mai mari bucurii pe care le-aţi avut ca arhiereu?

– Nu îţi pot spune că am avut cele mai mari… Pentru ce? Pentru că pentru mine în totalitate viaţa a fost o neîncetată bucurie. Înţelegeţi? Nu m-am aşteptat să fiu sfinţit preot şi am fost făcut preot. N-am fost avut decât doi ani de mănăstire şi n-aveam decât şapte clase primare şi am fost făcut preot. Nu m-am aşteptat să ajung stareţ şi am fost douăzeci şi nouă de ani stareţul de la Rohia. Nu m-am aşteptat. Nu m-am aşteptat să fiu episcop al Maramureşului. Nu m-am aşteptat. Nu m-am aşteptat, domnia ta. Şi bine că mi-a venit în minte: la toate dis-tincţiile pe care le-am primit, nu m-am aşteptat. În fond, mi s-a acordat titlul de Doctor Honoris causa de Universitatea de la Oradea, dar eu nu m-am aşteptat. Am primit-o ca atare. Am primit titlul de Doctor Honoris causa de la Universitatea de Alba Iulia, dar eu nu m-am aşteptat. Dar nici n-am refuzat, am primit-o ca o ascultare. Am fost ales Doctor Honoris causa de Universitatea de la Baia Mare. Eu nu m-am aşteptat, dar n-am refuzat. Am primit distincţia sau decoraţia steaua României de la Băsescu, dar eu nu mi-am dorit, n-am dorit. N-am cerut, dar nici n-am refuzat. Am primit aprecieri din partea regimului comunist, dar eu nu m-am aşteptat. La fiecare i-am spus-o şi o trebuit să-i spun deschis. Nu m-am aşteptat la niciuna dintre distincţii. Iată sunt patru titluri de Doctor Honoris causa: Oradea, Aradul, Alba Iulia şi Baia Mare. Dar eu n-am cerut aşa ceva. Asta mi s-a acordat de cele patru universităţi fără ca eu să fac ceva… Dar n-am dormit, am scris. Ia, uite: douăzeci şi una de cărţi. Eu mi-am văzut de treabă. Am slujit cum trebuie să slujesc, am vorbit cum trebuie vorbit, am scris cum trebuie scris, în stilul meu propriu. Şi n-am scris nimic ce nu am fost inspirat. Eu n-am compus aşa cum compune cineva, să stea la birou să scrie… Nu. Ce-am gândit aia am scris. Şi scriu până azi. Am ajuns la caietul…

– 172!

– Da. Am început caietele acestea din copilărie. Şi am scris din copilărie câteva caiete până la 1945. Şi cât am fost în armată în Ungaria aveam caietele acestea. În ’45 nu ştiu ce mi-a venit mie de am distrus caietele pe care le-am scris în copilărie. Am păstrat câteva pagini scrise când eram copil, celelalte le-am distrus. Eram îngrijorat, că ştiam că vine regimul comunist în 1945. Şi asta-i începând din 1945.

Asta a fost, adică n-am dormit, n-am trăit degeaba. Şi-o spun aceasta ca un nebun. Că parcă mă laud. Dar, nu mă laud, pentru că am un principiu, şi anume: „Bucură-te de toate darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, de toate bucuriile de care ţi-a făcut parte Dumnezeu, de toate avantajele pe care le-ai primit de la Dumnezeu, bucură-te, dar nu te mândri!” Asta este o lege pentru oricare dintre noi. Că mulţi, dacă au spus o predică frumoasă, încep să se umfle în pene că uite eu sunt cineva. Nu. Dar nici să fii nepăsător de darurile de la Dumnezeu. Trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot binele, dar să nu te mândreşti. Să te smereşti şi să nu te mândreşti, dar să te bucuri eşti dator. E dator omul să se bucure de darurile pe care ni le dă Dumnezeu. Aşa este?

– Da, da.

– Asta este, aşa că toate rangurile acestea nu le-am dorit. Mi-e ruşine pur şi simplu că le-am primit. Că n-am dorit ranguri şi distincţii. Dar le-am primit ca ascultare, din smerenie. Că nu mi le-au dat mie, le-au dat episcopului ortodox. Este apreciată activitatea unui episcop, a unui preot, a unui slujitor al lui Dumnezeu de şaptezeci de ani. Anul acesta am împlinit şaptezeci de ani de când am intrat în mănăstire. Şi de toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu în aceşti 70 de ani, pentru răbdarea pe care mi-o dat-o Dumnezeu în aceşti 70 de ani, pentru dragostea pe care am avut-o faţă de oameni, mi-e drag, admir oamenii ca pe îngerii din ceruri, mi-s dragi oamenii… N-am avut duşmani. Nici pe cel mai mare duşman al meu, care mi-a vrut moartea şi care a fost informator al securităţii, eu nu l-am duşmănit. L-am compătimit, că am ştiut că a fost informator fără voia lui. De multe ori s-au luat declaraţii cu pistolul la ureche. Asta este. N-am condamnat pe nimeni. N-am învinuit şi n-am judecat pe nimeni. Am fost întrebat de mai multe ori de ziarişti: „Te-ai bucurat de recunoştinţă?” De multă recunoştinţă, de totală recunoştinţă. Dar eu n-am dorit-o. Pentru că nu mă simt vrednic de recunoştinţă. Eu nu am făcut decât ceea ce am fost dator să fac. M-am condus după un principiu biblic. În Evanghelia de la Luca se spune aşa, zice Hristos: „Când veţi face toate câte v-am poruncit, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, că nu am făcut decât ceea ce eram datori să fa-cem.” (Luca 17, 10). Acest principiu mi-a condus toată viaţa mea. Dacă nu mă ajuta Dumnezeu, aş fi murit în fundul temniţei. Sau aş fi acuma văcar în satul meu natal. Sau aş fi nu ştiu ce. Toate au fost cu ajutorul lui Dumnezeu. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este ajutorul lui Dumnezeu, totul. Este ajutorul de la Dumnezeu. Nu m-am putut mândri niciodată.

Ce părinţi duhovniceşti aţi cunoscut, părinţi mai deosebiţi?

– N-am cunoscut prea mulţi, că eu n-am umblat cu colindatul de la o mănăstire la alta. N-am alergat ca să întâlnesc oameni. Eu m-am simţit capabil să gândesc. Şi am gândit aşa cum trebuia să gândească un călugăr, un preot, un episcop. Aşa am gândit, aşa am scris şi nu am avut de învăţat de la alţii. Până acolo merge îndrăzneala mea, că eu de multe ori găsesc idei la Sfinţii Părinţi care sunt identice cu cele scrise de mine în caiete. Pentru că mergem pe acelaşi drum… Noi nu mergem pe două drumuri. Ci pe drumul Sfinţilor Părinţi. Eu nu citesc cărţile, şi apoi să predic din ceea ce citesc. Eu predic ceea ce cred şi ceea ce iubesc, eu scriu ceea ce cred. Dar rămân minunat şi îndrăznesc să spun aceste lucruri, că în faţa lui Dumnezeu fac aceste mărturisiri. Nu-i de la mine, de la Dumnezeu au fost, dar nu pentru că le-am citit.

– Luminarea harului.

– Am adunat la Rohia peste 40.000 de cărţi şi nicio carte n-a fost pusă în raft până ce n-am frunzărit-o. Nicio carte. Pentru mine dacă scot o carte din raft nu e străină. Nu. Nu am pretenţia să spun că am citit-o în totalitate. Şi pe urmă am avut această încredere în oameni. Cum vorbesc cu dumneata am vorbit cu orişicine. Vine un securist, şi-mi pune întrebarea: „Da’ de ce te-ai făcut călugăr?” Era foarte obraznic. Foarte obraznic. Era aşa cum sunt oamenii care au puterea în mână şi care compromit puterea. „De ce te-ai făcut călugăr?” Şi-i zic: „Ascultă, tovarăşe, vreau să-ţi răspund cu metoda unui om bătrân, care a trăit demult, demult, tovarăşe: Socrate. Ai auzit dumneata de el?” „Da, zice, cred că-i pe la noi pe la grajduri.” „Ei, acest Socrate avea o metodă. La o întrebare răspundea cu o întrebare. Şi întrebuinţez şi eu această metodă a lui Socrate. M-ai întrebat: «De ce m-am făcut călugăr, aşa-i?». «Da». Dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare: «De ce te-ai făcut securist?» A, ştiu, dumneata ai crezut că am să-ţi răspund că eu m-am făcut călugăr ca să mă mântuiesc. Nu de-aia m-am făcut călugăr. Mă puteam mântui şi mai bine dacă eram în familie. Nu de-aia, tovarăşe, m-am făcut călugăr că am simţit o profundă chemare. M-am simţit dator să ascult o chemare care venea dinafara mea. Nu m-am făcut călugăr pentru că am dorit să ajung cineva sau ceva. Clar, tovarăşe. Şi dumneata, dacă te-oi întreba de ce te-ai făcut securist, mi-ai răspunde: «Pentru ca să-mi slujesc patria şi partidul», aşa mi-ai răspunde dumneata. Dar înseamnă că toţi cetăţenii nu-şi iubesc patria şi partidul? Înseamnă că toţi cetăţenii sunt duşmanii partidului? Domnule, cum, numai dumneata, securistul, eşti omul fidel? Nu-i adevărat. Dumneata eşti mult mai mare duşman al partidului decât ceilalţi oameni. Dumneata eşti securist pentru că eşti plătit, dar dacă mâine eşti dat afară din securitate, vei fi cel mai mare reacţionar. Că eu cunosc mulţi dintre voi care au fost daţi afară din securitate şi au devenit cei mai mari reacţionari, duşmani ai regimului. Asta eşti şi dumneata. Nu te pot lăuda că eşti securist pentru că ai ceva ieşit din comun. Nu, domnule. Te-ai făcut pentru că ai căutat o pâine mai dulce şi mai uşoară”.

Altă dată vine unul şi-mi pune întrebarea: „De ce porţi barbă?” Obraznic, sigur. „Nu te supăra, am răspuns, că vreau să-ţi răspund cu o întrebare: «Dar tu de ce nu porţi barbă, dar tu nu eşti bărbat? Eşti femeie?» «A, nu, nu.» «Atunci, de ce nu porţi barbă? Pentru că dumneata zici că nu crezi…, crezi numai în natură. Ei, natura te-a făcut cu barbă. Şi dumneata calci legile naturii. Eu nu le calc. Eu ascult legea naturii. M-a făcut bărbat cu barbă şi cu nu ştiu ce, eu sau tu respectăm legile naturii? Iacă-tă că tu eşti împotriva legilor naturii!” Astfel de discuţii aveam. Şi ieşea omul… Se înregistrează tot?

– Da.

– Perfect. Şi, în acelaşi timp, la un moment dat, mă pomenesc, era în Postul Mare, Postul Paştelui, mă pomenesc cu patru bărbaţi la mine în birou, animale, puternici: „Am venit să ne spovedim!” „Bine, domnilor!” Asta în plin regim comunist. „Bine, domnilor, de acord, dar acum nu-i momentul. Pentru că am terminat slujba…” „Am venit să ne spovedim şi să ne cuminecăm!” „E foarte bine! Slujba am terminat-o la ora 10. Nu-i momentul.” „Noi nu ştim. Noi am venit să ne spovedim şi să ne cuminecăm. Nu ne interesează momentul. Trebuie să ne spovedeşti!” „Bine, domnilor!” Erau patru bărbaţi cât… „Bine!” Am mers în biserică, în locul unde spovedeam, i-am spovedit, i-am împărtăşit. Dacă au dorit să se spovedească, i-am spovedit. Au dorit ca să se cuminece, i-am cuminecat. Şi iar am stat de vorbă puţin cu ei în birou şi au plecat. Nici nu ştiam cine sunt, dar se vedea că sunt oameni bine trăiţi. Se vedea de unde vin şi cine sunt. De la început i-am văzut cine sunt şi de unde vin. Şi asta a fost. S-au spovedit şi au plecat. Şi, după patru ani, unul dintre ei se întoarce şi zice: „Mă cunoşti?” „Da, te cunosc. Ai fost cu alţii trei, aţi fost patru.”. Zice: „Da, ne-aţi spovedit şi ne-aţi cuminecat. De atunci, când m-am întâlnit cu dumneata atunci, mi s-a schimbat viaţa total. Până azi, de multe ori, mă vezi că sunt zdravăn, de atunci şi până acum, de multe ori, când mă găsesc în braţele curvei, dumneata apari în faţa mea. Şi odată îmi piere pofta de curvie. Şi femeia pe care o am în braţe vede şi zice: «Da’ ce s-a întâmplat cu tine?» «Lasă, nu mă întreba!» Ori de câte ori sunt în braţe cu desfrânata, întotdeauna dumneata îmi apari în faţa mea.” Iată, viaţa mea nu se ba-zează pe basme. Poporul n-are evlavie, nu te respectă pe poveşti. Poporul nu-l poţi minţi. Poporul este vocea lui Dumnezeu. „Vox populi, vox Dei”.

Poporul nu-l poţi minţi. De aceea iubesc ca pe Hristos tot poporul. Nu numai poporul român. Poporul român este pentru mine cel mai scump lucru. Nu numai român. Tot neamul lui Adam. La foarte mulţi am spus treaba aceasta. Eu nu mă rog numai pentru români sau nu-mai pentru ortodocşi. Eu mă rog pentru toată sămânţa lui Adam. Din fundul Chinei până în fundul Africii toţi mi-s fraţi. Toţi mi-s fraţi! Toţi au acelaşi sânge, aceleaşi oase, aceleaşi organe, trup, ca oricare bărbat. Toţi suntem fraţi, dintr-o tulpină, dintr-o sămânţă. Noi suntem dintr-o singură sămânţă, nu suntem din mai multe seminţe. Cum adică să nu mă uit la un om ca la o creatură a lui Dumnezeu, sfântă şi scumpă? Asta este. Şi asta trebuie toţi, care slujim lui Dumnezeu, să încercăm aşa să vorbim, şi din punct de vedere al naturii, şi din punct de vedere de concepţii, nu m-am putut uita la nici un securist cu spaimă sau cu ură, dar niciodată, niciodată. Eu m-am uitat cu drag ca la un frate, care, săracu…, bâlbâie şi el nu ştie nimic. Adică sunt foarte mulţi în vremurile noastre, foarte mulţi în vremurile noastre, care sunt, pur şi simplu, fără nici un fel de educaţie teologică. Sunt ignoranţi. Şi atunci spune: „Eu sunt ateu!” Dar ştii tu ce înseamnă asta? Nu ştii tu ce înseamnă asta. A fi ateu înseamnă fără ceva, dar nu înseamnă că acel ceva nu există. Pur şi simplu, un ateu dă dovadă de o profundă ignoranţă. Este un ignorant, care poate să aibă două-trei doctorate, care nu este în stare să înţeleagă cu adevărat tainele vieţii. Nu vede, e orb. Nu vede că ordinea şi disciplina care este în univers, toată este creaţia unei minţi supreme, o gândire supremă.

Nu e la întâmplare. Nu e la hazard. Hazardul nu există, sau întâmplarea, sau soarta. Soarta e o minciună. De ce în filosofia greacă exista moira , de care le era frică şi la zei. La noi este Providenţa – Dumnezeu, Providenţa conduce totul. Grija lui Dumnezeu, să spun mai simplu şi mai direct, asta este. Şi nu vedem? Şi frunza pentru noi…, eu mă duc în sala de şedinţe, şi am nişte arbori, şi sărut frunza din arborii ornamentali, ca şi cum aş săruta palma lui Dumnezeu. În frunza aia eu văd creaţia lui Dumnezeu minunată. Minunat a creat… O singură frunză îmi vorbeşte despre Dumnezeu. Aşa că, de aceea zic eu, noi avem enorm de mulţi semidocţi. Ăia zic că nu cred în Dumnezeu. Semidocţi. E dovada că e un semidoct. Adică este un neisprăvit. Şi oricine o auzi să ştie aceasta, că dacă vine acum cineva şi-mi pune pistolul în piept sau îmi pune cârligul să mă spânzure ca să neg acel lucru, că nu – pentru că nu poate fi negat. De ce toţi martirii, de ce toţi apostolii, Petru a murit spânzurat cu capul în jos, Pavel şi-a pus gâtul sub topor, Constantin Brâncoveanu n-a acceptat când au venit martirii, copilaşii lui: „Lasă-mă, tată, ca să trec la turci, că mi-a spus că mă lasă… Nu, dragul tatei. Câinele, sultanul, dracul ăla va pieri! Dar Domnul nostru este viu în vecii vecilor”, zice Constantin Brâncoveanu. Şi a asistat, în faţa lui au fost decapitaţi patru copii şi slujitorul lui. Păi astea-s pe basme şi pe visuri. Păi astea fac din nopţile mele nopţi albe, fraţilor. Înţelegi? Nu găseşti ignoranţă? Semidoctul este boala tuturor ateilor. Se numeşte se-mi-doct. O fi el cu doctorul nu ştiu ce, dar în probleme de credinţă e un semidoct. N-a gândit. Păi, un dobitoc când l-am auzit, înainte de Crăciun acuma: „Eu am venit din neant şi mă duc în neant”. Tot Crăciunul, l-am văzut ca pe un drac când am auzit vorba asta. Întâmplător am auzit la un aparat de radio, nu Trinitas, când am deschis: „că eu vin din neant şi mă întorc în neant”. Nu mai spune! Ai picat aşa pur şi simplu, n-ai avut şi tu un tată? Şi tata lui n-a avut un tată? Şi tata tatălui n-a avut un tată? Cum ai venit din neant? Cum adică? Din nimic se face nimic? Asta o poate face Dumnezeu care a creat lumea. Asta o face Dumnezeu. Dar nu la întâmplare. Nu din hazard. Asta este.

– Înainte să începem înregistrarea, aţi vorbit de zile negre şi nopţi albe. Explicaţi-mi încă o dată: de ce ziceţi aşa?

– Că aşa este. La toţi zilele sunt zile negre. Că normal se spune că zilele sunt albe, senine. Dar din nefericire aproape la toată populaţia globului zilele sunt zile negre. Este sau nu este adevărat? Dumneata la ora aceasta ai o zi albă? Nu. Aia o fi în capul dumneatale. La câte te gândeşti dumneata, la atâtea mizerii, atâtea lipsuri, n-ai cum să te descurci cu familia, prietenul şi aşa mai departe. E o zi neagră. A, pentru un creştin nu. Pentru un creştin poţi să faci din negru alb. Dacă ai credinţă toate zilele sunt albe. Şi nopţile sunt tot albe. Dar omul care are credinţa slabă are zile negre şi nopţi albe. În limba română ce se înţelege? Că nu doarme, se frământă. Om chinuit, nu are somn, are insomnii. Nu pentru că-i bolnav, ci pur şi simplu are insomnii pentru că pur şi simplu are probleme, foarte multe probleme, probleme reale. Şi asta înţeleg eu prin zile negre şi nopţi albe. Dar dacă ai încredere şi dacă ştii… între altele, discutam cu un tânăr care făcea Teologia, când eram la Cluj, şi mă ţinea tânărul, un student, un seminarist. Eu ieşeam la plimbare după ora 10 seara, când eram episcop vicar. De ce? Pentru că ziua nu ieşeam la plimbare că eram în birou şi nu ieşeam la plimbare pentru că curtea era plină de oameni, cu probleme. Şi dacă ieşeam afară mă agăţau toţi, pentru că ieşeam la plimbare după ora 10 seara. Şi atuncea de la seminarul vecin ieşeau ca şobolanii, ca şoarecii, elevii când vedeau că am ieşit în curte veneau toţi care aveau probleme, şi-mi puneau întrebări, şi aşa… Unul era din Moldova, mai îndrăzneţ, mai curios, şi mă ţinea până la ora 2 noaptea, cu o întrebare… Prin curte, la plimbare.

În încheiere, ce i-am spus: Ei, gata, la ora 2, totuşi, avem dreptul să ne ducem şi noi să ne odihnim puţin. Dar uite ce este, Ioane, îl chema Ion. Eu mă duc şi mă culc pe un pat de crini, pe un pat de flori, iar tu te duci şi te culci pe un pat de spini. Şi mi-a pus întrebarea: Cum, cum e asta? Simplu, simplu. Ioane, îţi explic cum: eu dacă mă duc să mă culc, eu când mă duc să mă culc am această certitudine că nu sunt singur, că în jurul meu e plin de îngeri, că mă priveşte ochiul lui Dumnezeu, şi atunci când eu mă culc pe-un pat, mă culc ca pe-un pat de crini, că ştiu că sunt privit de ochiul lui Dumnezeu şi nu mă pot ascunde şi ştiu că-i plină atmosfera de îngeri şi nu mă pot ascunde şi mi-i ruşine ca să am gânduri întunecate şi mă culc ca pe-un pat de crini. Tu dacă te culci, te culci ca pe un pat de spini pentru că te gândeşti la tot felul de gânduri spurcate şi urâte, când te culci tu în pat, ca toţi tinerii. Asta este. Şi de aceea, tu te culci, Ioane, pe un pat de spini, te chinuiesc gândurile rele, păcatele cele rele, şi în loc să te culci, după ce te-ai rugat lui Dumnezeu, după ce ţi-ai făcut cruce pe piept şi pe patul tău fă o cruce, apoi să te culci cu gândul la patimile lui Hristos şi cu gândul la Dumnezeu, nu, tu te duci la curve şi la tot felul de lucruri întunecate şi spurcate. În loc să poţi adormi aşa ca un jar de foc… Nu toţi, nu toţi tinerii. Asta numai unii. Că sunt tineri ca nişte îngeri.

– Cum vă raportaţi la tineri? Ce înseamnă tinerii…

– Ca la nişte îngeri. Mereu am scris. Am o carte, o broşurică care am tipărit-o… Tinereţea… Tinereţea am caracterizat-o. „E primăvara vieţii”, aşa i-am spus. Broşurica am difuzat-o într-o mie de numere. Am şi acum plin de cărţi pe care le-am tipărit, dar pe care nu le-am difuzat. Nu mă interesează difuzarea. Pentru mine e suficient că le-am scris. Că mi-am pus gândurile pe hârtie. Asta-i pentru mine suficient. Vor citi urmaşii urmaşilor noştri.

– Vă…, v-aţi gândit la moarte în ultimii ani?

– La moarte? Tot timpul. Asta e inevitabil, pentru că ar fi absurd să nu te gândeşti la moarte. Cum adică? Dar nu ca la o catastrofă. Nu. Mă gândesc ca la un lucru foarte firesc, foarte frumos. Pentru mine moartea nu e o catastrofă, nu e o dramă, e un lucru firesc. Ne-am născut cu păcat strămoşesc şi din cauza păcatului strămoşesc ne-am pedepsit, suntem pedepsiţi, suntem destinaţi morţii. Moartea nu e moarte. Moartea este un somn, adormim. Nu e moarte. Cu trupul adormim, iar cu sufletul trecem în cealaltă lume, dacă cele bune… în atmosfera plină de lumină, dacă şi eu ştiu şi cunosc treaba aceasta. Dacă am făcut cele rele şi dacă am murit nespovedit, necuminecat, neîmpăcat cu toată lumea, atunci sufletul tău cade în stare de infernal. Cum numeşte Hristos starea? Infern. Cum îl numeşte Hristos?

– Întunericul cel mai dinafară.

– Asta-i, fiule. Te felicit şi-ţi dau nota +10. Asta zice Hristos. Nu zice iad, nu zice infern, ci întunericul cel mai dinafară. Şi cum continuă? Unde-i plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Nici un cuvânt nu-i la Hristos neterminat. Nici un cuvânt. Pentru mine e atât de cuvânt, atât de scump, nu găseşti nici un cuvânt de care să zici: ăsta n-are acoperire. Totul este clar, totu-i limpede. Un grup de turişti de la noi, între care am avut şi un om al nostru, grupul acesta de turişti face parte dintr-o organizaţie extracreştină. Şi asta-i clar. Nu spun anume ce organizaţie. Dar noi ştim ce organizaţie. Şi ar fi făcut o vizită grupul de 50 de persoane în China, în urmă cu doi sau trei ani, în China, care-i hipercomunistă. Şi a făcut acolo… La un moment dat, lângă grup au fost ataşaţi doi ghizi. Un tânăr şi o tânără. Aşa-i la noi, la comunişti. Lângă fiica tovarăşei, pus încă un tovarăş, ca să se autospioneze reciproc. Asta-i regula. Cred că dumneata o ştii. Să se suspicioneze, să se provoace neîncredere unii de alţii. Ei, şi acolo erau doi ghizi, un tânăr şi o tânără. La un moment dat au vizitat un celebru, au fost primiţi un grup de români cu teribil de multă simpatie, multă simpatie, foarte multă simpatie. Suntem foarte simpatizaţi în China, foarte simpatizaţi. Şi asta vreau să vă spun: în România comunismul s-a încreştinat. Ai auzit? Iar nu vei auzi niciodată – şi asta cu litere de foc s-o scrii – în România comunismul s-a încreştinat. Ai devenit membru de partid, ai devenit român şi creştin bun. Asta este. De ce? Pentru că în România avem Biserica ortodoxă care este maica neamului omenesc. Nu pentru că au condus-o Popescu sau Ionescu.

– Maica neamului românesc?

– Are caracterul de mamă adevărată Biserica ortodoxă. Nu e mamă vitregă. Şi de aceea ne-am format în braţele unei mame proprii care este Biserica ortodoxă. Şi atunci acest grup, ajungând în faţa unui templu, s-a împărţit. Un grup s-a dus cu tânărul, ca să viziteze alte încăperi ale templului. Un grup a rămas cu ghidul care era o tânără. Şi atunci omul nostru s-a apropiat de tânără, care ştia că este persoana pusă de autoritatea de stat, şi i-a pus o întrebare, a îndrăznit: „Nu te supăra, vreau să pun o întrebare!” şi i-a răspuns chinezoaica: „Spune!”. „Ce zici tu despre Iisus Hristos?” Asta a întrebat-o românul, care era omul nostru. „Ce zici tu despre Hristos?” Femeia s-a uitat în pământ, s-a uitat în ochii lui şi a zis: „Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Este declaraţia unei persoane din China hipercomunistă. „Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Clar? Trebuie acuma să vie poporul chinez şi să se încreştineze şi să treacă… Va veni înnoirea creştinismului de la popoarele păgâne. Că noi am compromis pe Hristos în multe părţi. Ce, viaţa noastră este o viaţă după Hristos? Nu. Nu. Prea puţin. Înţelegi? Asta este. Aici în Baia Mare… Eşti băimărean?

Mama, din Baia Mare.

– Bun, atunci.

– Bunicii mei, preoţi, din neam în neam, de câteva sute de ani, preoţi.

– Asta-i treaba dumitale. Aici în Baia Mare a venit un guru. Un învăţător care este de la budişti. Un învăţător, guru. Ai auzit de guru?

– Da, da, da. Maestru. Asta înseamnă.

– Şi a ţinut aicea conferinţă aproape o lună. Şi a venit mult tineret. Mă doare inima că văd că sunteţi marginalizaţi. Nu cunoaşteţi multe lucruri, domnule Danion. Mă doare lucrul acesta. Şi nu numai dumneata. Ai mei. Îmi vine nu ştiu ce să le fac când văd cât sunt de limitaţi. Ce, Dumnezeu?! Şi acest guru, pe poziţie de dascăl, de învăţător, budist sau hinduist…

– Sau yoghin, mai degrabă.

– … şi a vorbit…, o lună de zile a ţinut conferinţa. Şi mult tineret a mers acolo. La biserică tineretul nu merge. Îi place mai bine să stea în pat, să trândăvească. Dar Dumnezeu le-o plăti la aceşti tineri când vor ajunge în vârsta noastră, vor regreta de tinereţea lor. E mare păcat ca într-o duminică tu să stai în pat în loc să te duci la biserică, sau să te uiţi la… sau la alte minunăţii.

– …la televizor…

– Ei, pur şi simplu, la un moment dat, tineretul, dintre ei erau cu întrebări şi răspunsuri, din tineret a întrebat: „Domnule…”, pe acest guru venit din fundul Indiei, „…vorbiţi-ne, recomandaţi-ne un mentor! Pe cine să-l avem de mentor, un dascăl pe care să-l avem de model?” Un băimărean. Parcă n-ar fi în Baia Mare dascăli.

– Un slujitor, adică.

– Preoţi. Şi aceasta a fost întrebarea: „Recomandaţi-ne un mentor din istoria omenirii, pe cine ne recomandaţi de mentor?” Şi guru, după luni de zile, a stat, s-a uitat şi i-a dat răspuns: „Vă recomand tuturora pe Iisus Hristos. El să fie mentorul vostru.” El, care nu era creştin. Iată de ce societatea noastră nu-L cunoaşte pe Hristos. Tineretul crede că… colinduţele acestea cu copilaşii, cu nu ştiu ce. Nu acela e Hristos. Hristos este Dumnezeu adevărat şi S-a făcut om adevărat, Care a spintecat istoria omenirii în două şi a dovedit că El a făcut lumea la început şi El a mântuit lumea la început. Că dacă n-ar fi Hristos, astăzi ar fi infernul, ar fi iadul pe pământ. Pentru că până la Hristos secole întregi, milenii întregi omenirea nu s-a regăsit. A rămas în stare de înapoiere totală. N-au putut ieşi din starea aceasta de sălbatici până la Hristos. Şi a venit Hristos şi a spus: „Eu sunt lumina lumii” şi a transformat-o total. Un nepriceput, un semidoct îmi pune întrebarea: „Pentru ce nu s-a schimbat mare lucru în cei 2000 de ani?” Mai repetă încă o dată. Nu s-a schimbat? Acum e tot aşa ca pe timpul lui Hristos? Păi, nu vezi ce progrese uriaşe s-au făcut? Ştiinţifice.

Dar acestea s-au putut dezvolta în lumina Evangheliei. Că dacă n-ar fi fost Hristos acum 2000 de ani, omenirea ar fi rămas în stare de înapoiere ucigătoare, înspăimântătoare, ar fi rămas omenirea dacă nu venea Hristos, dar a venit Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a transformat pe dinlăuntru. N-a venit ca Mahomed cu sabia… Viaţa şi… aşa. N-a venit ca alţii şi alţii cu puterea să ne facă fii ai lui Dumnezeu. Cei ce cred şi iubesc pe Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos sunt fii ai lui Dumnezeu. Asta este. De aceea vă spunem: Stau aci, după cum vedeţi. Careva dintre membrii Sinodului în glumă mi-a zis că de ce nu ieşiţi din buncărul de la Baia Mare. În glumă mi-a spus, în urmă cu două-trei luni. Ei, în buncărul ăsta eu nu stau în buncăr. Eu am lângă mine şi cerul şi pământul, domnule, şi pe credincioşi. Pentru mine fiecare om este prezenţa lui Dumnezeu. Bun sau rău, credincios sau necredincios. Fiecare om este prezenţa lui Dumnezeu. Este?

– Da.

– Îţi explic. Şi bine încă mi-a venit să-ţi explic. Îţi explic. Dumnezeu a creat cerul şi pământul, a creat lumea. În şase zile a creat cerul şi pământul, totul. Toată creaţia.

– Toată creaţia, da.

– Bun. Care a fost ultima dintre creaţii?

– Omul.

– Omul. Omul. E ultima creaţie a lui Dumnezeu. Când? După ce Dumnezeu i-a pregătit, cum pregăteşte un mire la mireasă, a pregătit acest pământ unic în tot spaţiul.

Ascultam şi am scris acum şi voi publica că pe distanţe de 15 milioane sau miliarde ani lumină ştiinţa a constatat că nu există nicio planetă cu fiinţe raţionale sau locuită.

Unic pământul are această şansă care are aceste condiţii. Unic. Unic. Şi care a fost înzestrat apoi cu omul. Bun. Şi acum vreau să-ţi spun dumitale. Noi toţi facem parte din creaţie. Este?

– Da.

– Suntem creaţi din pământ, nu? Avem trup din aceeaşi materie ca şi lumea animală. Aşa este?

– Da.

– Avem acelaşi trup ca şi lumea vegetală. Între mine şi firul de iarbă e numai de nuanţe deosebire. Din aceeaşi materie din care este făcută lumea vegetală este făcut şi trupul meu, nu? Este?

– Pământ, da, din tină.

– Că, în fine, lumea vegetală are trup mineral şi ce mai are? Viaţă. Şi lumea vegetală are trup din materie, elemente minerale, plus viaţă, plus viaţă – e clar? –, care nu-i totuna cu materia, lumea e făcută din elemente minerale iar Dumnezeu i-a dăruit viaţă: lumea vegetală. Lumea animală, așijderea: din trup pământesc, din trup de lut, din elemente minerale. Este?

– Da.

Plus…

– Viaţă.

– Viaţă. Este? Omul are tot aşa: aceleaşi elemente minerale, trupul, are aceleaşi elemente:

– Viaţa şi sufletul.

– Şi în plus sufletul nemuritor care a apărut din Dumnezeu, care nu-l are nici când moare, când coseşti iarba, când lumea vegetală… a pierdut viaţa şi intră în rândul material, devine materie, devine pământ din nou. Toată lumea vegetală după ce i-ai luat viaţa devine… ce devine? Pământ.

– Materie moartă.

– Lumea animală după ce pierde viaţa se întoarce…

– La materie moartă, da.

– Aşa. Dar omul nu-i aşa. Omul are şi el trup din materie, „din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, în acelaşi timp lumea vegetală are aceste două elemente compuse, lumea animală are aceste două elemente, trup şi viaţă, omul are trup şi viaţă şi suflet nemuritor. Până acum se face confuzia, chiar cărţile sfinte, între viaţă şi suflet. Nu, una-i viaţa şi altceva-i sufletul. Nu e totuna.

– Sfinţii Părinţi zic suflet muritor la animale şi nemuritor la oameni.

– Da, au cam greşit-o şi ei că nu erau destul de progresaţi. Cum îi zice:

– Suflet muritor la animale…

– De ce suflet? Că suflet înseamnă nemuritor, autentic, suflet înseamnă un dar special de la Dumnezeu. A suflat Duhul, după ce l-a făcut pe Adam din pământ, a suflat Duh din duhul Lui, deci nu este acelaşi lucru cu viaţa. Dovadă: lumea minerală pierde viaţa; aceasta înseamnă că o pierit sufletul? Nu. Lumea animală nu are suflet. Nu există suflet la lumea animală. Lumea vegetală şi animală au trup material plus viaţa care-i tot de la Dumnezeu. Ştiinţa, oamenii de ştiinţă şi ştiinţa s-au luptat şi se luptă să inventeze viaţă pe cale artificială. Au reuşit?

– Nu, nu au reuşit.

– Nu, pentru că viaţa este un dar creat de Dumnezeu, oricât s-ar lupta ştiinţa. A, spun învăţaţii, noi ştim toate elementele din care este compus un fir de iarbă!

– Degeaba, degeaba.

– Le punem… Nu se poate. Aşa. Aşa că… ăsta este adevărul: lumea vegetală, lumea animală are trup şi viață, trup material şi viață care este de natură cu totul aparte de materie. Şi când dispare viaţa, dispare şi materia, intră în circuitul normal, adică se întoarce în pământ, cum zice Eclesiastul: „Te vei întoarce în pământul din care ai fost luat şi sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a dat”. Or, noi avem în plus suflet nemuritor.

– Legat de suflet.

– Care-i dovada? Care-i dovada? Toată gândirea omului se vede că nu-i animal pentru că avem raţiunea, care-i de natură spirituală, nu-i de natură materială, ca viaţa.

Avem raţiunea, avem sentimentele…

– Şi voinţa.

– … avem iubirea, avem ura, avem gândirea, avem…, toate acestea sunt dovadă absolută a elementului divin din om, nemuritor din om.

– Spuneţi un cuvânt despre rugăciune, despre valoarea rugăciunii.

– Nu se poate, vă aud pe toţi vorbind despre valoarea rugăciunii. Cineva mă întreba de… să le vorbesc despre dragoste. Şi am spus: ce să spun eu despre dragoste. „Păi, ce-i dragostea?”. „Păi, dacă eşti prost, dacă eşti prost. Să-ţi spun ce-i lumina?” „Da.” „Protoni, neutroni, ioni ş.a.m.d.”… descompune. Dar şi aceasta nu se opreşte aici. La început a fost credinţa,… un atom, materia… care nu se descompune. Atomul este compus: protoni şi neutroni. Ştiinţa a dovedit că se împarte în neutroni, care se trudeşte să spună unde de lumină sau particule sau nu ştiu ce, nu pot încă spune care este mai departe că nu se opreşte nici aicea, adâncurile materiei merg şi dincolo de ioni.

Asta este realitatea. La întrebarea dumneatale ce este dragostea, cum să spun eu dumneatale ce este dragostea? Dragostea se trăieşte. Nu se poate să-ţi spun eu ce-i dragostea. E un sentiment, dacă vrei, aşa cum e caracterizat. E un sentiment. Dragostea e un sentiment. Dar…

– Nu poate fi exprimat în cuvinte.

– … nu poate fi tâlcuit ce-i dragostea. Iubeşti? Poţi să spui: iubesc.

– Simţi, da.

– Sau nu iubesc; asta înseamnă că n-ai iubire. Asta-i clar. Şi-apoi se poate explica ce e iubirea numai pentru cel ce o trăieşte. Ce e rugăciunea? Tot aşa. Noi toţi ne zbatem să explicăm ce e rugăciunea. Rugăciunea, rugăciunea, rugăciunea… Este elementul cel mai normal pentru om. Nu se poate să existe un om care să nu aibă dorinţa sau nevoia de ru-găciune. Este nevoia… Mai în adâncime este nevoia de a ne ruga decât nevoia de aer şi de apă. Am scris un articol, nu l-am publicat încă, în care spun acelaşi lucru: rugăciunea este elementul… Poate omul să trăiască, cât poate să trăiască, fără apă. Elementul vital este pentru sufletul omului, care este suflet nemuritor, element… este pentru om rugăciunea. Şi cel mai mare sălbatic şi ăla se roagă, la un bolovan. Am avut un prieten evreu, Ofman, care, pe timpul lui Antonescu, s-a căsătorit cu o nemţoaică pentru a scăpa de deportări – Ofman, evreu. Şi m-am împrietenit cu el şi încă cu câţiva evrei cu care am avut discuţii ample şi atuncea acest evreu ce mi-a spus: „Eu sunt un om pierdut pentru că am trecut la creştini, la religie, la religia creştină, şi m-am căsătorit cu o nemţoaică, la religia ei am trecut ca să mă căsătoresc, dar a trebuit să mă lepăd de religia mea iudaică şi am trecut la religia creştină…”, n-a spus el care confesiune, n-are importanţă, „…am trecut. De legea iudaică m-am lepădat…”, spunea Ofman, că şi-acuma, dacă vrei îţi arăt, şi acuma la Rohia am amintiri de la Ofman, de la copila lui, mi-a adus o candelă, în cameră o am şi-acuma, de la copila lui, mă uitam zilele trecute la candela de la Ofman, de la fiica lui Ohman, care a ajuns mare artistă, aşa. Zice: „… de religia mozaică m-am lepădat, pentru că am trecut la religia creştină, dar religia creştină nu mi-am însuşit-o, am rămas un om pierdut, fără nici o lege.”, spunea Ofman.

Admir şi declar fericit pe omul care are o lege, o religie, care are o religie îl fericesc, e cel mai fericit om, chiar dacă omul acela nu se închină decât la un bolovan din mijlocul străzii. Dar se închină ca unui dumnezeu, crede în bolovanul acela ca unui dumnezeu. Este un om fericit. Dar dacă nici atâta credinţă nu are, atunci e un om pierdut. Este un element cu totul străin de creaţie, e un om fără Dumnezeu, cu totul ieşit din creaţie, un om fără nici un sens, fără nici un scop al existenţei. Asta este, asta este realitatea. Şi atunci rugăciunea este setea după Dumnezeu, setea aceasta, foamea după Dumnezeu. Nu este o obligaţie, este o necesitate, domnule. Este o necesitate rugăciunea, o necesitate profund umană şi poporul român crede că şi animalele se roagă. Îmi spuneau părinţii mei: „Nu vezi, oaia când se culcă întâi face cruce cu lăbuţa, şi apoi se culcă jos.” Iată că are un semn prin care dă dovadă că sunt religios.

Rugăciunea este o necesitate. Şi dacă această necesitate n-o satisfaci este ca şi când nu satisfaci necesitatea de apă. Ce aduce setea? Moarte. Necesitatea de foame ce aduce? Moarte. Şi necesitatea de aer ce aduce? Moartea. Necesitatea de rugăciune aduce moartea, nu o moarte reală, de data aceasta o moarte mai înainte de moartea reală, moartea cu adevărat, moartea eternă, întunericul cel dinafară. Este o necesitate rugăciunea pentru noi. Şi dacă m-ai întreba dumneata să vă vorbesc despre rugăciune, iată ăsta este răspunsul. Pentru că îi văd pe mulţi, fac tot felul de teorii că trebuie să ne rugăm aşa… Sunt bune teoriile, însă eu le dezavuez. Teoriile sunt o catastrofă. Se face atâta teorie în probleme teologice, în probleme filosofice, în probleme politice, în probleme ştiinţifice, dar teoria zadarnic face teorie a chibritului dacă tu nu eşti stăpân pe ştiinţă. Zadarnic faci teorie. Zadarnic faci teorie în legătură cu medicina dacă tu nu eşti medic, nu pui în practică, numai teoria. Şi atunci şi în creştinism, în religie dacă nu pui în practică, dacă nu pui în practică credinţa ta, atuncea este teorie, este teorie rece, moartă, teorie moartă, teoria. Poţi să faci atâta teorie şi să te baţi că tu eşti mare, mare, mare gânditor teolog, în fond să fii un om sec, un om al teoriei, un om fără nici un fel de… Fapta. Şi cea dintâi faptă: credinţa şi al doilea: speranţa, şi al treilea: iubirea. Să trăieşti în aceste trei elemente…

Credinţa, nădejdea, dragostea.

– … asta este. Sunt virtuţi… cum le numeşte?

– Danion: Virtuţi teologale.

– Virtuţi teologice. Voi aveţi o limbă aşa, mai intelectualizată. Nu, virtuţi teologice. Ce înseamnă teologic?

– Vorbire despre Dumnezeu. Teo.

– Care toate vorbesc despre Dumnezeu. Toate virtuţile acelea vorbesc despre Dumnezeu. Care are ochi de văzut şi urechi de auzit. Pentru că Hristos şi această problemă a atins-o. Când a zis: „Au ochi de văzut, dar nu văd.” Teribil. „Au urechi de auzit, dar nu aud şi sunt surzi.” Şi asta sunt toţi care au ochi de văzut dar nu văd şi au urechi de auzit dar nu aud. Că toate vorbesc. Domnule, pentru mine fiecare lucru vorbeşte de Dumnezeu. Fiecare lucru. De ce? De ce, domnule? Pentru că eu am… Care este rezultatul tuturor lucrurilor acestora? Care e rezultatul? Şi masa asta şi toate. Care e rezultatul?

– Vă duc spre Dumnezeu.

– Absolut. Toate acestea sunt argumente ale existenţei lui Dumnezeu. Luăm lemnul ăsta. Argumentul existenţei lui Dumnezeu. De ce? Pentru că… Ai aici în faţa ta o…? Ai o…?

– Nu.

– Ai un lemn prelucrat. Şi această prelucrare e făcută din raţiune, din mintea unui om. Or, raţiunea este un dar dumnezeiesc. E clar? Eu dacă mă uit la acesta că e negru eu mă gândesc la toţi muncitorii care au ajuns în casă la mine, câţi au muncit pentru lucrul acesta? Câţi or muncit pentru zidul ăsta. Îs în spate atâţia. Văd că dintr-un simplu ocru au făcut o culoare albă, frumoasă. Totul în jur este rodul raţiunii. Iar raţiunea este dată de Dumnezeu numai omului, numai sufletului omenesc. Vacile… Poţi să le pui să facă uşi sau masa asta. N-au suflet, n-au raţiune. N-au raţiune pentru că n-au suflet. Ăsta este argumentul suprem că în fiecare din noi există raţiune pentru că există sentiment. Sentiment, raţiune şi darul de creaţie, dat de Dumnezeu cu putere creativă de a crea operă, artă, muzică, poezie, pictură. Toate acestea sunt rodul raţiunii pe care Dumnezeu a dat-o omului. Asta este. Atuncea, eu când văd masa de ce să nu mă gândesc la Dumnezeu şi dacă văd şi masă simplă. Pentru că mă gândesc adânc. Mă gândesc că şi această masă a fost o ghindă, un colţ în pământ care s-a dezvoltat, a crescut, şi aşa mai departe. Sau când mă gândesc la un om. Cum spunea… din sămânţa aceasta cât o boabă de grâu, din sămânţa care iese din trupuşorul curat al omului, sămânţa aceasta, se împreună elementul feminin cu elementul masculin şi se naşte o fiinţă omenească. Asta este. Dar nu din neant. Este rodul unei lucrări vitale între sămânţa bărbătească… Şi vitalitatea este de la Dumnezeu dată. Că legături între bărbat şi femeie sunt multiple, dar nu rezultă un om.

– Automat.

– Nu. Sunt multe legături conjugale. Dar numai la puţine decide hotărârea lui Dumnezeu să se formeze din sămânţa bărbatului şi a femeii să se formeze fiinţa omenească. Şi apoi până să se formeze fiinţa omenească, dumneata şi eu, cât eşti dumneata de bărbat, de zdravăn, de frumos şi de deştept, până la urma urmei este tot rodul lui Dumnezeu. Şi an de an se dezvoltă cu apa, cu elementele care le ingerăm noi clădim corpul nostru. De la micuţul ăla copilaş până la bărbat împlinit. Când s-a împlinit nu mai creşte şi atunci începe să cadă în jos, să se plece, să meargă către pământ. Şi pot eu, în cazul acesta, să-mi fac o problemă din gândul la moarte, nu.

Înseamnă că sunt prost. Îs un prost, dacă îmi fac probleme din problema morţii. Cum? Aşa-i plan de la Dumnezeu. Asta este. Asta este. Şi dau dovadă… În mulţi… în Sfinţii Părinţii indică …

– Cugetarea la moarte, da.

– Eu nu. Nu recomand la om şi nu ne-a recomandat Hristos, nu-i o recomandare de la Hristos asta: „Gândiţi-vă la moarte!”. Cum ar fi viaţa ca voi toţi să vă gândiţi la moarte, ca tot omul să se gândească la moarte. O lăsat Dumnezeu elementul acesta? Frica? Păi, frica e un mare păcat. O lăsat Dumnezeu această spaimă ca să te sperie moartea, moartea?

– La Înviere.

– E de la Dumnezeu?

– La Înviere trebuie să ne gândim.

– Cum adică? Nu, să te gândeşti la viaţă. Eu asta recomand la oricine, nu: „Gândiţi-vă la moarte!”. Gândiţi-vă ce urmează după moarte. La viaţa cea veşnică, la viaţa cea fericită. Cum adică eu să mă gândesc cu spaimă? După moarte m-aşteaptă Dumnezeu, da’ m-aşteaptă Hristos. Da’ m-aşteaptă Maica Domnului, da’ m-aşteaptă milioane de sfinţi. Că dintr-atâţia oameni care au trăit pe pământ, au trăit atâţia oameni aicea pe pământ, au fost cel puţin jumătate oamenii lui Dumnezeu, sfinţi. Ce-i pământul, frate Danion, o navă care pluteşte prin atmosferă, o navă care este plină de moaşte de sfinţi. O navă. Mă bucur că aparatul… pentru că ce vorbesc eu cu Dumneata sunt lucruri esenţiale şi trebuie transcrise.

– Merge, vedeţi, e beculeţul ăla aprins care înregistrează.

– Bine, bine. Pământul este o navă, o uriaşă navă care pluteşte în spaţiu, care-i încărcată de moaşte. Pentru că în această creaţie se află toată suflarea omenească de la creaţie până azi. Miliarde de miliarde de suflete omeneşti şi de trupuri omeneşti se află în această navă, care sunt suflete nemuritoare, se află în această navă, uriaşă, care pluteşte prin văzduh şi poartă prin văzduh prin faţa lui Dumnezeu umblă această navă încărcată de trupurile tuturor oamenilor, care toate sunt creatura lui Dumnezeu. Este sau nu este?

– Da.

– Toate sunt create… Putem noi concepe că Dumnezeu a făcut această lucrare ca s-o lase în pieire? Cum poate? Un om, un om care-şi face casa aceasta o face ca pe urmă s-o facă praf? Îşi face o lucrare şi o apără cât poate de ploi şi de apă şi de timp, o apără de colţii timpului ca să n-o devoreze. Atuncea sufletul şi noi putem fi devoraţi de timp? Nu se poate, trebuie să fii nu semidoct, ci hipersemidoct ca să vorbeşti aşa ceva. Da. Slavă Domnului de toate! Slavă lui Dumnezeu că ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui! Slavă Domnului că ne-a făcut frumoşi cum suntem! Spuneam şi acuma la o… Pentru mine e cea mai mare delectare, cea mai mare plăcută delectare ca să vă am în faţa mea pe voi. Fiecare faţă e o minune şi vezi că Dumnezeu este creator. Şi aicea voi ziceţi: interpretaţi, daţi o interpretare falsă că Dumnezeu a şaptea zi s-a odihnit. S-a odihnit dar n-a renunţat la…, este o odihnă creatoare…

– Lucrătoare.

– Lucrătoare, frate. Nu o odihnă …

– Nu e repaus.

– Nu e repaus.

– Da, da, da.

– Asta-i clar? Asta este. Ce zice Hristos? „Tatăl meu lucrează şi Eu lucrez.” Este limpede?

– Da.

– Asta este partea extraordinară. Şi dacă vrei să gândeşti despre Dumnezeu, trebuie să ai ceva de la Dumnezeu. Nu poţi să gândeşti dacă n-ai un dar de la Dumnezeu. Nu poţi. Poţi să spui ceva din burtă. Poate să spună nu ştiu care avva ceva de la el din capul lui, lucruri frumuşele, frumuşele, aşa, dar trebuie să ai ceva de la Dumnezeu ca să poţi vorbi despre Dumnezeu. Şi „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Prima condiţie ca să poţi gândi…

COLINDUL VIEŢII MELE

(Interviu realizat de Danion Vasile, extras din volumul „Colindul vieţii mele”, în curs de apariţie la Editura Areopag)

http://www.crestinortodox.ro/

Categories: Interviuri, ORTODOXIE Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: