Acasă > Cuvinte de folos > Comentarii patristice la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Comentarii patristice la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Comentarii patristice la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ev. Ioan 3, 13-17)

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Având două firi, adică cea omenească şi cea dumnezeiască, Hristos a răbdat Patima în umanitatea Sa, pentru ca fără distincţie, Cel care a suferit să fie numit deopotrivă Domnul Slavei şi Fiul Omului, chiar dacă este scris: Care S-a coborât din cer.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credința creștină 2.7.58, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Unii oameni, desigur, găsesc foarte surprinzător ceea ce Domnul a zis în Evanghelie: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Cum – întreabă ei – poate fi spus că Fiul Omului s-a coborât din cer, când aici a sălăşluit în Pântecele cel fecioresc? Oamenii care spun asta nu trebuie respinşi, ci învăţaţi. Gândesc că ei ridică această întrebare din pietate, dar nu sunt capabili să înţeleagă acel lucru despre care întreabă. Ei nu îşi dau seama, vreau să spun, că dumnezeirea s-a îmbrăcat cu umanitatea în aşa fel încât a devenit o singura Persoană, Dumnezeu şi Om. Şi că umanitatea era unită cu dumnezeirea în aşa fel încât Cuvântul, suflet şi trup, era un singur Hristos. Şi de aceea poate fi spus: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer

(Maxim din Torino, Predica 265b.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Pogorât din cerse referă la originea Lui din Duhul. Căci, deşi Maria a contribuit la creşterea Lui în pântece şi a dat naştere la ceea ce este firesc pentru genul ei, Trupul Lui nu se datorează acestei origini. Fiul Omului re referă la naşterea din trup conceput în Fecioara; care este în cer implică puterea firii Sale veşnice – o fire infinită, care nu se poate restrânge pe Sine la limitele trupului, El, care este izvorul şi fundamentul trupului. Prin virtutea Duhului şi prin puterea lui Dumnezeu Cuvântul, deşi El a petrecut în chip de rob, El a fost veşnic prezent ca Domn a toate şi înlăuntrul şi dincolo de cercul cerului şi al pământului. 

Deși a coborât din cer şi este Fiul Omului, totuşi este în ceruri. Căci Cuvântul s-a făcut trup, dar n-a încetat să fie Cuvântul. Ca Cuvânt, El este în ceruri şi ca trup, El este Fiul Omului.

Ca şi Cuvânt făcut trup, El este deodată din cer, şi Fiu al Omului şi în cer. Căci puterea Cuvântului, rămânând veşnic fără de trup, era prezentă încă în cer când El s-a coborât. Trupul îi datorează Lui originea şi nimănui altcineva. Aşa că Cuvântul făcut trup, deşi era trup, totuşi niciodată nu a încetat să fie Cuvântul. 

(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 10.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

După ce a făcut menţiunea darului Botezului, El merge la izvorul (sau cauza) lui, adică Crucea… Aceste două lucruri, mai mult decât orice altceva, declară iubirea Lui cea de negrăit: aceea că a suferit deopotrivă pentru duşmanii Lui şi murind pentru ei, El le-a dăruit prin Botez întreaga iertare a tuturor păcatelor lor.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Cu meşteşug minunat al învăţăturii cereşti, Domnul ne orientează atenţia la Învăţătorul Legii mozaice şi la înţelesul spiritual al acestei Legi, amintindu-ne vechea istorie şi explicând că ea este o imagine a Pătimirii Sale şi a mântuirii oamenilor.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

A fost bine că Domnul a poruncit aceasta, căci prin ridicarea şarpelui de aramă, rănile celor care erau muşcaţi de şarpe se vindecau; căci şarpele de aramă este un chip al Crucii… În acelaşi fel, lumea a fost răstignită în ispitirile ei. De aceea, nu unul real, ci un şarpe de aramă a fost spânzurat. Aceasta s-a făcut aşa pentru că Domnul a luat asupra Lui asemănarea unui păcătos în trupul Lui, dar în realitate, era fără de păcat. În acest fel, el a imitat un şarpe prin aparenţa înşelătoare a slăbiciunii omeneşti, pentru ca atunci când va lăsa deoparte pielea trupului (aşa cum şarpele îşi schimbă pielea), El să distrugă viclenia adevăratului şarpe.

(Sf. Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3.8.50, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Crucea este ridicată şi apare deasupra pământului, pe care până acum răutatea o ţinuse ascunsă. Este ridicată nu pentru a primi slavă (căci cu Hristos răstignit pe ea, ce altă slavă mai mare ar putea avea?), ci pentru a da slavă lui Dumnezeu care este închinat pe ea şi proclamat prin ea… Nu este surprinzător că Biserica se bucură în Crucea lui Hristos şi se îmbracă în veşminte de sărbătoare, descoperindu-şi frumuseţea ei de mireasă când cinsteşte această zi. Şi nici nu este surprinzător faptul că o mare mulţime de oameni s-au adunat împreună astăzi pentru a vedea Crucea înălţată sus şi a se închina lui Hristos, pe care Îl văd înălţat pe ea.

Căci Crucea este arătată pentru a fi înălţată şi este înălţată pentru a fi arătată. Care Cruce? Crucea, care cu puţină vreme în urmă era ascunsă într-un loc numit al Căpăţânii, dar acum este adorată pretutindeni. Acest lucru ne bucură astăzi; aceasta sărbătorim noi. Acesta este înţelesul sărbătorii prezente. Aceasta este arătarea Tainei… Căci această Cruce, ascunsă şi dătătoare de viaţă a fost arătată, pusă în înălţime ca o cetate pe un deal sau ca o lumină în sfeşnic, pentru ca lumea toată să o vadă.

(Sf. Andrei Criteanul, Omilia 11 la Înălţarea Cinstitei Cruci, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

 Această istorie este un chip al întregii Taine a Întrupării. Căci şarpele semnifică păcatul cel amar şi aducător de moarte, care devora întreaga rasă de pe pământ… muşcând sufletul omului şi infuzându-l cu veninul vicleniei. Şi nu este altă cale pentru a scăpa de a fi cuceriţi de către el, decât prin vindecarea care vine doar din ceruri. Cuvântul lui Dumnezeu atunci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos pentru ca să osândească păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), aşa cum este scris. În acest fel, El devine Dătătorul mântuirii nesfârşite a celor care înţeleg dumnezeieştile învăţături şi privesc la El cu credinţă statornică. Dar şarpele, fiind înălţat pe o temelie înaltă, semnifică faptul că Hristos a fost arătat clar prin Pătimirea Sa pe Cruce, pentru ca nimeni să nu poată să nu-L vadă.

(Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Pare că chipul şi semnul care a fost ridicat pentru a contracara pe şerpii cei ce muşcau pe Israel era făcut pentru mântuirea celor ce cred că moartea a fost declarată a veni după şarpe, prin Cel ce a fost răstignit. Dar mântuirea a fost pregătită pentru cei care au fost muşcaţi de el şi care s-a încredinţat Celui care a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit. Căci Duhul profeţiei prin Moise nu ne învaţă să credem în şarpe pentru că ea ne arată că şarpele a fost blestemat de Dumnezeu dintru început. Şi în Isaia, ne spune că El va aduce moartea vrăjmaşilor Lui prin Sabia sa cea preaputernică, care este Hristos.

(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 91, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Prin ridicarea şarpelui, El a proclamat Taina prin care a declarat că va frânge puterea şarpelui, care a fost cauza căderii lui Adam. El va aduce mântuirea celor care cred în El pentru acest semn (Răstignirea), mântuire din colţii şarpelui, care sunt faptele cele rele, idolatriile şi alte fapte necuvioase… Pentru că Dumnezeu a poruncit ca semn să fie făcut şarpele de aramă – şi totuşi, El este fără de vină – chiar aşa, prin blestemul care se află în Lege împotriva persoanelor care sunt răstignite, totuşi nu este nici un blestem asupra Hristosului lui Dumnezeu, prin care toţi cei care au făcut fapte vrednice de blestem sunt mântuiţi.

(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 94, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Păcatele care trag sufletul şi trupul către distrugere în acelaşi timp sunt reprezentate potrivit de către şerpi, nu numai pentru că ei erau cumpliţi şi veninoşi şi pricepuți în a aduce moartea, ci şi pentru că primii noştri părinţi au fost duşi în păcat de către un şarpe. Şi de la starea de nemuritori, ei au devenit muritori, păcătuind. Domnul este făcut cunoscut prin şarpele de aramă, pentru că El a venit în asemănarea trupului păcătos. Aşa cum şarpele de aramă avea asemănarea unui şarpe cumplit, dar nu avea absolut nici o putere de venin ucigător în mădularele sale – ci prin ridicarea sa a vindecat pe cei ce erau muşcaţi de şerpii cei vii –, tot aşa şi Izbăvitorul neamului omenesc nu s-a îmbrăcat în trup păcătos, ci în asemănarea unui trup păcătos, pentru ca, suferind moartea pe Cruce, în această asemănare să elibereze pe cei ce credeau în El de tot păcatul şi chiar de moartea însăşi.

Şi aşa cum cei care priveau la şarpele de aramă care fusese înălţat ca un semn erau vindecaţi la acea vreme de moartea cea temporară şi de rănile făcute de muşcăturile de şarpe, tot aşa şi cei care privesc la Taina Pătimirii Domnului, crezând, mărturisind şi imitând-o sincer sunt mântuiţi pentru veşnicie de orice moarte de care s-au molipsit, păcătuind în minte şi în trup.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

De aceea, a fost descoperit prin şarpele de aramă, care prin fire nu poate suferi, că Cel care avea să sufere pe Cruce este Cel care prin fire nu poate muri.

(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Lăsaţi-mă să încerc să explic, atâta cât îmi va dărui Domnul, ce înseamnă aceste semne. Stâlpul (toiagul) înseamnă împărăţia, şarpele mortalitatea. Prin şarpe, umanităţii i-a fost dat să bea moartea. Domnul a fost pregătit să ia moartea asupra Lui. Deci, atunci când stâlpul a coborât pe pământ, a luat chipul unui şarpe pentru că Împărăţia lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, a venit pe pământ. El a îmbrăcat mortalitatea, pe care a răstignit-o pe Cruce. În milostivirea Sa, Domnul a adus şi un medicament care a restaurat sănătatea la vreme profeţită şi a prevestit Înţelepciunea care va veni în viitor… Oricine a fost muşcat de şerpii păcatului are nevoie doar să privească fix la Hristos, şi va primi vindecarea pentru iertarea păcatelor. Şi aşa, fraţilor, Domnul a îmbrăcat mortalitatea pentru ca Biserica să devină trupul Lui, şi El Capul ei, ca Om, în ceruri. Aşa că Biserica experiază mortalitatea care a fost impregnată în om prin seducţia şarpelui. Noi trebuie să murim păcatului primului om, dar apoi vom primi viaţa cea veşnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Dar când va ajunge Biserica la viaţă şi se va întoarce în împărăţie? La sfârşitul lumii. De aceea, El a luat şarpele de coadă, care este sfârşitul, pentru a restaura toiagul în condiţia sa originară.

(Fericitul Augustin, Predici, 6.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

El spune că cel care a fost dat era Fiul lui Dumnezeu şi El este Cauza vieţii – a vieţii veşnice. El, Cel care a dăruit viaţă pentru ceilalţi prin moarte, nu este în mod continuu în moarte. Căci dacă cei care au crezut în Cel răstignit nu pier, cu atât mai puţin nu piere Cel ce a fost răstignit. El, Care a îndepărtat sărăcia celorlalţi, este liber de ea. Cel care dăruieşte viaţă celorlalţi aduce cu atât mai multă viaţă întru El.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Textul “Atât a iubit Dumnezeu lumea” ne arată această intensitate a iubirii. Căci mare într-adevăr şi infinită este distanţa dintre cele două. Maiestatea nemuritoare, infinită, fără de început şi fără de sfârşit, a iubit pe cei ce nu erau decât praf şi cenuşă, care erau împovăraţi cu zeci de mii de păcate, dar care au rămas nerecunoscători, chiar atunci când în mod stăruitor L-au rănit. Acesta este Cel care a iubit. Căci Domnul nu a trimis un slujitor, nici un înger, nici chiar un arhanghel, ci pe Unul Născut Fiul Său.Şi totuşi, nimeni n-ar arăta o asemenea grijă nici pentru propriul copil, aşa cum a făcut Dumnezeu pentru slugile lui nerecunoscătoare…

El şi-a pus viaţa Lui şi şi-a vărsat Sângele Său cel scump pentru noi, chiar dacă nu este nimic bun în noi – în timp ce noi nu putem să ne vărsăm nici măcar banii noştri pentru binele nostru şi trecem cu vederea pe Cel ce a murit pentru noi, când el este gol şi străin… Noi purtăm brăţări de aur asupra noastră şi chiar pe animalele noastre de companie, dar trecem cu vederea pe Domnul nostru care merge gol şi trece din uşă în uşă… El cu bucurie rămâne flămând pentru ca noi să fim hrăniţi, gol pentru ca să ne dăruiască nouă materiale pentru veşmântul nestricăciunii, şi totuşi, noi nu putem să dăm ceva din mâncarea noastră şi din îmbrăcămintea noastră pentru El… Aceste lucruri le voi spune mereu şi nu voi înceta să le spun, nu atât pentru că am grijă de săraci, ci pentru că am grijă de sufletele voastre.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2–3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Să-L lăudăm pe Fiul în primul rând, venerând Sângele care a spălat păcatele noastre. El nu a pierdut nimic din dumnezeirea Lui când m-a mântuit, când ca un Bun Doctor s-a smerit la rănile mele purulente. El a fost un om muritor, dar El era şi Dumnezeu. El era din neamul lui David, dar era Creatorul lui Adam. El, Care era netrupesc, s-a îmbrăcat cu trup. El a avut o mamă, care cu toate acestea era Fecioară. El, Cel ce este fără de hotar, s-a legat pe sine cu frânghiile umanităţii noastre. El era jertfă şi Arhiereu, şi totuşi era Dumnezeu. El şi-a oferit Sângele Său şi a spălat întreaga lume. El a fost ridicat pe Cruce, dar păcatul a fost răstignit pe ea. El a devenit ca unul dintre morţi, dar a înviat din moarte, ridicând la viaţă pe mulţi care muriseră înaintea Lui. Pe de o parte, era sărăcia umanităţii Sale; pe de altă parte, bogăţiile dumnezeirii Sale. Nu lăsa ceea ce este omenesc în Fiul să îţi îngăduie în mod greşit să detractezi ceea ce este dumnezeiesc. De dragul dumnezeiescului, poartă în mare cinste umanitatea, pe care Fiul cel nemuritor a luat-o din iubire pentru tine.

(Sf. Grigorie de Nazianz, Poem, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dumnezeu, Care a iubit lumea, L-a dar pe Unul născut Fiul Său ca o dovadă (chezăşie) văzută a iubirii Lui. Dacă dovada acestei iubiri ar fi fost aceasta, aceea că El ar fi dăruit o creatură pentru creaturi, dacă ar fi dat o fiinţă lumească pentru lume, dacă ar fi dăruit una născută din nimic pentru mântuirea celor creaţi din nimic, un asemenea sacrificiu ieftin şi minor ar fi fost o asigurare săracă a iubirii Sale pentru noi.

Darurile de preţ sunt dovada iubirii: măreţia dăruirii Sale este evidenţa măreţiei iubirii Sale. Dumnezeu, Care a iubit lumea nu a dat un fiu adoptat, ci pe propriul Fiu Unul Născut.

Aici este câştigul personal, adevărata filiaţie, sinceritatea; nu creaţie, sau adopţie, sau amăgire.

Aici este dovada iubirii şi afecţiunii Sale, aceea că El a dat pe propriul Fiu Unul Născut.

(Ilarie de Poitiers, Despre Treime 6.40, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Suma a toate este Dumnezeu, Domnul tuturor, Care din iubire pentru creaturi L-a dat Fiul Său morţii pe Cruce. Căci Dumnezeu atât a iubit lumea, încât a dat pe propriul Fiu pentru lume. Nu că nu ar fi putut să ne mântuiască în alt fel, ci în acest fel era posibil să arate iubirea Sa covârşitoare în mod abundent, adică să ne aducă pe noi aproape de El prin moartea Fiului Lui.

Dacă ar fi avut ceva mai drag, El ni l-ar fi dat nouă, pentru ca prin aceasta, neamul nostru să fie neamul Lui. Şi graţie acestei iubiri, El nu a ales să ne limiteze libertatea prin obligaţie, deşi era capabil să facă asta. Şi Domnul nostru a ascultat pe Tatăl Său tot din iubire pentru noi.

(Isaac de Ninive, Omilie ascetică 74, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Avraam a avut mulţi slujitori. De ce Dumnezeu nu i-a poruncit să îl jertfească pe unul dintre aceştia? A fost pentru ca iubirea lui Avraam să nu fie descoperită printr-un slujitor. Fiul lui, însă, a fost necesar pentru ca iubirea lui Avraam să se descopere. Erau deci şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu şi-a arătat iubirea Sa pentru creaturi printr-unul dintre aceştia, ci prin Fiul Său, prin Care iubirea Lui pentru noi să fie proclamată…

De la Avraam încoace, simbolurile lemnului şi ale mielului au început să fie descoperite. Căci Isaac era un simbol al mielului prins în tufiş (Facere 22, 1-13), în timp ce Iacov a arătat că lemnul poate să însufleţească apa (punând nuiele în apă pentru ca oile să zămislească) (Facere 30, 37 ş.u). Lemnul deci a fost vrednic plutească pe ea, pentru că nici un os în el nu se zdrobeşte (Ioan 19, 33-36).  

Roadele pământului sunt stimulate de lemn, iar tezaurele mării sunt luate prin intermediul lemnului. Tot aşa în cazul trupului şi al sufletului (care au nevoie de lemnul Crucii). Lemnul Crucii a fost cel care a fost cioplit prin mânia mulţimii înfuriate. El era ca un om mut în tăcerea lui, şi în agilitatea lui, un izvor de creştere către înălţimile umanităţii.

(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian, 21.7, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dacă Tatăl, vedeţi, nu şi-ar fi dat viaţa, noi nu am fi avut viaţă. Şi dacă viaţa însăşi n-ar fi murit, moartea nu ar fi fost omorâtă. Domnul Hristos Însuşi, El este viaţa, despre care Ioan Evanghelistul spune: Acesta este Dumnezeu cel adevărat şi viaţa cea veşnică (I Ioan 5, 20). El Însuşi, Care prin profet a ameninţat moartea cu moarte, a spus: Eu voi fi moartea ta, o moarte, Eu voi fi boldul tău (Osea 13, 14). Aceasta a fost ca şi cum ar fi spus: Eu te voi ucide murind. Eu te voi înghiţi. Eu voi lua toată puterea din mâna ta. Eu voi elibera pe cei înlănţuiţi, pe care îi ţineai. Tu ai vrut să mă supui, deşi sunt nevinovat. Este drept acum ca tu să pierzi pe toţi cei pe care îi aveai în puterea ta.

(Fericitul Augustin, Predici, 265b.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Mântuitorul şi Făcătorul nostru, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu dinainte de veci, a devenit Fiul Omului la sfârşitul veacurilor. Astfel, Cel care, prin puterea dumnezeirii Sale, ne-a creat pe noi să ne bucurăm de fericirea vieţii celei veşnice, acum ne restaurează  prin slăbiciunea umanităţii Sale, pentru a redobândi viaţa pe care am pierdut-o.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Atâta cât stă în puterea unui doctor, el a venit să vindece pe bolnav. Oricine nu ascultă de poruncile lui se distruge pe sine însuşi…. De ce este El numit Mântuitorul lumii, decât pentru că mântuiește lumea?

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 12.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Mulţi dintre cei fără de grijă, folosind bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pentru a înmulţi mărimea păcatelor lor şi preaplinul necinstei lor, vorbesc în acest fel, spunând: Nu există iad, nu există pedeapsă viitoare, Dumnezeu iartă toate păcatele noastre…

Dar să ne amintim că sunt două veniri ale lui Hristos, una trecută şi alta viitoare. Prima nu a fost să judece, ci să ne ierte. Cea de-a doua va fi nu să ne ierte, ci să ne judece. Despre prima venire El spune: Nu am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea. Dar despre cea de-a doua, El spune: când Fiul va veni întru slava Tatălui Său, atunci va despărţi oile de-a dreapta Sa şi caprele la stânga (Matei 25, 31).Şi oile vor merge întru viaţă şi caprele la osânda cea veşnică… Dar pentru că El este milostiv, pentru o vreme, El iartă în loc să judece… Căci dacă ar judeca imediat, toţi ar fi condamnaţi la pierzare, căci Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23).

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 28.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/comentarii-patristice/duminica-dinaintea-inaltarii-sfintei-cruci-comentarii

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: