Acasă > Predici > CUVÂNT LA A DOUA ZI DE PAŞTI – SFÂNTUL SERAFIM SOBOLEV (2)

CUVÂNT LA A DOUA ZI DE PAŞTI – SFÂNTUL SERAFIM SOBOLEV (2)

invierea_domnului_4

Despre harul Sfântului Duh ca izvor al veşnicei bucurii a Sfinţilor

„Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că Hristos s-a sculat, veselia cea veşnică” ( Canonul Paştilor, cântarea 1)

Ce fel de veselie veşnică este aceasta pentru care Sfânta Biserică, prin cuvintele Preacuviosului Ioan Damaschin, alcătuitorul canonului pascal, cheamă să sărbătorească şi să se bucure întreaga lume, văzută şi nevăzută?

Această veselie este fericirea noastră viitoare şi veşnică în Rai, împărăţia cerească a lui Hristos, pe care o moştenesc toţi creştinii dreptslăvitori. Ea este cel mai înalt scop al tuturor nevoinţelor noastre, al întregii noastre vieţi.

Această veselie cerească şi veşnică a început pe pământ, o dată cu învierea lui Hristos, în viaţa oamenilor celor mai apropiaţi Lui. Prima dintre toţi oamenii care a încercat această veselie, ca o bucurie dumnezeiască, neauzită, nespusă şi neasemuită a fost Preacurata Maica Domnului, şi aceasta mai ales chiar în momentul învierii.

Nu o dată Domnul vorbea ucenicilor şi chiar şi altor oameni că El, după moartea Sa, va învia a treia zi. Ar fi putut Domnul să nu spună acest lucru Preaiubitei şi Preacuratei Sale Maici şi să o lase fără mângâiere, în cele mai mari chinuri sufleteşti, atunci când Ea a suferit cel mai mult lângă Cruce, privindu-L răstignit şi însângerat?

Potrivit tradiţiei bisericeşti, Maica Domnului, ştiind că Fiul Ei dumnezeiesc va învia a treia zi, nu s-a îndepărtat de mormântul Lui şi de aceea a fost martoră a însăşi învierii lui Hristos. Se cuvenea, precum spune despre acestea sfântul Ioan Gură de Aur, ca Aceea, care mai mult decât oricine îl iubea pe Domnul şi a suferit mai mult decât oricine la Răstignire, să fie prima care să se bucure de vederea lui Hristos cel înviat.

După Ea, această veselie veşnică sau fericirea cerească au încercat-o femeile mironosiţe, apostolii şi toţi ceilalţi ucenici ai lui Hristos, iar Domnul Li s-a arătat timp de patruzeci de zile de la învierea Sa, umplându-i de bucurie dumnezeiască.

Este greu şi chiar imposibil să ne imaginăm întreaga fericire ce decurgea din aceste arătări minunate. Din relatarea Evanghelică despre arătarea Domnului înviat celor doi călători spre Emaus, Luca şi Cleopa, este evident că inimile lor ardeau, erau topite de această fericire, chiar şi atunci când Hristos, apărut în faţa lor, nu era recunoscut încă de ei, ci numai le tâlcuia mărturiile Sfintei Scripturi, că El trebuia să pătimească, să moară şi să învieze a treia zi. Ce fericire au simţit în sinea lor călătorii spre Emaus, atunci când Domnul, invitat de ei la cină, a fost recunoscut de ei când a frânt pâinea, după care s-a făcut nevăzut.

Din cauza bucuriei cereşti ei au uitat de oboseală şi fără a ţine seama de ora târzie, au purces de îndată, în mare grabă, spre Ierusalim, la apostoli, ca să le vestească şi celorlalţi această mare bucurie. Intrând la apostoli cu această veste, i-au auzit pe aceştia spunând cu gura lor: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34-35).

Când călătorii spre Emaus au povestit apostolilor ce li s-a întâmplat, dintr-o dată a stat înaintea lor Domnul înviat, umplându-i pe ei de bucuria Lui dumnezeiască.

Desigur că aceste apariţii extraordinare ale lui Hristos Cel înviat au fost determinate de necesitatea de a întări, o dată pentru totdeauna, credinţa în Biserica lui Hristos, cea care tocmai se născuse pe pământ şi a cărei dogmă de căpetenie era bazată tocmai pe învierea lui Hristos.

Mai târziu, nu a mai fost în mod deosebit nevoie de asemenea arătări dese ale lui Hristos Cel înviat. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul nostru nu i-a lăsat pe cei care au urmat Lui să rămână neîmpărtăşiţi de această veşnică veselie, încă în timpul vieţii lor pământeşti. El le-a trimis, întâi prin ucenici, apoi prin urmaşii lor, preoţii Bisericii, de la Tatăl Său ceresc Alt Mângâietor, al cărui Har a început să se reverse asupra noastră în Biserica Ortodoxă, prin Tainele ei.

Acest Har, în diferitele şi minunatele sale manifestări, a devenit izvorul unor mari bucurii cereşti, izvorul aceleiaşi veselii veşnice în viaţa oamenilor sfinţi. Cum ar fi putut, de exemplu, Sfântul Marcu din muntele Fracesc să nu încerce această veselie, când datorită lucrării Harului dăruit lui, s-a mişcat un munte din loc, deşi el nu I-a cerut lui Dumnezeu această minune, ci doar discuta cu un alt cuvios despre faptul că Domnul a fost întotdeauna, este şi va fi cu noi prin puterea Sa dumnezeiască şi atotputernică?!

Putea să fie neatinsă de această veselie veşnică Maria Egipteanca, cea care nu o dată a trecut Iordanul ca şi pe uscat, iar când, la rugămintea bătrânului Zosima, a început să se roage pentru întreaga lume, s-a ridicat în aer?!

Oare mai puţin decât apostolii simţeau în sine o bucurie dumnezeiască oamenii sfinţi, atunci când ei înviau morţii şi prin puterea Harului dumnezeiesc, săvârşeau multe şi mari semne şi minuni, atunci când Domnul îi învrednicea de vedenii şi descoperiri cereşti neobişnuite, cum s-a întâmplat, de pildă, în vieţile Preacuvioşilor Serghie de Radonej şi Serafim de Sarov.

Sfântul Serghie s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului într-o asemenea mare slavă, încât martorul acestei vedenii, ucenicul sfântului Serghie, monahul Miheia, nu a putut suporta această slavă de lumină dumnezeiască şi a căzut la pământ ca mort. Mai târziu, după vedenie, preacuviosul Serghie i-a spus: „Şi în mine sufletul tremură de bucurie cerească”.

De aceeaşi vedenie a Maicii Domnului s-a învrednicit, la Buna Vestire, nu cu mult înainte de sfârşitul său şi preacuviosul Serafim, împreună cu monahia Evpraxia din mănăstirea Diveevo. Aceasta din urmă, de asemenea, nu a putut să suporte lumina cerească în mijlocul căreia s-a arătat în toată slava Sa Preacurata Maică a Domnului, înconjurată de îngeri, de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de Apostolul Ioan Teologul şi de alte douăsprezece fecioare. Ea a căzut, iar Maica Domnului a ridicat-o cu preacuratele Ei mâini. După sfârşitul acestei vedenii, care s-a prelungit mai mult de două ore, preacuviosul Serafim i-a spus monahiei Evpraxia: „Avem de ce să credem în Hristos”.

Altădată, învrednicindu-se asemenea apostolului Pavel, să fie înălţat până în al treilea cer, preacuviosul Serafim a simţit o asemenea fericire, de la vederea lăcaşurilor Raiului şi a slavei locuitorilor cereşti, încât nu a putut apoi să povestească nici un cuvânt despre această descoperire dumnezeiască. Dorind însă să ne arate ce mare şi nespusă fericire ne aşteaptă în veacul viitor, preacuviosul Serafim a putut doar să spună: „Dacă viermii ne-ar fi mâncat carnea trupului nostru în timpul întregii noastre vieţi, atunci ar trebui să acceptăm să fim întru totul gata să răbdăm aceasta, precum şi tot felul de alte grele suferinţe, numai să nu ne lipsim de acea bucurie cerească şi de acea slavă pe care Le-a pregătit-o Domnul tuturor celor care Îl iubesc şi care împlinesc poruncile Lui”.

Acest Har îi renăştea şi îi făcea pe oamenii sfinţi să fie încă din această viaţă locuitori cereşti şi îngeri pământeşti. Prin puterea Lui ei atingeau dragostea desăvârşită pentru Hristos şi prin el, ziua şi noaptea, se umpleau de bucuria pe care o simt cei care se găsesc deja în împărăţia cerească a lui Hristos.

Iată de ce Sfântul Isaac Sirul spunea că dragostea desăvârşită pentru Hristos este Raiul pe pământ cu toate împlinirile fericirii. Nu degeaba Sfântul apostol Pavel spunea că „Harul Sfântului Duh (primit de noi prin Sfânta Biserică) este arvuna moştenirii noastre viitoare”, adică a acelei veselii veşnice, care ni se va descoperi pe deplin în viaţa viitoare, mai ales după înfricoşătoarea Judecata a lui Hristos.

De altfel, sfinţii nu au fost lipsiţi nici în viaţa lor pământeană de această veselie veşnică, pe care altădată au simţit-o Preacurata Maica Domnului, sfintele femei mironosiţe şi apostolii, la arătarea lui Hristos cel înviat.

Domnul a împlinit asupra sfinţilor nemincinoasele Sale cuvinte: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).  „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15, 10).  „Bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (adică va fi desăvârşită)” (Ioan 15, 11).

Şi mulţi dintre marii slujitori ai lui Dumnezeu se învredniceau de arătarea Domnului în slavă, arătare de care s-a învrednicit acelaşi preacuvios Serafim, la Liturghia din Joia cea Mare, la care a slujit ca ierodiacon.

După Vohodul mic, preacuviosul L-a văzut în văzduh pe Mântuitorul Hristos într-o lumină nespusă, înconjurat de o mulţime fără număr de îngeri. Cuprins de extaz ceresc, preacuviosul Serafim nu mai putea să se mişte din loc, fiind dus de pe amvon în altar de către ierodiaconi, iar timp de două ore a rămas nemişcat, meditând la vedenia dumnezeiască şi desfătandu-se de veselia cerească a acesteia.

Lucruri minunate au fost observate în vieţile sfinţilor. Domnul, nu numai că îi umplea de fericire nepământeană prin Harul Sfântului Duh, de această veşnică veselie a împărăţiei Lui celei Cereşti prin vedeniile şi descoperirile cereşti, dar şi suferinţele sufletesti, care erau atât de numeroase în viaţa lor, le transforma în izvor de bucurii dumnezeieşti.

În timpul acestor suferinţe, Domnul revărsa asupra robilor Săi adevăraţi mila Sa deosebită, iubirea Sa deosebită şi mângâierile Sale. Atunci se împlineau asupra lor cuvintele apostolului Pavel: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Chiar moartea, care pe noi ne sperie atât de mult şi o considerăm ca pe o culme a nefericirilor, pentru sfinţi era o mare bucurie şi de aceea le era cunoscută dinainte. Cu două ore înainte de moarte, Antonie, Arhiepiscopul Voronejului, apropiat în duh de Preacuviosul Serafim, l-a chemat la el pe episcopul său vicar, Elpidifor şi i-a spus: „Nu simt nici un fel de frică; vreau să mă despart de trup şi să fiu cu Hristos”.

Şi acest lucru este de înţeles pentru sufletele sfinţilor, deoarece din momentul despărţirii de trup, se luminau cu o lumină dumnezeiască şi erau însoţite de îngeri şi cuprinşi de bucurie, se înălţau la tronul Sfintei Treimi, într-o nesfârşita bucurie cerească, pentru veşnica veselie în împărăţia lui Hristos.

Spre această veşnică veselie suntem chemaţi şi noi, iubiţilor întru Hristos ai mei fii. Şi nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât năzuinţa noastră spre această veşnică veselie. Iar această năzuinţă numai atunci o putem realiza, când vom împlini cu sfinţenie şi neabătut toate poruncile dumnezeieşti.

De aceea îl vom ruga pe Domnul nostru Iisus Hristos cel înviat să ne ajute să înfăptuim întotdeauna voinţa Lui cea Sfântă şi mântuitoare pentru noi şi niciodată să nu facem ceva ce nu îi este plăcut Lui şi Sfintei Lui Biserici.

De aceea, Domnul, într-o măsură sau alta, ne va împărtăşi şi pe noi veşnicei veselii a împărăţiei Lui celei cereşti, încă din timpul acestei vieţi pământeşti, iar după moartea noastră se vor împlini pentru noi cuvintele rugăciunii pe care atât de des o auzim după Sfânta împărtăşanie şi în care se exprimă această nădejde: „Şi aşa ieşind dintru această viaţă întru nădejdea vieţii celei veşnice, să ajungem la odihna ceea ce este de-a pururea, unde este glasul lăudătorilor cel neîncetat şi dulceaţa cea fără de sfârsit a celor ce văd frumuseţea cea nespusă a feţei Tale”. Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. N icolae” din oraşul Sofia, la 20 aprilie/3 mai 1948)

Sursa: doxologia.ro

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.