Acasă > Predici > CUVÂNT LA DUMINICA a XX-a DUPĂ RUSALII AL PĂRINTELUI ION BUGA

CUVÂNT LA DUMINICA a XX-a DUPĂ RUSALII AL PĂRINTELUI ION BUGA

CUVÂNT LA DUMINICA a XX-a DUPĂ RUSALII:

,,ÎNVIEREA FIULUI VĂDUVEI DIN NAIN” 

Dialog radiodifuzat între părintele Ion Buga şi dl Remus Rădulescu 

    Părinte profesor Ion Buga, textul evanghelic ce ne înfăţişează acest moment al ,,învierii fiului văduvei din Nain” prezentat cu simplitatea caracteristică Evangheliilor de Sfântul Evanghelist Luca, ne uimeşte şi în acelaşi timp am putea spune că ne şi şochează prin această simplitate. Mântuitorul Hristos vorbeşte unui mort ca şi cum n-ar fi mort. Schimbă în mintea celor prezenţi şi a noastră o perspectivă, o abordare a morţii. Acest moment vă rog să ni-l desluşiţi prin cuvântul inspirat din Cartea Sfântă.

    -E vorba de prima din cele trei învieri. Mântuitorul a săvârşit trei învieri, trei momente ale învierii: tânărul din Nain, fiica lui Iair şi prietenul Lazăr. Este vorba despre o minune a Mântuitorului dintre cele mai mari. Nu e vorbă, că minunile nu se pot compara, cântări, măsura. Orice minune are dimensiunile minunii. Pentru noi oamenii, pentru ochii noştri, această minune într-adevăr şochează şi poate să schimbe cu totul mentalitatea umană asupra morţii. Sau ar trebui să o schimbe. Să vedem în ce măsură s-a realizat sau nu acest lucru. Mai întâi, ceea ce ne contrariază este modul în care s-a procedat la această minune: intempestiv, fără o pregătire, fără o introducere. Dacă citim cu atenţie în Noul Testament, în Evanghelii, toate minunile au o zonă care înconjoară minunea respectivă, o zonă de pregătire.  Există nişte premise care conduc la momentul de vârf al efectuării, al realizării minunatului. Aici lipsesc toate acestea. Adică mă refer la faptul că, de multe ori se intervine în majoritatea cazurilor pentru orice minune de vindecare sau orice altfel de minune. Se intervine cu putere din partea cuiva: fie din partea prietenilor, fie din partea părinţilor, fie din partea ucenicilor. Cum este, bunăoară, cazul femeii cananeience care strigă cu putere şi insistent în urma Mântuitorului să-i vindece fiica,  ,,rău chinuită de un demon’’. Mântuitorul rezistă oarecum; intervin ucenicii şi, în final, după un dialog destul de dur, Mântuitorul realizează această minune. Deci, în orice situaţie, minunea este rezultatul unui efort pe măsură. De ce? Pentru ca nu cumva să se facă confuzia între minune şi magie; între Dumnezeu Atotputernic, Atotînţelept, Atotbun şi un fachir care are şi el puterea lui, dar nu este una dumnezeiască, ci este una demonică. De altfel, Mântuitorul a şi fost acuzat de aşa ceva. Iată de ce au fost necesare toate aceste premise de care amintim în jurul unei minuni. Tocmai pentru că Mântuitorul a fost acuzat la un moment dat că,  ,,cu domnul demonilor scoate pe demoni’’. Mântuitorul insistă mai întâi pe un teren al clasificării sensului major al minunii, al lucrării Lui şi după aceea săvârşeşte lucrarea, actul propriu-zis. Pentru că orice act neluminat, înainte şi după, rămâne un simplu accident şi poate provoca, într-adevăr, cele mai mari confuzii. Mântuitorul tocmai pentru aceasta a venit. În primul rând a venit să ridice confuzia. Pentru că lumea se afla într-o confuzie groaznică. Aici vedem însă că nu există nimic din toate premisele amintite până aici. Pur şi simplu se întâlneşte Mântuitorul, împreună cu ucenicii Lui, (şi cu mulţime multă după El) cu o altă mulţime, la poarta unei cetăţi. Mulţimea aceea urma un mort şi prima care era în imediata apropiere a mortului era mama celui răposat. Trebuie să insistăm puţin cu privirea şi, imaginar, să încercăm să realizăm tabloul acesta care este zguduitor. Două mulţimi se întâlnesc în faţa morţii, în faţa unui mort. Cei care veneau cu mortul dinspre viaţă şi îl duceau la groapă erau trişti şi plângeau. Cea mai tristă din toate era mama lui. Dincoace avem de-a face cu o ceată condusă de Dumnezeu, bineînţeles spre viaţă. Are loc acest impact. Lucrul, dacă nu este privit cu atenţie, într-adevăr poate crea multe confuzii. De aceea, Mântuitorul, puţin mai încolo, va da acest avertisment: ,,fericit cel ce nu se va sminti întru Mine’’. De ce spune aceasta? Pentru că rezultatul minunii pe care a făcut-o atunci (cea mai mare de până atunci), nu a fost unul pe măsură în oameni. Dar să vedem despre ce este vorba. În primul rând care a fost mobilul acestei minuni? Căci Mântuitorul, ştim foarte bine că a refuzat întotdeauna să facă minuni gratuite. Punctul cel mai important al acestui refuz de a face minuni gratuite este muntele ispitirii. Deci, când diavolul Îi cere, cu scopurile lui demonice, să facă minunile pe care le ştim, Mântuitorul refuză, trimiţându-l la sensul oricărei minuni. Şi anume, care este sensul oricărei minuni? Mântuitorul ne trimite într-un singur punct pentru orice minune: la Dumnezeu. Scris este: ,,nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu’’. Aceasta este marea minune: cuvântul lui Dumnezeu, nu transformarea pietrelor în pâine. În toate cazurile, în toate minunile adevărate, Mântuitorul trimite la Dumnezeu. Prin urmare, care este scopul oricărei minuni autentice? Dumnezeu; descoperirea Lui. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul unui gest minunat pe care l-a făcut El sau prin intermediul unei cuvântări minunate. Mântuitorul, mai mult decât a lucrat, a vorbit. Deci, a lucrat cu cuvântul. Minunea aceasta trebuie să aibă totuşi un mobil foarte puternic, de vreme ce Mântuitorul a acceptat să o facă chiar fără să fie rugat. Care a fost mobilul? Ei bine, trebuie citit cu multă atenţie textul. Şi găsim explicaţia în doar două propoziţii. Şi anume, la versetul 12 spune aşa: ,,iată, scoteau un mort, fiu unic la mama lui. Şi aceasta era văduvă’’. Ce se subliniază aici? Nu moartea în sine era marea durere, marele rău. Nu moartea în sine îl constituia în clipa aceea. Exista acolo un rău mult mai mare. Şi anume singurătatea. Întâi singurul fiu, iar ea era singură. O singurătate multiplicată prin ea însăşi este cu mult mai dureroasă şi mai apăsătoare decât moartea. De aceea şi Mântuitorul nu săvârşeşte de fapt aici minunea învierii. Altceva vindecă Mântuitorul aici. Nu-l vindecă pe tânăr de moarte, ci vindecă pe mamă de singurătate. Odată cu ea, pe orice mamă, pe orice om singur. Fiindcă este cu mult mai trist şi mai greu să fii singur decât mort. Aceasta este marea minune care s-a întâmplat astăzi. Dovadă că, iată pentru ce l-a înviat pe tânăr şi i-a zis: ,,tinere, grăiesc ţie: scoală. Şi s-a sculat mortul, a început a grăi şi Iisus (aici vine sublinierea cea mai importantă şi cea mai frumoasă) l-a dat mamei sale’’. În momentul în care l-a dat pe fiu mamei sale, pe cine, de fapt, a înviat cu adevărat aici? Pe mamă. Pentru că mama era mai moartă decât fiul. Orice mamă moare de două ori atunci când un fiu îi moare o dată. Iată pe cine mântuieşte şi pe cine înviază cu adevărat. Şi de ce spunem că era foarte singură? Pentru că ea a trebuit să suporte două morţi. Iar noi ştim că moartea este plata păcatului. Prin urmare (sărăcuţa!) ea a trebuit să supravegheze, să stea în preajma a doi oameni păcătoşi, fiindcă de aceea muriseră: şi soţul şi tânărul fiu. Sfinţii Părinţi chiar spun acest lucru în comentariile lor. Se subînţelege din context şi din contextul mare al Scripturii, al concepţiei Sfintei Scripturi asupra păcatului şi a morţii, că şi soţul şi tânărul au avut patimi cumplite care i-au ucis înainte de vreme. Şi atunci acest ecou al păcatului înfricoşător, cu rezultatul specific (moartea dublă) era totul împlântat în inima unei mame care suportă şi merită să fie salvată de Mântuitorul. Pentru că Mântuitorul a intuit acolo marea ei putere de îndurare. Şi-a dus crucea atât de grea şi de bine, încât Mântuitorul a salvat-o pe ea. Încă ceva: în tot acest capitol de la Luca, centrat pe învierea fiului văduvei din Nain, se pune problema singurătăţii care este (după cum am spus) infinit mai grea decât moartea; ne convingem de acest lucru dacă citim puţin mai încolo în acelaşi capitol unde aflăm despre ,,o femeie din cetate, care era păcătoasă’’. Se insistă pe rădăcina răului, păcatul, care el trebuia vindecat; omul trebuie mântuit din păcat, nu din moarte. Moartea a fost dinainte de Hristos, a fost cu Hristos. El însuşi a murit şi au murit atâtea miliarde şi miliarde după Hristos. Mântuitorul nu din moarte ne-a izbăvit. Mântuitorul nu a înviat pe om biologic, din moarte. L-a înviat din moartea spirituală care este păcatul. Rezultatul cel mai frumos al Evangheliei de astăzi şi dintotdeauna este cealaltă înviere, Învierea cu majusculă. Şi iat-o manifestată într-un alt punct. O femeie din cetate era păcătoasă, deci singură. Neapărat păcatul te izolează. Când eşti în păcat, eşti singur. Şi pentru că tu eşti făcut în comuniune cu Dumnezeu, suferi atunci când nu mai eşti în comuniune cu Dumnezeu. Ea, aflând că Iisus stă la masă în casa fariseului şi ştiind că Iisus vindecase pe tânăr (ea era sigur în mulţimea ce mergea spre mormânt), spune Evanghelia: ,,a adus un vas de alabastru cu mir şi stând la spate, lângă picioarele Lui şi plângând,  a udat picioarele Lui cu lacrimi şi a început a le şterge cu părul capului său şi să-I sărute picioarele şi-L ungea cu mir’’. Ce făcea ea? Îl îngropa pe Iisus. Pentru că noi ştim foarte bine că mirul se cuvine mortului. Şi acum stăm să ne întrebăm: de ce a intuit femeia aceasta păcătoasă că Iisus va fi ucis? Şi ea a luat-o înainte şi I-a făcut cele de îngropare? Pentru că ea ştia foarte bine că un asemenea om cu asemenea putere, care a venit să scoată pe om din păcat, nu va fi iertat de oamenii păcătoşi tocmai pentru că a venit să-i învieze. Nimeni nu vrea să învieze! Toată lumea vrea să moară! Cine vrea să învieze? Iată, prea puţini: o femeie păcătoasă. De aceea şi El va spune cel mai frumos lucru adresat vreodată unei femei. Iertarea femeii din pricina iubirii. Şi spune aşa: ,,i se iartă păcatele ei multe, că mult a iubit’’. Dovadă că numai pe ea a înviat-o, aceeaşi mulţime care a văzut înviind tânărul din Nain şi care L-au lăudat pe moment, Îi va spune: dar Cine este Acesta care iartă şi păcatele? N-au priceput cine este, din gestul învierii tânărului din Nain. Abia acum au început să fie şocaţi cu adevărat: în momentul în care a înviat pe această femeie. Pentru că pe această femeie a înviat-o când a readus la viaţă pe tânăr. Să ne înţelegem, nu e totuna cu învierea. Pe cea pe care a înviat-o neapărat este femeia păcătoasă, pe care a înviat-o din păcat. Ea vine din păcat, înţelege cine este El, înţelege că va muri sigur. Pentru că Dumnezeu mereu este ucis de păcat. Mereu ucidem pe Dumnezeu în noi de câte ori păcătuim. Ea Îl ucisese de atâtea ori şi ştia acest lucru. A priceput acest lucru. Vine, Îl unge, pentru că ştia sigur că Îl vor omorî şi alţii şi la propriu, pentru că Îl omorâseră toţi, la figurat, prin păcat. Iată, aici de-abia rezultă apogeul faptului minunat din dreptul tânărului respectiv. Acolo n-a fost decât introducerea pentru ceea ce avem în finalul Evangheliei de astăzi. Şi anume, învierea autentcă a omului din păcat cu toate riscurile pe care Şi le-a asumat Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a asumat riscul învierii cu preţul morţii Lui. Numai aşa a putut să învieze pe om din adevărata moarte de care vorbeşte Apocalipsa. Şi anume, moartea a doua, care aparţine acelor oameni care fiind cu tânărul, martori la înviere, n-au priceput nimic şi au spus: ,,dar cine este Acesta care iartă păcatele’’. Nu i-a şocat că a înviat un tânăr din morţi. I-a şocat formula spirituală a învierii: iertarea păcatelor. Aceasta este marea înviere. Aici se dovedeşte că adevăraţii morţi erau ei şi nu tânărul din Nain. Şi că adevăratul înviat era femeia păcătoasă care a priceput totul. De aceea, a apucat înainte de vreme să-L ungă şi L-a pregătit pentru moarte, pentru că El a pregătit-o pentru înviere.

– Aşadar, părinte Ion Buga, învăţătura pe care trebuie s-o reţinem şi care trebuie să se întrupeze în fiecare dintre noi ca şi creştini ar fi aceasta: că privirea asupra morţii nu este una de îndelungă durată. Să nu privim moartea ca ceva care vine la un moment dat la bătrâneţe. Să privim moartea ca existând permanent atunci când săvârşim păcatul. Cu această moarte este de luptat şi de plâns din cauza ei. Pentru că în mod firesc, în fiinţa fiecăruia dintre noi există o teamă care naşte plâns în faţa morţii.

-Sigur că da, moartea biologică este unul din aspectele vieţii. Deci ea nu există. Să ne înţelegem: nicăieri nu se manifestă mai puternic viaţa decât în moarte. De aceea, tot ce a fost mai puternic în spiritualitatea lumii, s-a concentrat în jurul morţii. Ar fi absurd. Dacă moartea ar fi un adevăr, nu s-ar fi brodat în jurul morţii atâtea minunate producţii ale spiritualităţii umane. Prin urmare, dacă s-au concentrat toate acestea în jurul gropii, este clar că moartea, în ultimă instanţă, nu există, ci este un act al vieţii. Şi moartea este un act de viaţă. De aceea trebuie să ştim cum să murim. De aceea ne şi pregătim atât de mult pentru acest act care nu e moarte. Este supremă tratare de viaţă. Dar nu la asta ne oprim. Sau Hristos nu s-a oprit nici o secundă în faţa acestui punct al vieţii numit moarte. El viza cu totul altceva. El vedea adevărata moarte mult dincolo de moarte. De-abia după moarte începe adevărata viaţă sau adevărata moarte. Ştim foarte bine cele două direcţii. Deci, pragul acesta biologic numit moarte nu a fost obiectul venirii Mântuitorului. Dovadă că a lăsat moartea la locul ei. L-a înviat pe Lazăr pentru că era prietenul Lui cel mai bun. Cât mai avea de trăit Mântuitorul pe pământ, nu putea fără Lazăr; pentru asta l-a înviat pe Lazăr. Altfel ni s-ar părea puţin gratuit gestul. L-a înviat pentru puţin pentru că Lazăr, de altfel, moare încă o dată. L-a înviat pentru că era prieten. Şi este singurul om pentru care Mântuitorul plânge. Păi, ca să plângă un Dumnezeu pentru un asemenea om înseamnă că îl preţuia foarte mult şi nu putea fără el. De aceea l-a adus puţin în viaţă: ca să mai fie cu El. Lazăr este desigur acum cu Mântuitorul, cu Prietenul lui, în veşnicie. Dar, încă o dată: Dumnezeu nu abordează nimic din fenomenele lumii în modul în care le abordăm noi. Privirea Lui este dumnezeiască.La Dumnezeutotul este dincolo de orizont, dincolo de lume, de timp, de spaţiu. Este privire apofatică. Este de fapt o golire. Mântuitorul goleşte totul de sensul imediat tocmai pentru a transfigura şi a-l trece dincolo în sensul veşnic, nepieritor al lucrurilor. Iată că şi pe moarte o trece în latura nepieritoare, o înnobilează. Mai ales că El Însuşi a intrat în moarte. Când a intrat Dumnezeu în moarte, mai rămâne ceva din moarte? Ce spune Sfântul Ioan Hrisostom? Unde îţi este moarte boldul? De fapt îl reia pe Sfântul Apostol Pavel care spune că Mântuitorul ,,a anulat boldul morţii’’. Boldul morţii era tocmai această confuzie pe care o făcea omul, neînţelegând ce e cu moartea, pentru ce i s-a dat. Bineînţeles că el şi-a luat-o, dar n-a înţeles niciodată omul pânăla Hristoscă, de fapt, moartea este pricina cea mai puternică a izbăvirii lui. Prin moarte se izbăveşte de moarte. Prin moartea biologică se izbăveşte de moartea păcatului. Aşa a lucrat Dumnezeu. Şi aceasta este marea putere. Aceasta este dificultatea majoră în creştinism, această formulă: CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND. Cine a înţeles-o bine? Că dacă ai înţeles-o bine eşti cel mai fericit murind; înviezi tot timpul acestei vieţi muritoare. Amin.

 

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: