Acasă > Predici > CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE: DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus)

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE: DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus)

Rugăciune şi libertate

iisus-si-maria-magdalena-pagina-5_w785_h1000_q100

Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus) (Luca 8, 5-15; Ioan 17, 1-13)

Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.

1. Rugăciunea asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugându-se, omul îşi a-firmă convingerea că aceste mecanisme sunt doar contingente şi derivă din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Această convingere se sprijină pe faptul că însăşi persoanele umane pot aranja în mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijându-le spre scopurile alese de ele. Min-tea mea are puterea de a comanda trupului meu să facă mişcările pe care ea le alege; prin ele şi prin uneltele care îi prelungesc acţiunea ea are putere asupra obiectelor şi forţelor naturii. Această putere aparţine deopotrivă minţii celorlalţi oameni. Prin rugăciunea pe care le-o adresez pot să obţin ca ei să intervină în mecanismul legilor naturale într-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta între ei un dialog liber, prin obiectele şi for-ţele naturii. Fiecare om afirmă o libertate proprie operând în natură şi afirmă libertatea celorlalţi când le adresează o rugăminte. Dar cerând o intervenţie liberă a celuilalt, el aşteaptă şi pentru sine o libertate faţă de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el însuşi.

Atunci de ce să nu credem şi în posibilitatea intervenţiei Persoanei supreme care a creat natura cu legile ei? Dacă natura arată o contingenţă generală în raport cu mintea omului, aceasta dovedeşte că ea a fost creată ca un câmp contingent deschis intervenţiilor libertăţilor, ca un câmp al unui dialog li-ber între oameni. Aceasta vrea să însemne că ea a fost creată în serviciul libertăţii şi deci de către o libertate. De ce această libertate creatoare nu ar putea interveni atunci într-un mod mai eficace decât libertăţile umane în contingenţa mecanismelor naturii? Lumea nu are sens decât ca un câmp al di-alogului dintre Dumnezeu şi oameni. Oamenii răspund lucrărilor lui Dumnezeu în lume prin propriile lor lucrări. Dar ei cer intervenţia lui Dumnezeu prin rugăciunea lor. Prin rugăciune oamenii îşi afirmă conştiinţa că libertatea lui Dumnezeu intervine în lume în favoarea lor. Prin rugăciune ei îşi afirmă convingerea că sunt altceva decât nişte rotiţe în mecanismul naturii. Prin rugăciune ei afirmă atenţia specială a lui Dumnezeu faţă de ei.

Aici s-ar putea obiecta: omul poate interveni în mecanismele naturii pentru că mintea sa este intim amestecată în ţesătura trupului său – şi prin el în natu-ra imediată – pentru că mişcările sale se repercutează inevitabil în cele ale naturii. Dar de ce să nu admitem şi între lume şi Dumnezeu o atare legătură care să nu-i poată separa, ca lumea să fie înrădăcinată în Dumnezeu iar mişcările voluntare ale lui Dumnezeu, deşi libere, să se imprime totdeauna în lume? Astfel, aşa cum legătura dintre mintea umană şi natura materială este o taină mare şi de nedezlegat, tot aşa, şi mai mult încă, legătura lumii cu Dumnezeu este o taină mare şi de nedezlegat. În orice caz, materia pură şi izolată nu poate fi găsită nici în trupul uman, nici în tot ceea ce omul atin-ge prin simţurile lui. Încă şi mai puţin vom putea afla materia lumii întregi cu totul lipsită de duhul dumnezeiesc. Aceasta face ca lumea, luată ca un mecanism închis asupra lui însuşi şi pe deplin determinat de legile pe care le-ar enunţa ştiinţa, să fie inexplicabilă.

Prin rugăciunea omului se afirmă şi se realizează acest dialog în libertate dintre om şi Dumnezeu în lume şi deasupra lumii.

2. Dar prin rugăciune se afirmă şi se realizează şi eliberarea omului de patimile sale şi de el însuşi.

Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el; aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta astfel pervertită o domină.

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte dacă nu-L recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă. Evagrie Ponticul spune: „Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă câşti-gată prin deprindere care răpeşte printr-o iubire desăvârşită până pe culmile inteligibile mintea ajunsă înţeleaptă şi duhovnicească“1.

În rugăciune omul şi-a câştigat libertatea faţă de natură pentru că se află în relaţie directă cu Dumnezeu Care, ca Persoană superioară, este deasu-pra naturii şi a oricărei patimi. „Rugăciunea este convorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca să poată tinde, fără a privi în urmă, dincolo de sine, până la Stăpânul ei şi să stea de vorbă cu El fără mijlocirea nimănui?“2

Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară şi cu noi înşine. Dar singur Dumnezeu poate să ne dea şi să ne inspire o asemenea iubire faţă de orice altă persoană. Abia în relaţie cu Dumnezeu putem să ne eliberăm cu adevărat şi statornic de noi înşine, căci Persoana Sa este atât de atrăgătoare prin bogăţia infinită şi atât de generoasă în iubirea Sa, că ne uităm pe noi înşine. Prin urmare, numai convorbirea cu Dumnezeu ne dă deplina libertate faţă de natură şi faţă de noi înşine, făcându-ne capabili să exprimăm această libertate şi în convorbirea cu persoanele umane.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că în relaţie cu Dumnezeu noi ne simţim fii ai lui Dumnezeu3, dar această relaţie se realizează prin rugăciunea în Duhul Sfânt (Rom. 8, 14-16.26). Pe de altă parte, el leagă în mod strâns frica şi mândria, respectiv libertatea şi smerenia4.

Reuşind să ne elibereze de natură şi de noi înşine, rugăciunea se arată a fi actul cel mai remarcabil al minţii, căci mintea are tendinţa şi puterea in-trinsecă de a se ridica şi de a ne ridica deasupra noastră înşine, de a intra şi a rămâne într-o relaţie curată cu o altă persoană. Această tendinţă şi a-ceastă putere îi vin din relaţia pe care ea o actualizează cu persoana supremă.Adevărata libertate se afirmă şi se menţine în relaţia unei iubiri curate cu o altă persoană şi în ultimă instanţă cu Persoana supremă. Căci Persoana supremă nu va fi niciodată dominată de nici o forţă a nici unei naturi şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu noi suntem cu desăvârşire liberi, pentru că, nefiind dominat de nimic, Dumnezeu nu caută să domine. El nu trebuie să-şi apere libertatea dominând. În relaţia dintre adevăratele libertăţi este asigurată libertatea fiecărei persoane: nefiind dominată, nici una dintre ele nu vrea să domine.

Niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând. Nu există libertate adevărată în izolare; te afunzi şi rămâi în izolare în virtutea imposibilităţii de a te elibera de tine însuţi. Omul vrea atunci să fie stăpânul lui însuşi şi este dominat de sine însuşi; la fel, în relaţia sa cu natura, vrând să fie stăpânul naturii, el este dominat de aceasta. Desigur, trebuie ca omul să fie deasupra naturii, dar este altceva a voi să domini natura într-un mod pătimaş: omul este cu adevărat stăpânul naturii atunci când este liber în această privinţă.

Numai o altă libertate adevărată, care este o libertate faţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi menţine propria mea libertate. Nu-mai relaţia cu o Persoană supremă a Cărei libertate nu poate fi ameninţată îmi asigură pe deplin libertatea. Aceasta nu vrea să însemne că această rela-ţie dintre libertăţi este o relaţie exterioară, o relaţie care lasă separate libertăţile.

Fiecare libertate devine un fel de suport al libertăţii celuilalt. Adevărata libertate face să se nască sau să se actualizeze libertatea celuilalt. În libertatea mea eu simt libertatea celui cu care sunt în relaţie. Nu este o libertate care se dezinteresează de mine, nici o libertate care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul faţă de libertatea mea şi de mine însumi.

Când cer cuiva atenţia sa, iubirea lui, această atenţie şi această iubire vin către mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Şi dacă acela îmi dă a-ceastă atenţie şi această iubire fără să vrea să mă domine, nu numai că nu vrea să mă domine prin acestea, dar mă eliberează şi de mine însumi. Căci necăutând să îmi apăr libertatea mea în faţa lui, eu mă uit pe mine însumi, adică nu vreau să îi răspund lăsându-mă dominat de mine însumi sau cu voinţa de a-l domina pe el. Eu trăiesc în mod liber din darul iubirii sale, din li-bertatea lui faţă de orice voinţă de a mă domina. Astfel, adevărata libertate a celuilalt susţine adevărata mea libertate. Doar în atmosfera unei alte libertăţi se actualizează libertatea mea. Numai o altă libertate îmi hrăneşte libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, libertatea lui alimentată de mine alimentează la rândul său întreaga mea libertate personală. Dar numai în atmosfera libertăţii necreate se pot afirma toate libertăţile create. Acestea se menţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dăruirea iubirii.

Dar în relaţia mea cu Dumnezeu nu există reciprocitate a rugăciunii. Aici numai omul cere. Există totuşi o reciprocitate a darului. Omul îşi actualizează libertatea sa nu numai cerând-o de la Dumnezeu prin rugăciune, dar şi dăruindu-se pe sine însuşi lui Dumnezeu. Doar astfel omul devine liber faţă de el însuşi. Dacă vrea să-şi reţină pentru sine existenţa primită din iubirea lui Dumnezeu, el îşi pierde libertatea: vrând să domine asupra existenţei sale, el devine sclavul acesteia. El trebuie să accepte să trăiască mereu din darul lui Dumnezeu, nu dintr-al său însuşi, pentru a fi li-ber de sine. Trebuie să renunţe la sine şi să se dăruiască lui Dumnezeu de la Care îi vine tot ceea ce el are, pentru a fi liber. Nu poate fi liber decât dacă trăieşte pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu. Nu poate să-şi păstreze împotriva lui Dumnezeu libertatea sa provenită de la Dumnezeu, ci trebuie să o dobândească neîncetat de la Dumnezeu prin rugăciune. O libertate afirmată împotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevărată liber-tate. De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi şi prin aceasta sclavul lui însuşi.

Trebuie să te dăruieşti unei alte adevărate libertăţi pentru a primi darul libertăţii, şi singura libertate inepuizabilă în ea însăşi este libertatea Persoanei supreme.

Rugăciunea este contrariul voinţei de dominaţie. Prin aceasta ea asigură libertatea omului: ea afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui ce se roagă.

Rugăciunea autentică este rugăciunea adresată lui Dumnezeu; ea întâlneşte libertatea absolută, libertatea în sine, libertatea nelimitată pe care nimic nu o ameninţă şi care nu exercită nici o ameninţare. Această libertate vrea să afirme şi să susţină orice libertate care se roagă şi se pune în condiţia de a fi afirmată fără a se afirma ea însăşi.

3. Ca expresie a relaţiei libere cu Dumnezeu, ca o manifestare a Duhului, rugăciunea are deja în ea puterea Duhului lui Dumnezeu, care întăreşte duhul omului şi care realizează relaţia dintre om şi Dumnezeu. „De asemenea Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie; ci Duhul însuşi se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ (Rom. 8, 26). Duhul creează o relaţie atât de strânsă între noi şi Dumnezeu, încât ne simţim ca fiii lui Dumnezeu, şi unirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune este atât de desăvârşită, încât nu se poate spune unde se termină fapta noastră şi unde începe cea a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu devine a noastră şi astfel noi nu ne mântuim prin dreptatea noastră, ci prin dreptatea lui Dumnezeu. În Duhul ne uităm pe noi înşine atât de desăvârşit, suntem scoşi atât de deplin din noi înşine, încât nu mai putem distinge fapta noastră de fapta Duhului lui Dumnezeu. Libertatea Duhului lui Dumnezeu a devenit libertatea noastră şi slăbiciunea noastră a devenit slăbiciunea lui Dumnezeu. Nu mai suntem noi cei care ne rugăm şi ne afirmăm prin aceasta libertatea noastră, ci chiar Duhul lui Dumnezeu. În slăbiciunea rugăciunii se afirmă puterea libertăţii lui Dumnezeu devenită libertatea noastră; în depăşirea noastră ni se arată depăşirea lui Dumnezeu prin Duhul. Această unire extremă, trăită într-un mod paradoxal exprimă de asemenea, am putea spune, starea noastră de înfiere divină. În rugăciune ne dăruim în întregime lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se dăruieşte cu totul nouă ca Tatăl fiilor săi. Şi avem în noi libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Nu ne simţim dominaţi de Dumnezeu ca nişte robi, ci liberi şi moştenitori ai libertăţii Lui, născuţi din liber-tatea Lui şi trăind în libertate.

*Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 67-75. (Sublinierile din text aparţin redacţiei “Ziarului Lumina”.)

Note: 1 De Oratione, 52; PG 79, 1177, = FR I, 1946, p.80.
2 Ibidem, 3; col. 1168C, = FR I, 1946, p.75.
3 Cf. Syméon le Nouveau Théologien, Chapitres théologiques, gnostiques et practiques I, 65, ed. J. Darrouzčs, „Sources chrétiennes“, no 51, Paris, 1957, p. 58 = FR VI, 1977, p. 35.
4 Id. I, 70; ibid., p. 59 = FR VI, pp. 37-38.

(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 13 octombrie)

Sursa: basilica.ro

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.