Acasă > Predici > CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII: DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII: DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

duminica_a_xxvi-a_dupa_rusalii_-_pilda_bogatului_caruia_i-a_rodit_tarina_2

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII:

DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

 (…) Lumea e făcută cu o existenţă şi cu un sens lipsite de integritate, pentru ca să-şi găsească această integritate în plenitudinea de existenţă a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi orientali au spus că toate cele create sunt numai existente, singur Dumnezeu este existenţa existentă. Aceasta vrea să spună că lumea este o existenţă neexistentă deplin, prin sine, putând exista deplin numai prin Dumnezeu, singurul existent deplin prin Sine. Amestecul de existenţă şi non-existenţă al lumii şi deci de sens şi non-sens al ei, privită în ea însăşi, îşi găseşte sensul când e considerată ca cerându-se prin însăşi constituţia ei după completarea prin plenitudinea de existenţă şi de sens a divinităţii.
 Înţelegerea acestui caracter al lumii ne este deschisă de aplicarea la lume a noţiunii de dar.

 Lumea e darul lui Dumnezeu, ca subiect cu o conştiinţă şi putere supremă, către oameni. Lucrurile imprimate de o raţionalitate, dar inconştientă, n-ar avea nici un sens prin ele însele, dar au un sens când se ia în considerare aspectul lor utilizabil pentru o raţiune conştientă. La fel, darul nu se produce prin el însuşi şi nu-şi are sensul în el însuşi, dar are o raţionalitate utilizabilă pentru cel ce-l primeşte. Însă darul nu satisface deplin prin el însuşi, ci are un sens deplin numai prin faptul că aduce cu sine în raţionalitatea lui utilizabilă mărturia iubirii persoanei care-l dă, ca un vehicul care poartă cu sine această iubire ce voieşte să procure ceva de folos persoanei pe care o iubeşte. Lumea nu are un sens dacă nu e înţeleasă ca darul lui Dumnezeu către oameni. Dar tocmai pentru că e dar, îşi are faptul că ea este în acelaşi timp nedeplină în ea însăşi, amestec de existenţă şi neexistenţă, de sens şi non-sens, de raţionalitate şi inconştienţă, de utilitate şi de inaptitudine pentru a răspunde ca un subiect conştient omului, care este subiect conştient. Ea nu ne satisface deplin prin ea însăşi, prin utilitatea ei mărginită, dar ne satisface prin faptul că e darul şi mărturia iubirii lui Dumnezeu, prin legătura personală pe care o realizează între oameni şi Dumnezeu, care poate să susţină în veşnicie fiinţa oamenilor. Ea nu e factor de comuniune şi susţinătoare prin ea însăşi, a omului în eternitate, dar e mijloc de comuniune, semn al interesului lui Dumnezeu pentru om, asigurare a interesului lui Dumnezeu de a ne ţine în veci ca parteneri de comuniune, chiar dacă nu prin forma aceasta a lumii. Dacă n-ar avea acest caracter în amestecul de sens şi non-sens prezent în lume, ultimul cuvânt l-ar avea non-sensul. Dar, în fapt, acest lucru este imposibil, pentru că sensul nu poate fi anulat în rădăcinile lui de non-sens. Prin faptul însă că e dar, chiar non-sensul trecător din ea devine sens. În mod special, lumea ca dar pune în lumină valoarea persoanei umane căreia i se acordă de Dumnezeu ca dar. Iar din valoarea persoanei umane câştigă lumea însăşi o valoare, în calitate de dar acordat acestei persoane.

(…)

Ca dar al lui Dumnezeu către noi, lumea devine loc şi punct de întâlnire între noi şi Dumnezeu.Lumea nu ne este ea însăşi sursă de creştere în vederea veşnicei existenţe, dar existenţa ei ne dă asigurarea unei iubiri care ne garantează veşnica existenţă şi ne mijloceşte comunicarea acelei iubiri.

 Prin sine, universul e mut, dar prin el grăieşte un subiect suprem iubitor. Lumea îşi poate pierde pentru om semnificaţia de dar al lui Dumnezeu, din cauze pentru care creştinismul are o explicaţie, dar atotputernicia Celui ce a creat-o îi poate reevidenţia această semnificaţie şi o poate ridica, prin colaborare cu omul, la calitatea de vehicul spre veşnicie.

 În orice caz, dacă lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, noi nu trebuie să dispreţuim acest dar, ca mijloc între El şi noi, ca punte de întâlnire. Nici n-o putem face de altfel. Oricât de mult ne-am retrage în noi înşine ca să găsim pe Dumnezeu, nu putem sări peste lume, căci şi noi înşine suntem articulaţi în lume.

 Darul lumii ne este, cu alte cuvinte, necesar. Tot ce este în lume ne este, direct sau indirect, necesar, afară de răul care poate fi legat de lume, dar nu ţine de fiinţa ei. Dar tot ce e în lume trebuie să luăm ca dar al lui Dumnezeu, deci ca semn al iubirii lui Dumnezeu, prin care trebuie să vedem pe Dumnezeu, să ne deschidem cunoaşterii iubirii Lui. Trebuie să mâncăm, dar, mâncând hrana trupească, trebuie să ne deschidem prin recunoştinţă celui ce ne-o dă, şi prin aceasta trebuie să ne hrănim şi spiritul cu iubirea Lui şi cu iubirea noastră faţă de El, făcând dintr-o realitate materială un prilej de creştere spirituală.

 Am menţionat înainte că mâncând rodurile pământului, folosind materia şi legile naturii pentru a ne deplasa în lume, noi hrănim şi spiritul cu raţiunile imprimate în materie, în legile ei de organizare, în lucruri şi în legăturile dintre ele, ne hrănim cu marele organism al raţionalităţii lumii, în care sunt articulate raţiunile particulare în nesfârşita lor ramificaţie şi pe care omul le poate combina în nesfârşite alternative, fără să iasă din cadrul marii raţionalităţi a lumii. Dar dacă lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, raţionalitatea lumii, care constituie urzeala ei ce se ramifică, poate fi combinată la nesfârşit de om, este modul în care raţionalitatea divină mai presus de raţiune face accesibilă raţionalităţii umane folosirea acestui dar.În raţionalitatea lumii se reflectă negrăita raţionalitate a iubirii divine. Lumea întreagă cu urzeala ei raţională este revelaţia văzută a raţionalităţii iubirii divine.

 Omul, mâncând deci hrana trupească, îşi hrăneşte totodată spiritul nu numai cu raţionalitatea lumii, ci şi cu raţiunile iubirii divine, cu Logosul divin, cel de oameni iubitor. El este pâinea vieţii celei spirituale şi eterne. Cine se opreşte numai la hrana trupească nu se hrăneşte cu hrana învierii, ci rămâne supus morţii, căci lumea văzută în ea însăşi, ca ultima realitate, e amestecată cu non-existenţa, sau în ea ultimul cuvânt îl are moartea (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă explicare a rugăciunii Tatăl nostru. P.G. XC, 871-910).

 Lumea întreagă e menită să fie descoperită astfel ca partea văzută a unui sacrament universal şi continuu şi toate actele omului ca împărtăşiri sacramentale de Dumnezeu. Considerarea lumii ca dar al lui Dumnezeu, sau ca vehicul al iubirii Lui, şi considerarea ei ca parte văzută a unui sacrament al harului lui Dumnezeu e unul şi acelaşi lucru.

 Dar omul arată că a descoperit acest sens al lumii numai când nu e considerată ca ultima realitate şi nu se opreşte la împărtăşirea de ea. Iar aceasta o face când mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ce foloseşte din lume, când le foloseşte pe toate cu mulţumire către Dumnezeu. Un dar arată că îşi împlineşte funcţia de dar, adică funcţia de descoperitor al iubirii celui ce-l face, numai când e primit ca atare, când cel căruia îi este adresat îl primeşte cu mulţumire, face din actul primirii un prilej de a-şi manifesta şi el iubirea sa, recunoscătoare ca răspuns la iubirea ce i s-a arătat. Altfel darul nu mai e un mijloc de comuniune, nu mai e înţeles ca dar, între el şi cel ce-l dă se intercalează întunericul. Cel ce primeşte un lucru ca dar, mulţumind pentru el, depăşeşte interesul exclusivist pentru lucru şi se lansează sufleteşte spre dăruitor.

 Aceasta se arată în faptul că cel ce primeşte darul dăruieşte la rândul său ceva dăruitorului. Dar cum lui Dumnezeu omul nu-I poate da altceva decât din ceea ce a primit, omul dovedeşte că înţelege lumea ca dar şi sacrament când le întoarce lui Dumnezeu, de astă dată ca semn al iubirii lui recunoscătoare, ca purtătoare a iubirii Lui. Dumnezeu însă întoarce omului din nou cu daruri cele ce I se oferă, învăluite într-o nouă manifestare a iubirii Lui, într-o nouă sau reînnoită binecuvântare. „Dar peste dar.“ Şi astfel are loc un circuit neîncetat între Dumnezeu şi om prin lume, între iubirea mereu reînnoită şi sporită între ei. Din ce descoperă omul mai mult frumuseţea şi foloasele superioare ale lucrurilor, din aceea I le aduce cu mai multă mulţumire şi cu o mai mare iubire lui Dumnezeu şi din aceea Dumnezeu i le întoarce cu o mai mare iubire şi binecuvântare, pentru că omul e în stare să le înţeleagă.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul a scos în relief această reciprocitate de dăruire între Dumnezeu şi oameni, dar şi deosebirea dintre dăruirea lui Dumnezeu şi dăruirea oamenilor (Quaest. ad Thalas. 51).

 Dăruirea omului e un act de jertfă. Pentru că, deşi dăruirile aduse de om nu sunt bunuri originale ale lui, omul, aducându-le, se lipseşte de ele sau schiţează intenţia de a se lipsi. Din partea lui Dumnezeu sunt însă numai daruri, pentru că Dumnezeu în bogăţia Lui fără margini nu Se lipseşte de nimic dăruindu-le. Astfel, fiecare om e chemat să fie preot al lui Dumnezeu (Alexander Schemann, For the Life of the World, New York, 1963). Dar omul jertfindu-le lui Dumnezeu, ele i se întorc de la Dumnezeu încărcate de o nouă binecuvântare, ca un sacrament reînnoit. Jertfa omului se întoarce ca un dar reînnoit al lui Dumnezeu. Jertfa omului şi darul lui Dumnezeu sunt cele două reverse ale acţiunii dintre Dumnezeu şi oameni. Orice bun al omului şi el însuşi e jertfă, întrucât e îndreptat de la om la Dumnezeu şi primit de Dumnezeu ca să devină dar sau sacrament reînnoit, întrucât e îndreptat de la Dumnezeu spre om şi primit de acesta încărcat de o nouă binecuvântare.La început e darul sau sacramentul, ca apoi să urmeze neîncetat perechea jertfă-darul sau sacramentul. Omul se împărtăşeşte ca de un sacrament de jertfa adusă de el lui Dumnezeu.

 Pentru că jertfa e adusă de om lui Dumnezeu ca mulţumire pentru tot ce i-a dat Dumnezeu, ea este o euharistie. Dar tocmai de această euharistie omul se împărtăşeşte, întrucât i-a devenit omului un nou dar de la Dumnezeu, întrucât prin mulţumire s-a deschis primirii darului lui Dumnezeu cu adevărată înţelegere.

 Astfel, lumea este simultan un sacrament al iubirii lui Dumnezeu către oameni şi o euharistie, o liturghie a oamenilor către Dumnezeu. Pentru oameni aspectul de sacrament şi cel de euharistie a lucrurilor sunt inseparabile, sau le descoperă şi le practică pe amândouă ca atare, sau nu descoperă şi nu practică pe nici unul.

 Dar redând lumea şi chiar pe sine însuşi lui Dumnezeu, omul pune şi ceva de la sine. Pune pecetea sa umană (de jertfă). Pecetea pusă pe prescura adusă la Liturghie e un simbol în această privinţă. Pune pecetea înţelegerii şi muncii sale înţelegătoare. El umanizează prin aceasta creaţia şi I-o întoarce lui Dumnezeu umanizată. El actualizează potenţele lumii; el organizează lumea, pentru ca să se poată folosi de ea cât mai mult. Dar, organizând-o şi actualizând-o, îi scoate la iveală utilităţile şi frumuseţile ascunse şi posibile, cuvintele iubite şi inteligibile ale lui Dumnezeu întrupat în raţiunile ei actuale şi virtuale („Despre lume ca cuvânt, sau ca discurs al lui Dumnezeu către oameni“, a se vedea: Walter Kern. Zur theologischen Auslegung des Schöpfungsglaubens, înMysterium Salutis, Band II, Danzinger Verlag, 1967, p. 47l). Chiar prin aceasta descoperă însă noi motive de laudă a lui Dumnezeu şi de mulţumire către El. Rodurile pământului, pâinea, vinul, untdelemnul, strugurii, oferite lui Dumnezeu, sunt o sinteză între darul lui Dumnezeu şi munca şi înţelegerea omului. La toate acestea se aplică parabola talanţilor, pe care Dumnezeu voieşte să-i ia înapoi cu dobândă. Lumea este astfel nu numai un dar, ci şi o îndatorire pentru om. Dar talanţii întorşi lui Dumnezeu cu dobândă sunt întorşi iarăşi omului spre o fructificare în continuare.Economia, arta, cultura pot fi înţelese ca o dobândă prin care omul fructifică creaţia, şi istoria poate fi înţeleasă ca o istorie a eforturilor umane de a fructifica darul lui Dumnezeu în alte şi alte roduri, chiar dacă omul nu şi-o interpretează sau nu vrea să şi-o interpreteze totdeauna astfel, şi chiar dacă aceste roduri nu sunt toate bune şi folositoare, şi chiar dacă eforturile omului în istorie nu sunt totdeauna închinate unor scopuri bune, lumea este via unor nesfârşite posibilităţi, pentru nesfârşitele posibilităţi ale inteligenţei umane, dată de Dumnezeu slujitorilor săi, cu obligaţia de a lucra bine şi de a manifesta prin actul simbolic al oferirii unora din rodurile ei lui Dumnezeu, voinţa de a lucra spre cel mai bun folos al lor, ascultând de îndrumările Lui.

 Omul însuşi se înţelepţeşte continuu prin experienţele câştigate în lucrarea acestei vii. Şi tocmai în aceasta stă bucuria lui Dumnezeu: să vadă fructificată creaţia Sa de om spre folosul omului, să vadă pe omul însuşi înţelepţit şi îmbogăţit prin această lucrare. Căci prin aceasta iese şi mai mult la iveală bogăţia dărniciei Lui, iubirea şi înţelepciunea Lui pusă în ea spre folosul omului, ca un tot mai bogat temei pentru lauda Lui.

 Omul poate pune o pecete a sa pe lume, pentru că lumea, ca dar al iubirii lui Dumnezeu către oameni, nu e un produs al necesităţii, ci un produs contingent al libertăţii divine. Dacă ar fi un produs al necesităţii, n-ar putea exista libertate în ea şi ea s-ar desfăşura ca un proces cauzal inexorabil. Dar ea e făcută ca să sepoată manifesta prin ea libertatea divină şi libertatea umană într-un permanent dialog. Cauzalitatea universală nu este un proces în care să nu se poată interveni la nici un punct al ei, ci din acest punct al ei se deschid nenumărate direcţii posibile, pe care le pot alege libertatea divină şi libertatea umană. În acest sens, lumea poate deveni la tot pasul, prin ceea ce face omul din ea, un dar al omului către Dumnezeu, dar şi un mijloc de manifestare a refuzului omului de a o actualiza în acord cu voia lui Dumnezeu – de a recunoaşte legătura sa cu Dumnezeu prin ea. Nesfârşitele linii active ce pornesc din spiritul uman prin libertatea lui, pentru a se dezvolta prin alegerea şi realizarea nesfârşitelor combinaţii aflate virtual şi pasiv în lume, reprezintă o participare a omului la continuarea creaţiei, făcând să se pună în lucrare noi energii divine, să se producă noi relevări ale lui Dumnezeu, să se actualizeze noi sensuri ascunse în lume, dar şi o extindere a existenţei în nimicul care înconjură lumea. Însuşi nimicul nesfârşit care înconjoară lumea face posibilă o extindere a creaţiei, înmulţire a sensurilor ei din bogăţia divină.

 Dacă lumea se ţine în existenţă prin puterea lui Dumnezeu, dacă în ţesătura ei raţională, complexă şi elastică se reflectă discursul mereu viu al iubirii divine, coborât prin raţionalitatea lumii la nivelul înţelegerii umane, atunci lumea e un fel de corp al acestui discurs al lui Dumnezeu, al Logosului divin şi al energiilor lui Dumnezeu, dintre care unele sunt actualizate în lume, altele gata să se actualizeze ca răspuns la alegerile altor şi altor posibilităţi ale lumii de către fiecare om şi de către toţi laolaltă.

 

 Dar lumea este în acelaşi timp corpul mai larg al fiecărui om. Pentru fiecare om ea este un corp natural şi necesar, nu un corp liber creat şi menţinut, cum e pentru energiile divine. Prin imaginile lucrurilor sesizate de ochii omului, lucrurile înseşi sunt puse într-un oarecare mod în legătură cu ei, prin undele puse în mişcare de prezenţa lor şi care ating retina ochilor omului; prin toate sunetele sesizate de urechile omului, lucrurile înseşi sunt puse într-o legătură cu omul, prin undele sonore care vin de la ele să atingă urechile lui. În senzaţiile corpului său, omul are implicate modurile specifice în care se fac sensibile toate lucrurile. Materia care e prelucrată de laboratorul corpului nostru restrâns pentru a şi-o asimila e pregătită şi se află într-o continuitate activă cu materia cosmosului întreg. Fiecare om participă la cosmosul întreg şi niciunul nu poate fi scos de la această participare. Fiecare om explică orice lucru în contextul general al lumii şi-şi face o reprezentare a lumii întregi, îmbrăţişează spiritual lumea întreagă. Lumea întreagă e comună tuturor oamenilor şi e personală fiecăruia, e corpul lor comun şi în acelaşi timp personal, putându-l actualiza fiecare după modul lui personal numai în colaborare cu toţi; e discursul lui Dumnezeu adresat întreg fiecăruia, dar şi tuturor la un loc, putându-l înţelege fiecare ajutat de înţelegerea tuturor. Oamenii sunt promovaţi material şi spiritual, în specificul lor, de cosmosul întreg, colaborând toţi la actualizarea potenţelor lui pentru fiecare. Ei trebuie să devină conştienţi de aceasta, să recunoască dreptul tuturor la această participare la cosmosul întreg, dar şi necesitatea colaborării tuturor pentru a-l face întreg de folos tuturor. Ei trebuie să-şi recunoască frăţietatea lor în această participare comună şi egală la cosmosul întreg şi în această colaborare, de care depinde însăşi existenţa lor. Ei trebuie să recunoască cosmosul ca un bun comun, ca loc de întâlnire al tuturor, ca sursă de existenţă şi  de dezvoltare egală pe seama tuturor, dar şi datorie comună de a-l dezvoltaLumea e sursă comună şi sarcină comună. Nici unul nu poate fi scos de la participarea în întregimea lui. Dar, în acelaşi timp, nici unul nu poate să se sustragă de la dezvoltarea lui ca sursă de existenţă a tuturor. Căci fiecare îşi însuşeşte întregul discurs al iubirii lui Dumnezeu prin lume, dar fiecare îl trăieşte sau răspunde după râvna şi talentul lui, actualizează după voia şi priceperea lui alte posibilităţi din textul general al lumii, ajutat de alte energii divine, corespunzătoare acelor posibilităţi şi disponibile pentru actualizarea lor. Iar aceasta e o contribuţie personală de folos pentru îmbogăţirea tuturor. 

 Prin chipul propriu ce-l dă fiecare lumii, fiecare dăruieşte lumea ca un dar al său tuturor şi o primeşte de la toţi. Desigur, orice chip al lumii e prescurtat şi de aceea se progresează în el. Dar pentru aceasta fiecare trebuie să fie lăsat şi ajutat să iasă în toată lumea, să se folosească de toată lumea, căci lumea e suficientă pentru această folosire a ei de toţi. Fiecare trebuie lăsat să facă aceasta pentru a dezvolta complet existenţa sa, dar şi pentru a pune pecetea pe ea şi pentru a aduce contribuţia sa la dezvoltarea potenţelor sale pentru necesităţile tuturor. Nici unul nu are dreptul să confişte părţi mai mari din lume, căci prin aceasta ele rămân nedezvoltate deplin. Dar oamenii n-au nici măcar dreptul să împartă lumea în parcele ermetic închise folosului comun. Fiecare trebuie să folosească lumea întreagă şi să contribuie la dezvoltarea întreagă a ei, dar pentru toţi şi împreună cu toţi. Chiar dacă au în grijă specială unele parcele, trebuie să le folosească nu numai spre folosul lor, ci şi spre folosul comun, împlinindu-şi obligaţia dărniciei. Fiecare trebuie să considere lumea întreagă ca a sa, dar pentru a o dărui, cu pecetea pusă de înţelegerea şi munca sa, pe ea, celorlalţi. Dreptul la folosirea lumii întregi e şi o răspundere pentru lumea întreagă, fiecare trebuie să se dăruiască prin aceasta pe sine însuşi tuturor şi trebuie să fie lăsat sau ajutat să se dăruiască pentru a se împlini. Prin tot ce gândesc şi lucrează oamenii în fiecare zi trebuie să se menţină un circuit continuu al iubirii între ei. Numai în acest caz oamenii se întâlnesc deplin în lume şi o realizează. O lume împărţită rigid, în parcele, pune graniţe de netrecut între oameni, şi lumea nu mai e loc de întâlnire şi mijloc de comuniune. Dar nici o lume socotită numai ca obiect al unui drept comun, şi nu şi al unei datorii şi al iubirii reciproce, ca obiect de dăruire continuă între oameni, nu mai e o lume de întâlnire şi iubire.

 Astfel, dacă lumea este un sacrament al iubirii lui Dumnezeu, ea trebuie să fie şi un sacrament al iubirii reciproce între oameni, un sacrament al comunităţii. Căci e un sacrament care trebuie să se săvârşească în comunitate, pentru întărirea comunităţii. Lumea vehiculează iubirea lui Dumnezeu faţă de comunitatea panumană şi trebuie ca atare să vehiculeze şi iubirea tuturor oamenilor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.

 În cântările Bisericii Ortodoxe de la Bobotează se anunţă scufundarea Sfântului Duh în apele universului, făcându-le curăţitoare şi de viaţă făcătoare. Lumea întreagă va deveni mediu al Duhului iubirii între Dumnezeu şi oameni şi al iubirii oamenilor întreolaltă, când va căpăta pentru noi fluiditatea apei, care se mişcă cu uşurinţă printre toţi şi din care beau toţi, fără să se epuizeze. Lucrurile lumii trebuie să-şi piardă pentru noi rigiditatea pe care le-o dă posedarea lor egoistă şi avară. Trebuie să treacă uşor de la unul la altul, să se mişte între toţi, să se mişte de la noi la Dumnezeu, cum se mişcă de la Dumnezeu la noi. Aceasta se va întâmpla când sunt tratate în mod practic ca daruri. Atunci fluiditatea iubirii comunicante le va face şi pe ele fluide. Aceasta echivalează cu eliberarea lor din lanţurile imobilizatoare ale „deşertăciunii“ de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel (Rom. cap. 8) sau ale non-sensului.

 Dacă Dumnezeu a dăruit lumea oamenilor pentru a le arăta iubirea şi pentru ca ei să se umple de iubire, tratând-o de asemenea ca dar, atunci iubirea aceasta a lor, tratarea lumii ca dar trebuie să se manifeste nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi întreolaltă, iar pornirea de jertfă trebuie să se manifeste între ei, prin veştejirea de către fiecare a pornirii sale egoiste de a reţine lumea exclusiv pentru sine şi în voinţa de a o recunoaşte nu numai lui, ci fiecărui semen al său. Legătura între dăruirea lumii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni se simbolizează în practica credincioşilor ortodocşi, ca să dăruiască din cele oferite lui Dumnezeu semenilor săi, sau de a socoti că ceea ce dăruieşte semenilor săi dăruieşte lui Dumnezeu. 

 *Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Darul lui Dumnezeu către noi“, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, Anul XLVI, 1970, nr. 3-6, pp. 260-267. (Sublinierile din text aparţin redacţiei “Ziarului Lumina”)
  

(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 17 noiembrie 2013)

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.