CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

În Hristos, omul devine fiu al lui Dumnezeu după har

 

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

 
Capacitatea dată omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el până a se face şi El însuşi om S-a arătat în modul cel mai înalt în faptul că S-a făcut şi om, sau persoană a firii omeneşti, dintr-o reprezentantă a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc. 1, 35).

Dacă nu s-ar fi născut Hristos ca om din Fecioară, nu ar fi fost Dumnezeu şi n-ar fi adus lumii o lumină mai presus de ea, arătând pe om destinat veşniciei, ci ar fi lăsat lumea şi omenirea închise în grăuntele ei. S-ar fi dovedit încadrat în legile acestei lumi şi n-ar fi putut ridica omenirea într-un plan superior de veşnică viaţă fericită. Născut ca orice om, ar fi şi murit ca orice om, fără să poată învia nici El şi fără să poată învia nici pe oamenii a căror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare dacă s-ar fi născut cu păcatul care l-ar fi supus morţii ca pe toţi oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o, fără voie, pentru vina lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus. N-ar fi adus nimic nou în lume. Grupările neoprotestante sunt consecvente când, respingând naşterea lui Hristos din Fecioară, resping şi crucea Lui, ca suportată pentru oameni cu puterea de a învinge moartea primită prin ea. Numai aşa Hristos S-a arătat prin cruce Mântuitor, deci ca lumină ce ne ridică din întunericul morţii, pentru că S-a arătat ca Dumnezeu Mântuitor prin naşterea din Fecioară. Numai aşa îi putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele Tău“. Numai aşa putem spune, tot în Sfânta Liturghie: „Iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea“. Am spus înainte că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la om, înălţându-l la nivelul Său prin har. Cel mai mult a făcut-o aceasta cu Cea pe care a făcut-o Născătoare a Sa, Născătoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toţi la El, care credem în El ca Dumnezeu şi în ea ca Născătoare de Dumnezeu, din legea morţii definitive, fără sens. Aceasta s-a făcut prin faptul că S-a născut din ea ca Fecioară, desigur ţinând seama şi de cuvântul ei: „pod care ne trece cu adevărat de la moarte la viaţă“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai născându-Se din ea ca Fecioară, ea a fost făcută „scară cerească prin care S-a pogorât la noi Domnul“. Ea a fost făcută „Maica luminii“. […]
În faptul că Hristos Se naşte din Fecioară se arată că El îşi afirmă, prin naştere ca om, atât calitatea de Creator al umanităţii, cât şi voinţa de a o mântui pe aceasta, adică de a scăpa de moarte şi de a asigura oamenilor, ce voiesc să se unească cu El, viaţa fericită de după moarte şi fără de moarte.

El Se face om, dar rămâne şi Dumnezeu. Numai prin aceste două calităţi îşi arată deplina apropiere de oameni şi calitatea de Mântuitor. Numai coborându-Se la calitatea de om, dar înălţând pe om la calitatea personală de Dumnezeu, ridică pe oameni la egalitatea cu Sine, fără să confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale văzută spre ţinta care este tot El, prin faptul că e omul model, dar şi Dumnezeu, ca viaţa deplină a omului, prin unirea deplină a firii Lui omeneşti cu firea Lui dumnezeiască. Căci, precum am afirmat, în persoană este viaţa concretă a unei firi. Iar în Hristos, viaţa umanităţii este realizată în însăşi Persoana dumnezeiască. Şi, dacă în Persoana altuia are şi persoana mea completarea vieţii, în Hristos avem în Persoana altuia nu numai viaţa mărginită a omului, ci şi firea nemărginită a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune în comuniune cu alte Persoane dumnezeieşti: cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

 

În apropiere de această Persoană înaintăm tot mai mult, mergând pe calea unirii desăvârşite a firii omeneşti cu dumnezeirea în El, fără să ajungem vreodată să fim asemenea cu acea ţintă. Hristos ne este cale, ajutându-ne să facem şi noi din umanitatea noastră un mediu tot mai străveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omenească, şi un mijloc tot mai adecvat lucrării dumnezeirii, cum este umanitatea asumată de El, fără să ajungem niciodată la această calitate a Lui. El este, în alţi termeni, calea spre îndumnezeirea noastră prin har. Şi El ne este cale, nu numai pentru că voim noi să-I urmăm Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci şi pentru că El însuşi se face în noi cale a noastră, dându-ne puterea să ne însuşim viaţa Lui. În acest scop, El Se sălăşluieşte în noi la Botez, sau noi ne sălăşluim în El. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Totuşi trebuie să voim şi noi să fim în El şi El în noi. Şi voirea aceasta a noastră se arată în faptele noastre, ca împlinire a poruncilor, sau a voii Lui, în ceea ce se arată răspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, însuşi Iisus Hristos a spus: „De veţi păzi cuvintele Mele, rămân în voi… şi voi veţi rămâne în iubirea Mea. Şi cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).

Cel ce crede este în Hristos, sau are pe Hristos în sine de la Botez, aflându-se ca o mlădiţă în viţă şi împărtăşindu-se de viaţa Lui roditoare. Dar trebuie să sporească tot mai mult în împărtăşirea de viaţa Lui, de puterea Lui roditoare, ca să aducă şi el roadă tot mai multă. Acela are în sine pe Hristos în calitate de cale spre tot mai multă viaţă, în unire cu viaţa Lui, dar trebuie să înainteze tot mai mult în El spre El. De aceea, atât Hristos, cât şi Apostolul Ioan vorbesc nu de stăruire nemişcată în Hristos, ci de o „umblare“ în El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, după ce a înviat, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie“ în tot mai multă viaţă adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, trăind în monotonia şi îngustimea unei existenţe sărace, nu cunoaştem o cale şi o ţintă spre care să înaintăm (1 In. 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce este viaţa nemărginită şi nesfârşită, de care ne poate face parte şi nouă, înaintăm în viaţa fără sfârşit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comunică viaţa nemărginită, nu putem înainta în nimeni spre a le împărtăşi dintr-o astfel de viaţă. Numai înaintând în El, împărtăşindu-ne tot mai mult de iubirea desăvârşită şi de viaţa înviată ce ne-o comunică El, putem înainta şi noi în iubirea sau viaţa altora. Altfel, rămânem în egoismul nostru, în dispreţul faţă de alţii, căci n-avem puterea să ne mişcăm spre unirea cu ei prin iubire dacă nu înaintăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit în El. Neiubirea lui Hristos, unită cu neiubirea semenilor, ne ţine într-o agitaţie care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce urăşte pe fratele său, umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, că întunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a înainta în Hristos înseamnă a înainta pe calea care ne duce spre viaţă, care se arată şi în comunicarea cu alţii. Căci Hristos este calea spre viaţă. Pentru aceea Hristos, arătându-Se drept calea adevărată spre viaţa adevărată, este lumina adevărată. El a venit în lume ca lumină, în sensul de cale adevărată spre viaţa adevărată. Împărtăşindu-ne tot mai mult de El, sau de viaţă, nu mai umblăm în întuneric, ci în lumină. Hristos e lumina adevărată, pentru că e Viaţă. El este, şi în calitatea de lumină, şi calea spre viaţa adevărată: „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă… Şi aceasta era solia pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul“ (I In. 1, 2, 5-6).

Având pe Hristos în sine, omul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin care lucrează Hristos, aşa cum lucrează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru că sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că şi în trupul acelui om lucrează Hristos, odată ce Acesta se află în om şi cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi trupul omului sunt puse într-o stare pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrările sufletului şi trupului. Aşa cum Hristos atingea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mişcare a mâinii să transmită puterea Lui dumnezeiască, aşa transmite şi prin mâinile unei persoane credincioase puterea dumnezeiască aflată în trupul Său, aflat şi acesta înlăuntrul acelei persoane. Hristos este în credincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine şi îl face tot mai mult mediu al puterilor Sale. Dar întrucât puterea înaintării spre Hristos nu se comunică omului numai de către Hristos ca Dumnezeu, ci vine şi de la El ca om, Hristos ni S-a făcut cale şi prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desăvârşit al puterilor Sale dumnezeieşti, de la început, dar, ca să ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a făcut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil şi succesiv prin viaţa Sa desfăşurată în asemenea fapte, ca să poată şi omul credincios să-L imite. Se arată parcurgând şi El o cale omenească concretă. Ne-a dat putinţa să-L vedem ca o cale străbătută concret cu umanitatea Sa plină de dumnezeire, ca să imităm şi noi faptele Sale, chipul bunătăţii şi curăţiei Lui în asemenea fapte, ca o cale străbătută din copilăria Sa până la jertfa pe cruce. Ne-a arătat cum să ne manifestăm blândeţea, curăţia de patimi, răbdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toată viaţa Lui e o lumină concretă. Dar Hristos ne este, în calitate de cale, lu-mină sau invers. Însă El ne este o cale nesfârşită, pentru că este nu numai om, ci şi Dumnezeu. Şi ne este o cale nesfârşită chiar ca Persoană, dat fiind că însăşi Persoana omenească este totodată o taină niciodată epuizabilă. Chiar persoana umană este, pe de o parte, o lumină şi o cale pentru voinţa noastră de-a înainta în comuniunea şi iubirea faţă de ea la nesfârşit, neputându-se confunda cu ea niciodată. Persoana umană este şi ea o cale nesfârşită, pentru că niciodată nu sfârşeşte în a ne comunica ceva. Trăieşte mereu altceva din ea şi trăiesc mereu în altă stare în legătură cu ea; doreşte mereu să se comunice altei persoane. Înaintez în a o cunoaşte, căci mai am mereu multe de cunoscut în ea. Dar în această comunicare fără sfârşit este totuşi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit mărginit. Hristos însă ca Persoană în acelaşi timp umană şi divină este la nesfârşit într-o comunicare a infinităţii Sale. E mereu Lumină, mai presus de orice lumină şi taină, veşnic mai presus de definibilul uman. E taină infinită în ceea ce ne comunică şi taină infinită în ceea ce rămâne mereu încă necomunicat. Cu cât comunică mai multă lumină, cu atât se vădeşte mai mare taina. Hristos e lumina şi taina nesfârşită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoana dumnezeiască.

Urmând pe această cale, prin credinţa în Hristos vom ajunge şi noi la înviere, ca la viaţa neîngustată, în veşnică fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindcă ne vom arăta şi noi fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Lui după har. Şi cel făcut fiu al Tatălui ceresc şi frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu totul şi definitiv. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatălui Său, de-sigur dacă urmează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Tatăl după fiinţă. „Iar înainte de venirea credinţei în Hristos, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa (în Hristos), nu mai sunteţi sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (Gal. 3, 25-27). Întâi Hristos ne-a născut din nou, „după învie-rea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindcă sunteţi fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, după Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfânt: „Şi ungerea Lui vă va învăţa despre toate“ (1 In. 2, 27). Căci după învierea lui Hristos şi după înălţarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca nişte fii, împli-nind cu iubire voia Lui şi imitând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere şi căldură în aceasta de la Duhul Fiului. Căci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune înseşi inimile noastre în simţirea de fii iubitori faţă de Tatăl, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iarde eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos“ (Gal. 4, 7). Şi, ca atare, putem să nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeieşti.

Înainte de venirea în trup, Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stăpân poruncitor. Deci nu ni se arătase în maximă apropiere şi comunicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne şi pe noi împreună cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tată. Aceasta se arată în faptul că ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă“ a iubirii, pentru că nici El nu ne ară-tase că ne-a iubit pe noi, făcându-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu strălucea încă în deplină claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arată puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul şi mergea înaintea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieş. 40, 32-35). Prin nor, în cort era o anumită prezenţă a puterii Cuvântului lui Dumnezeu, dar El nu se revela în mod clar. O anumită prezenţă a puterii Lui în nor era şi în jertfele de animale ce se aduceau în cort, şi mai ales în mielul pascal, dar această prezenţă a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenţă personală clară şi directă a Lui, când se va întrupa El însuşi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „făgăduială“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate şi Mântuitor al nostru, ca să ne ri-dice şi pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Acum se arată clar ca Lumină şi ca sensul cel mai adevărat al existenţei noastre, făcându-ni-se, ca Frate, cale ca să ne unim cât mai mult cu El, ca fraţi ai Lui şi fii ai Tatălui Său, nemărginit şi fără de început. Acum se lămuresc şi se adeveresc toate chipurile din Lege, arătându-ni-se totodată înălţimea maximă ce ni se făgăduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la înălţimea de fiu al lui Dumnezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de altă parte, e compensată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Frate şi Tată. De fapt, numai acesta poate fi adevărul. Căci dacă există un Dumnezeu, şi anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al existenţei – şi în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenţei – El nu poate, dacă vrea să mai existe şi altceva, să nu creeze acel altceva din nimic, dar şi să nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi în toate o unitate, fără să-l desfiinţeze pe acel altceva ca creaţie.

Şi această treaptă la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această supremă apropiere înţelegem că vrea să poată ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai făcut fiu cunoaşte pe Tatăl său necreat şi Creator la maximum, precum îl poate şi imita în viaţa sa. Iar această cunoaştere şi imitare nu poate să nu înainteze la nesfârşit, dată fiind infinitatea Aceluia şi finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o făptură conştientă ca s-o ţină cu dispreţ într-o separaţie de nedepăşit faţă de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului dacă nu are, pe de altă parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) şi acest Fiu nu e într-un fel model al creatului şi nu se face El însuşi Frate cu creatul, adică om.

Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clară şi eficientă a oamenilor spre calitatea de fii în Hristos. Acum ne ajută să-I urmăm Lui ca Fiu făcut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduşi în relaţiile treimice sau făcuţi moştenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniţi de poftele ce ni le trezesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea dată cărnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu străveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne arătăm iubirea ajutătoare unii faţă de alţii.

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro şi publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 septembrie 2013)

*  Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, pp. 59-79. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei Ziarului Lumina)

 

Sursa: basilica.ro