Acasă > ORTODOXIE > Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor – VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor – VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Cuviosul Dimitrie cel Nou,  Ocrotitorul Bucureştilor

 

(27 Octombrie)

 

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

              Naşterea după trup a Sfântului Dimitrie cel Nou şi naşterea întru Hristos, cea din apă şi din Duh, s-au petrecut într-un sat la sud de Dunăre, cu denumirea voievodală românească de Basarabi, care se găseşte la 2-3 kilometri depărtare de cetatea Rusciuc. Părinţii Sfântului Dimitrie erau ortodocşi, de origine valahi (români) şi se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor.

             Deşi nu s-au păstrat prea multe mărturii scrise, în legătură cu data exactă a binecuvântatei sale naşteri, din tradiţia rămasă, atât în nordul cât şi în sudul Dunării, se crede că Sfântul Dimitrie ar fi văzut lumina zilei pe timpul binecredincioşilor împăraţi Petru şi Ioniţă Asan (1). De asemenea, peste tot în însemnările cele puţine şi foarte generale despre el, se spune că tânărul Dimitrie a fost întâi păstor şi pe urmă a devenit călugăr.

            Păscând oile şi vitele satului pe colinele preafrumoase şi binecuvântate din preajma Dunării şi pe văile râului Lom, precum odinioară Iacob păştea turmele unchiului său Laban, Sfântul Dimitrie, în faptul dimineţii, în crugul zilei şi în serile înstelate, avea timpul necesar să încerce înţelegerea tainică a cuvântului Sfintei Scripturi, care zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1) Trăirea în sânul naturii, cu ochii concentraţi mereu la podoabele de zi şi de noapte ale cerului, l-a ajutat pe tânărul Dimitrie să iubească pe Făcătorul luminilor, din tăria cea de sus, şi pe Înnoitorul neîntrecut al frumuseţilor celor de pe pământ. Licăritul stelelor îi grăia despre strălucirile în care vieţuiesc acum cei ce întru virtuţi s-au nevoit pe pământ, iar gingăşia florilor şi pârga holdelor i-au vădit roadă nepieritoare a trăirii în Hristos (2).

          Ascultarea de evlavioşii săi părinţi i-a fost tânărului Dimitrie întâia roadă a trăirii duhovniceşti în faţa Părintelui ceresc, Tatăl tuturor oamenilor, întâia smerenie a vieţii sale în faţa Dătătorului de viaţă. Drumul bisericii în Duminici şi sărbători l-a învăţat statornicia pe căile Domnului, iar învăţăturile sfinte primite aici l-au îndrumat către Cuvântul cel dintru început, întru care, vieţuind, viaţa pururea stătătoare dobândim. Setea după apa sfinţitoare a Evangheliei i-a purtat paşii spre Izvorul cel nesecat, care este Hristos Domnul, iar foamea după pâinea cea cerească l-a călăuzit spre mana cea de sus, din care mâncând nu mai flămânzeşti niciodată (Ioan 6,48-56).

          Prin viaţa cea cu totul îmbunătăţită trăită în mijlocul ispitelor din lume, Cuviosul Dimitrie a reuşit să se izbăvească de multe înclinări spre rău şi, asemenea unui viteaz ostaş al lui Hristos, încerca zi şi noapte să alerge spre luptele duhovniceşti cele mai anevoioase. Dedându-se pe sine postului aspru, prive-gherii şi rugăciunilor de toată noaptea, sporea întru acestea cu smerita cugetare şi cu dragostea de Dumnezeu.

          Fiind încă păstor al vitelor din satul său natal şi ducând o viaţă model de curăţie, rugăciune şi smerenie, dar năzuind mereu spre acea trăire închinată numai lui Dumnezeu prin renunţare la grijile vieţii şi prin cugetare permanentă la cele înalte, Atotţiitorul, Care cunoaşte adâncurile gândurilor şi aspiraţiile fiinţei noastre, l-a îndrumat pe tânărul Dimitrie către oameni îmbunătăţiţi, care se nevoiau cu trăirea „îngerească (monahală). De la ei a aflat că, în afară de viaţa creştină obişnuită, mai există în Biserică o cale, retrasă de lume, o binecuvântată şcoală a sfinţeniei creştine, trăită din primele zile ale creştinismului de marii Părinţi ai pustiei, care şi-au închinat, acolo, toată fiinţa lor lui Hristos. Din acel ceas, pe măsura creşterii cu vârsta şi cu duhul înţelepciunii şi al evlaviei, sporea în sufletul Sfântului Dimitrie şi dorul după viaţa monahală, cu toate că era conştient de asprimea şi mulţimea nevoinţelor cerute de acest mod de viaţă: sfinţenia vieţii (fecioria), ascultarea (smerenia) şi sărăcia.

         Drept aceea, atunci când focul dragostei duhovniceşti şi chemarea cea de sus l-au înaripat către înalta trăire cu Dumnezeu, după chipul cel îngeresc, alesul Lui, Dimitrie, a părăsit totul: părinţi, fraţi, avere şi, „luându-şi crucea”, a pornit să urmeze pe Domnul Iisus, după sfatul sfânt al Evangheliei (Luca 9, 23).

         Nu putem afirma cu certitudine unde a început viaţa monahală a Cuviosului Dimitrie. Sunt păreri că el ar fi dus întâi un trai singuratic şi de aceea s-ar fi retras într-o peşteră ce se afla în apropierea satului Basarabi, pe o creastă de stâncă prăpăstioasă, la poalele căreia murmurau tainic şuvoaiele râului Lom (3).

         Luând însă în consideraţie faptul că în prima jumătate a veacului al XIII-lea, când atât pe teritoriul Bulgariei de azi, cât şi în Ţările Române, exista o viaţă monahală destul de bine organizată, este foarte probabil că Părintele nostru Dimitrie cel Nou şi-a închinat tinereţea, la început, într-o comunitate monahală mai bine cunoscută. Este cazul cu mănăstirea rupestră de la Basarabi, existentă în Dobrogea noastră străveche, pe malul drept al Dunării, deci în Sciţia Mică (în preajma localităţii numite azi Murfatlar), unde se crede că firul trăirii mănăstireşti a continuat să existe acolo până târziu, după invazia turcilor. Poate că şi supranumele de Basarabov (din Basarabi) i s-a dat pentru că el s-a nevoit în comunitatea monahală de aici. Astfel de numiri, care au în vedere locul de nevoinţă, se întâlnesc şi în cazul altor distinşi trăitori ai vieţii noastre monahale: Evloghie de la Râmeţ, Nicodim de la Tismana, Daniil (Sihastrul) de la Voroneţ, Paisie de la Neamţu, Calinic de la Cernica, Ioan Iacob de la Hozeva (Ţara Sfântă). Desigur că toţi aceştia s-au născut în alte localităţi. Deci marii monahi s-au distins şi au rămas cunoscuţi în Biserică nu prin numele sau originea locului de naştere pământească, ci prin locul unde şi-au închinat viaţa Domnului.

        Pelerinii de azi care merg cu metanie la peştera Sfântul Dimitrie, urcând nişte scări săpate în stâncă dreaptă, greu îşi închipuie cum izbutea el să ajungă la sălaşul de nevoinţe în timpul petrecerii sale aici. Căci pe atunci aceste scări nu existau, ele fiind scobite în peretele stâncii de către urmaşii întru pustnicie ai Sfântului Dimitrie, şi sunt întărite cu odgoane de fier, pentru sprijinirea celor ce râvnesc să ajungă la peştera aceasta.

       Învăluită în taină ne-a rămas şi durata petrecerii Sfântului Dimitrie din Basarabi în singurătatea acestei peşteri. Nu avem ştiri sigure nici despre chipul nevoinţelor sale, despre modul agonisirii celor necesare pentru traiul său ca om, despre data trecerii lui din viaţa pământească la cele veşnice, despre locul mormântului său sau despre cei care l-au petrecut pe ultimul său drum.

       Din unele însemnări foarte sumare despre petrecerea sa duhovnicească în general, înţelegem că, încă din timpul vieţii în sânul familiei, el trăia clipe de înălţare sufletească, chiar atunci când se îndeletnicea cu smerita ascultare de păstor, în mijlocul naturii.

        Cât de mult iubea frumuseţile naturii şi câtă milă şi gingăşie purta în suflet, se poate constata din următorul fapt, petrecut cu totul întâmplător într-un anumit moment din viaţa sa: conducându-şi cirezile de vite la un râu să le adape, i s-a întâmplat să calce pe cuibul unei păsărele ce se afla ascuns în iarbă şi i-a omorât toţi puişorii. Condamnând singur această neatenţie, iar întâmplarea socotind-o crimă împotriva vieţii, cuviosul a fost cuprins de mare durere şi a vărsat multe lacrimi de pocăinţă. De aceea el a luat o hotărâre aspră împotriva sa însuşi: piciorul care a strivit puişorii din cuib trebuie canonisit cu grea pedeapsă. Şi astfel, timp de trei ani, a umblat desculţ cu acel picior. Vara sângera, lovindu-se şi rănindu-se de pietre şi spini, iar iarna degera chinuindu-l cumplit. Numai după această grea canonisire, Cuviosul Dimitrie şi-a ispăşit greşeala şi a putut să-şi împace cugetul în faţa lui Dumnezeu.

       Se înţelegere de la sine că Sfântul Dimitrie, având curăţia minţii sensibilitatea cugetului mereu îndreptate spre cele înalte, lăsând grijile lumii şi închinându-şi întreaga sa fiinţă Domnului, odată cu primirea schismei monahale a lepădat de la sine toate lucrurile şi preocupările lumii acesteia: şi pe cele simţite şi pe cele gândite. Iar, după cuvântul apostolului, socotindu-se pe sine că este „răstignit” faţă de lume (Gal. 6, 14), tindea la cele dinainte (spirituale), să ajungă „la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 14).

       Fiind cu totul liber de cele ale lumii, ca un viteaz adevărat, a început luptele cele mai înalte duhovniceşti, după modelul marilor trăitori ai vieţii pustniceşti, şi s-a dat pe sine la post, la culcările pe jos, la smerita cugetare, la dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, la întreaga înţelepciune şi la păzirea inimii, de unde se naşte curăţia minţii, şi la toate faptele bune monahiceşti.

        Despre ostenelile pustniceşti ale cuviosului Dimitrie şi despre înalta sa trăire duhovnicească, după retragerea din mijlocul lumii, vorbeşte o cântare de laudă orânduită de Sfânta noastră Biserică întru cinstea alesului lui Dumnezeu: „Ca un înger pe pământ viaţa ta ţi-ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a Cărui voie ai împlinit-o din tinereţe, Dimitrie, şi toate întunecime le-ai socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te slăvim” (Minei, la 27 octombrie).

        Prin omorârea patimilor de fiecare zi, care înclină firea omenească spre cele de jos, prin ridicarea „privirii la cele înalte”, Sfântul Dimitrie a ajuns la desăvârşire, la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu şi la unirea cu Hristos, de care se bucură aleşii Săi şi către care suntem chemaţi să alergăm şi să ne împărtăşim şi noi toţi. De aceea, o altă cântare bisericească, închinată sfântului în aduce laude ca acestea: „Cu nebiruită vitejie, Cuvioase Părinte Dimitrie, şi cu preaînaltă înţelepciune luptându-te împotriva patimilor şi, toată deşertăciunea urând, nicidecum nu a putut vicleanul vrăjmaş să te înşele, ca oarecând pe strămoşi, prin gustarea celor oprite sau cu ridicarea firii împotriva Ziditorului; ci cu amărăciunea înfrânării, ca o preadulce desfătare petrecându-ţi toată viaţa, desăvârşită smerenie ai câştigat… Dar Domnul, Cel ce preamăreşte pe slujitorii Săi, te-a descoperit ca pe o comoară izvorâtoare de tămăduiri, tuturor celor ce pătimesc”.

        Viaţa şi nevoinţele Sfântului Dimitrie cel Nou au rămas pildă şi dreptar de aur pentru credincioşii care însetează după împărtăşirea cu roua duhovnicească şi flămânzesc de mana harului, după dulceaţa faptelor bune, după înţelepciunea cea de sus, după dobândirea bogăţiei nepieritoare a vieţii veşnice. Din ostenelile, luptele, izbânzile şi agonisita cununei celei pururea neveştejite a Cuviosului Dimitrie cel Nou, învăţăm care sunt armele duhovniceşti ale slujitorului lui Hristos şi care este armura credinţei şi a plinirilor în care trebuie să se împlătoşeze el, spre a dobândi chemarea de fiu al lui Dumnezeu şi de moştenitor al împărăţiei cerurilor. Fiind mereu conştient că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stapâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12), Sfântul Dimitrie a dus cu bărbăţie această luptă, în toate împrejurările din viaţa sa, până la capăt. Având mijlocul său „încins cu adevărul” şi fiind „îmbrăcat cu platoşa dreptăţii”, iar picioarele „încălţate” şi „gata spre propovăduirea Evangheliei păcii” şi peste toate fiind asigurat cu „coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 14-18), el răspundea cu întreaga sa fiinţă la lucrarea harului, priveghind şi rugându-se neîncetat pentru sine, în Biserica Domnului din care se trăgea, şi pentru toţi oamenii, până la sfârşitul vieţii sale.

      Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii lui Hristos, împletită cu smerita cugetare, a fost întâia treaptă pe scara urcuşului către desăvârşirea duhovnicească pentru Sfântul Dimitrie. Luându-şi crucea şi dorind să urmeze pe Domnul, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte” (Filip. 2, 8), de lumina cea neapropiată s-a împărtăşit.

        Având în acelaşi timp grija permanentă de a nu supăra pe Dumnezeu prin delăsarea simţurilor în mrejele ademenitoare ale plăcerilor, Cuviosul Dimitrie şi-a cultivat trezvia minţii şi a purtat agonisita Duhului, stingând văpăile cărnii. Această „frică”, adică dragostea de Dumnezeu, îl întărea la săvârşirea celor plăcute Lui şi făceai să se reverse asupra sa, încă de când se nevoia în această viaţă, bucuria slavei celei în veci stătătoare.

         Dragostea, „care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… şi care nu cade niciodată” (I Cor. 30, 7); răbdarea care e cumpăna dreptei-chibzuinţe creştine şi miezul tuturor virtuţilor, căci: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”, spune Mântuitorul (Matei, 10, 22); blândeţea, care aduce pacea cu sine însuşi, pacea cu Dumnezeu şi pacea cu toţi oamenii, care înnobilează smerenia inimii şi revarsă odihnă peste sufletele încercate; adevărul care ne conduce spre adevărata libertate, la lumina cunoştinţei, şi sfinţenia vieţii, precum şi alte virtuţi care au împodobit viaţa Sfântului Dimitrie, – împletite toate cu acea revărsare a darurilor Sfântului Duh asupra fiinţei sale -, l-au ajutat să ajungă la unitatea credinţei, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, către care năzuiesc toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu.

       Ajungând Sfântul Dimitrie la binecuvântate bătrâneţi şi fiind împodobit cu atâtea virtuţi ale trăirii creştine, înflorite în liniştea pustiei, dar apropiate de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, care l-au ajutat să învingă toate ispitele venite de la fire şi de la diavol, a sosit şi vremea trecerii sale la cele veşnice. Şi, prin descoperire dumnezeiască, cunoscându-şi de mai înainte sfârşitul, după ce s-a aşezat între doua lespezi de piatră, pe ţărmul râului Lom, înconjurat fiind în chip nevăzut doar de sfinţii îngeri, şi-a încredinţat în pace sufletul său lui Dumnezeu (4). Şi trecând multă vreme, au venit apele Lomului în care s-au pornit lemnele şi pietrele de prin preajmă, făcând să cadă în apă şi cele două pietre între care erau adăpostite moaştele Sfântului Dimitrie. Fiind acoperite de nisip şi de prundiş, moaştele au rămas mult timp neştiute în albia râului, dar şi neatinse de stricăciune, pentru ca să fie scoase la lumină în chip minunat mult mai târziu. Trimiţând Dumnezeu pe îngerul Său, care s-a arătat în chipul cuviosului, în vis, unei copile ce suferea de un duh al neputinţei, i-a zis: „Dacă mă vor scoate părinţii tăi din apă, – arătându-i şi locul -, eu te voi vindeca pe tine”. Şi sculându-se copila aceea a spus părinţilor visul pe care l-a avut. Atunci, adunându-se preoţi şi popor mult, s-au dus cu toţii la locul unde zăceau moaştele sfântului. Aici adeseori se arăta o lumină, socotită de cei care o vedeau a fi o licărire de comoară ascunsă. Şi căutând cu stăruinţă, au aflat cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie, neatinse, în adâncul prundişului din albia acelui râu şi le-au scos întregi, strălucind cu adevărat ca o comoară.

         Aceste fapte mai presus de fire petrecute cu Sfântul Dimitrie, după trecerea sa din lumea noastră, adică descoperirea în chip minunat a sfintelor sale moaşte şi păstrarea lor neatinsă de stricăciune, de veacuri până astăzi, sunt mărturia revărsării Sfântului Duh asupra sa. El l-a ridicat la treapta sfinţeniei la care poate ajunge oricare credincios virtuos şi neîntrerupt înveşmântat în respectarea poruncilor dumnezeieşti

       După această minunată descoperire, cum era şi firesc, moaştele Sfântului Dimitrie au fost duse cu cinste în biserica din satul său natal – Basarabi. Fiind de faţă şi fetiţa căreia îi vorbise în vis şi alţi bolnavi, care atingându-se cu credinţă şi evlavie de trupul cel binecuvântat al cuviosului, s-au tămăduit toţi, dând slavă lui Dumnezeu. Ei vedeau că puterea harului divin se revarsă asupra aleşilor lui Dumnezeu, spre binele oamenilor, ca şi în primele zile ale creştinismului, prin Domnul nostru Iisus Hristos şi prin Sfinţii Apostoli.

       Străbătând vestea prin toate împrejurimile despre aflarea moaştelor Sfântului Dimitrie cel Nou şi despre multele minuni ce se făceau prin el, un voievod al Ţării Româneşti a trimis anume preoţi şi demnitari să se intereseze de felul cum se păstrează şi se păzesc aceste sfinte moaşte în localitatea Basarabi. Şi având în vedere pericolul turcesc care ameninţa permanent starea creştinilor subjugaţi, din sudul Dunării îndeosebi, domnitorul român a dat poruncă să se zidească în acea localitate o frumoasă biserică, pentru o mai mare asigurare şi purtare de grijă a lor. De fapt, este lucru cunoscut că domnitorii şi credincioşii ortodocşi români au făcut în decursul istoriei multe acte de binefacere, de salvare şi de păstrare a nenumărate locaşuri sfinte din Balcani, din Sfântul Munte Athos, din Antiohia, din Ierusalim, din Muntele Sinai.

       După multe minuni, binefaceri şi binecuvântări revărsate asupra binecredincioşilor, pe care Dumnezeu le săvârşea şi la moaştele Sfântului Dimitrie, între anii 1769-1774, s-a mai întâmplat un semn minunat. Fiind război între împărăţia Rusiei şi Poarta Otomană, iar armatele ruseşti conduse de generalul Saltîkov au ajuns la Dunăre şi apoi la localitatea Basarabi, unii dreptcredincioşi s-au gândit să salveze această comoară duhovnicească de furia distrugătoare a puhoiului turcesc. Generalul rus a dat poruncă în grabă ca racla Sfântului Dimitrie cel Nou să fie dusă în Rusia. Trecând cortegiul prin Ţara Românească şi ajungând la Bucureşti, un creştin ortodox român, anume Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască românilor, având în vedere că Sfântul Dimitrie este la origine valah (român) din sudul Dunării. Învoindu-se la aceasta, el a luat totuşi mâna cea dreaptă a sfântului şi a trimis-o la Kiev, unde se crede că se păstrează şi astăzi în Lavra Pecersca.

       Sfintele moaşte au fost întâmpinate de toţi credincioşii bucureşteni cu multă evlavie şi cu cinstea cuvenită, au fost aşezate în catedrala mitropoliei Ţării Româneşti din Bucureşti, în zilele Mitropolitului Grigorie. De atunci şi până astăzi, ele sunt păstrate cu sfinţenie aici. Cuviosul Dimitrie cel Nou, ocrotitor al Bucureştilor şi al Ţării Româneşti, a devenit astfel ajutător în nevoi al tuturor celor ce îl cinstesc cu evlavie, cum s-a dovedit şi pe meleagurile sale natale.

        În felul acesta s-au împlinit în mod evident acele laude închinate lui: „Unde a prisosit smerenia şi nerăutatea, acolo şi lucrarea darului dumnezeiesc s-a revărsat din belşug, că aflându-ţi inima curată, Cuvioase Părinte, Dumnezeu S-a închipuit întru tine, săvârşind fapte pe care înţelepciunea veacului acestuia nu poate să le împlinească”.

       Dar nu numai acum câteva veacuri, sfintele sale moaşte au fost salvate în chip minunat, ci şi în vremea mai nouă. În timpul primului război mondial, când o bună parte din ţara noastră, inclusiv capitala, era ocupată de armatele cotropitoare, care au încercat să-i răpească racla din catedrala patrii arhală, pentru a o neguţători sau transporta la sud de Dunăre (5), sfântul a mijlocit ca răufăcătorii să fie prinşi şi el să fie cinstit în continuare în Bucureşti. De fapt, cine ar putea istorisi toate binefacerile pe care Sfântul Dimitrie cel Nou, ca şi toţi sfinţii, le revarsă cu dragoste asupra poporului binecredincios?

      Luând în seamă aceste daruri dumnezeieşti care lucrează în lume, văzând minunile Cuviosului Dimitrie cel Nou şi facerile sale de bine, – pe care le-a arătat şi le arată credincioşilor -, Sfânta noastră Biserică îl socoteşte pe bună dreptate doctor iscusit al bolnavilor, izbăvitor al celor chinuiţi de duhuri necurate, întăritor al bătrânilor, învăţător al celor tineri, mângâietor al celor întristaţi, grabnic ascultător al celor ce se roagă, izbăvitor al celor ce sunt în primejdii, sprijinitorul întregii creştinătăţi, precum şi ocrotitorul ţării noastre.

Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu

1. Ierom. Teofil Ionescu, Sfântul Dimitrie cel Nou, Bucureşti, 1926, p. 53; Arhim.] dr. Vasile Vasilache, Sfântul Dimitrie cel Nou – Basarabov, în Prietenii lui Dumnezeu, Sfinţii, Bucureşti, 1946, p. 299.

2. Arhid. Iordan Niculescu, Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou – Basarabov, în „Glasul Bisericii”, XIV (1955), nr. 10-11, p. 609.

3. Îndrumătorul pastoral, vol. II, Bucureşti, 1951, p. 327; Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, Bucureşti, 1902, p. 730.

4. Ierom. Teofil Ionescu, op. cit., p. 54. În legătură cu moartea Sfântului Dimitrie mai există o însemnare, şi anume: sfântul ar fi suferit o moarte năpraznică, fiind atacat de tâlhari, la locul său de nevoinţe, şi apoi ar fi fost aruncat în apele Lomului, care l-au purtat până la locul în care a fost descoperit mai tîrziu (vezi Arhim. Iordan Niculescu, ibidem, p. 610).

5. Ierom. Teofil Ionescu, op. cit., p. 34-42

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 272-280, Sfântul Dimtrie cel Nou.

Categories: ORTODOXIE Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.