Acasă > ORTODOXIE > Cuviosul Siluan Athonitul, Gheron Iosif Isihastul, renașterea monahismului aghiorit și reîntoarcerea la teologia patristică

Cuviosul Siluan Athonitul, Gheron Iosif Isihastul, renașterea monahismului aghiorit și reîntoarcerea la teologia patristică

Cuviosul Siluan Athonitul, Gheron Iosif Isihastul, renașterea monahismului aghiorit și reîntoarcerea la teologia patristică

Monahismul athonit din a doua jumătate a secolului XX oferă teologiei şi Bisericii Ortodoxe universale câteva preţioase lecţii critice întrupate îndeosebi în viaţa şi învăţătura a două personalităţi duhovniceşti contemporane. Prima lecţie vine astfel din partea schimonahului rus Siluan Ivanovici Antonov (1866-1938) vieţuitor în obştea mănăstirii Russikon. Cei 46 de ani de vieţuire în regimul cenobitic tipic al unei mănăstiri athonite punctat de diferitele ascultări care îmbinau munca fizică în cadrul unei comunităţi destul de numeroase cu rostirea neîncetată a rugăciunii inimii şi participarea la ciclul zilnic al Laudelor bisericeşti şi la Sfânta Liturghie l-au consacrat pe simplul ţăran rus într-o remarcabilă figură a spiritualităţii ortodoxe. Descoperirea post-mortem a Însemnărilor scrise de Siluan şi publicarea lor de către ucenicul acestuia, Sofronie Saharov (1896-1993), alături de propria s-a lucrare Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, au dezvăluit lumii întregi un veritabil mesaj profetic. „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este formula revelată prin care monahismul athonit îşi spunea cuvântul unei omeniri care cunoştea în decursul a jumătate de secol două conflagraţii mondiale. Iar acest cuvânt afirma în mijlocul cataclismului mondial fantastica aventură interioară a sfinţeniei.

Agios Silouanos o Athonitis7

Cuviosul Siluan Athonitul

Dramatismul iubirii divine pentru umanitatea în derivă, riscurile rugăciunii, ispitele mândriei, pericolele înşelării spirituale ofereau omului modern o altă formă de beligeranţă şi prin urmare o altă formă de raportare la infernul violent care cuprinsese civilizaţia modernă. În aparenta s-a rupere de societate, monahul athonit trăieşte din interior şi în straturile cele mai profunde experienţa dramatică prin care societatea europeană trecea în prima jumătate a secolului. De aici şi mesajul profetic pe care stareţul Siluan îl transmitea prin viaţa şi însemnările sale, că în mijlocul infernului deznădejdii iubirea lui Hristos se coboară prin acelaşi act de asumare şi copleşire. Fapt ce şi-a găsit confirmarea în actul de canonizare (1987) din partea Patriarhiei Ecumenice unde sfântul Siluan este numit „dascăl apostolic şi profetic al Bisericii”.

***

A doua figură exemplară a monahismului athonit din prima jumătate a secolului XX vine din mediul eremitic. Francisc Kottis (1897-1959), pe numele său de monah Iosif Isihastul, reprezintă figura complementară pe care tradiţia athonită o va oferi Bisericii şi lumii întregi alături de mesajul profetic al stareţului Siluan. Născut la 2/14 noiembrie 1897 în insula Paros, tânărul Francisc îşi va petrece anii de tinereţe într-o situaţie materială precară care-l va împiedica să facă studiile pentru care dovedise o înzestrare promiţătoare. Acest stigmat îl va urmări toată viaţa, lipsa unei culturi solide fiind extraordinar contrabalansată doar de o profundă şi trăită cunoaştere a culturii tradiţiei isihaste ortodoxe. Anul 1914 care marca începutul Primului Război Mondial îl găseşte pe Francisc, acum în vârstă de 17 ani, plecat la Atena în încercarea de a-şi găsi un loc de muncă. După un scurt interval în care a lucrat pe rând în mină, apoi ca bucătar şi brutar, se înrolează în marină în septembrie 1915, an în care Grecia intra şi ea în război. În urma unui vis şi descoperind acum literatura hagiografică în care a fost introdus prin „Noul Martiriologiu” al sfântului Nicodim Aghioritul, hotărăşte să se dedice vocaţiei monahale. Intrarea propriu-zisă în cin va fi precedată însă de o perioadă de nevoinţe ascetice în lume. Timp de aproximativ 4 ani se va deda unor veritabile exerciţii ascetice sihăstreşti în locurile izolate din împrejurimile capitalei elene, încercând să imite pe cât posibil asceza aspră şi actele de filantropie ale sfinţilor cuvioşi aghioriţi.

0 Douglas Lyttle 54 a11

Toate aceste experienţe solitare ameninţate de pericolul de a cădea în înşelare în lipsa unui îndrumător duhovnicesc îl vor determina pe Francisc să aleagă calea consacrată a monahismului în emblematica patrie a călugărilor, muntele Athos. Astfel la începutul anului 1921 păşeşte pe promontoriul estic al peninsulei Chalkidiki. La acea dată muntele era populat de 5000 de monahi, majoritatea greci, dar şi ruşi, români, bulgari, sârbi şi georgieni. Entuziasmul tânărului novice şi dorinţa lui de a urma cu stricteţe viaţa austeră descoperită în scrierile aghioritice s-au lovit însă de constatarea amară a faptului că locul în sine nu poate da nevoitorului rugăciunea adevărată fără un povăţuitor duhovnicesc experimentat. Or găsirea acestui povăţuitor pe calea vieţii monahale s-a dovedit a fi o adevărată provocare. Monahismul athonit din primul deceniu al secolului trecut se aflat în declin. Deşi numărul mare de monahi trimitea la o atmosferă însufleţită, centrul de greutate al vieţii înclina preponderent spre viaţa de obşte, ritmată de ciclul zilnic al celor şapte Laude şi de Sfânta Liturghie. Intuiţia gheronului Iosif şi trista realitate a penuriei de duhovnici isihaşti încercaţi constituiau semnul că viaţa din mănăstirile cenobitice stătea sub ameninţare unui anumit imobilism formalist şi comod. Săvârşirea zilnică a slujbelor părea să creeze în mentalitatea vieţuitorilor sentimentul unei anumite suficienţe. Dobândirea mântuirii echivala cu respectarea ritualistă a prescripţiilor tipiconale cu sau fără perspectiva unei restaurări duhovniceşti a omului interior. Cvasi-milenara tradiţie monahală era înghiţită de reflexele formaliste ale unui tradiţionalism încremenit care-şi declina identitatea prin antiteză cu catolicismul sau protestantismul. Cu excepţiile de rigoare, pentru un tânăr novice cum era Francisc entuziasmat de perspectiva vieţii îngereşti şi de culmile urcuşului ascetico-mistic, se găseau prea puţin îndrumători încercaţi care să întrupeze în sens autentic calităţile părintelui duhovnicesc.

La câteva luni de la sosirea în Sfântul Munte Francisc se întâlneşte cu renumitul Gheron Daniil Katunakiotul, un duhovnic evlavios, cărturar şi cu o bogată experienţă a vieţii ascetice, de altfel, şi un bun prieten al sfântului Nectarie mitropolitul de Pentapole (1846-1920). Sub îndrumarea stareţului Daniil începe primele experienţe ascetice sub ascultare, situaţie care presupunea tăierea voii personale şi mărturisirea zilnică a gândurilor. Aceasta este perioada în care tânărul Francisc, care nu era încă tuns în monahism, primeşte darul rugăciunii neîncetate asemenea mai vârstnicului său contemporan Siluan Athonitul, încă de la vârsta noviciatului. Precocitatea harismatică de care dădea dovadă novicele îl va determina însă pe stareţul Daniil să-l trimită pe acesta să facă mai întâi experienţa vieţii de ascultare la Chilia Bunavestire a celor doi bătrâni Efrem şi Iosif care erau şi fraţi după trup. Încă de acum începe să fie însoţit de tovarăşul de o viaţă, monahul Arsenie.

Sursa si continuarea> pemptousia.ro

Categories: ORTODOXIE Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.