Acasă > Cuvinte de folos > Decalogul tâlcuit de Sfântul Grigorie Palama

Decalogul tâlcuit de Sfântul Grigorie Palama

Decalogul tâlcuit de Sfântul Grigorie Palama

Al celui întru sfinţi, Părintelui nostru

Grigorie Palama, Decalogul poruncilor după Hristos[1]

1. Domnul Dumnezeul tău Unul Domn este [Dt 6, 4]

Domnul Dumnezeul tău Unul Domn este [Dt 6, 4] , cunoscut în Tatăl si în Fiul si în Duhul Sfânt: în Tatăl-nenăscut, în Fiul-născut, fără de început, fără de timp si fără patimă, Cuvântul cel întrupat, Care prin însuşi trupul Lui a uns ceea ce a luat de la noi, de unde şi numele de Hristos — adică Cel Uns; şi în Duhul Sfânt — Acelaşi Care de la Tatăl purcede, nu prin naştere, ci prin purcedere. Numai şi numai Acest Dumnezeu este adevărat — Cel în Treimea ipostasurilor, Unul Domn fiind şi neîmpărţit: prin fiinţă, voinţă, slavă, putere şi lucrare şi prin toate cele prin care cunoaştem dumnezeirea. Pe Acesta singur îl vei iubi şi Acestuia Unuia I te vei închina din tot cugetul tău, din toată inima ta şi cu toată puterea ta, şi vor fi cuvintele Lui şi aşezămintele Lui întru inima ta, pentru ca să le faci pe ele. Să cugeţi şi să vorbeşti despre ele când stai sau când mergi, dormind sau treaz fiind [Dt 6, 5-7]. Şi îţi vei aminti pururea de Domnul Dumnezeul tău [Dt 8, 18] şi de El singur te vei teme [Dt 6, 13] şi nu îl vei uita pe El, nici poruncile Lui; în acest chip, îţi va da ţie putere ca să faci voia Lui. Căci nimic altceva nu cere de la tine decât să te temi de El şi să-L iubeşti şi să mergi în toate căile Lui [Dt 10, 12]. Aceasta este slava ta [Dt 10, 21] şi Acesta este Dumnezeul tău.

Să nu cinsteşti întru nimic nepătimirea îngerilor celor mai presus de lume, nici invizibilitatea lor, necorporalitatea lor, nici neputinţa căderii lor dintru acestea, nici înţelepciunea — dacă ea este spre rătăcire —, nici adâncimea cugetului şi toată măiestria, nici orice altceva dintre cele a căror cinstire este cuvenită numai şi numai lui Dumnezeu. Să nu-ţi fie luarea-aminte la măreţia cerurilor şi la felurimea mişcărilor acestuia, la strălucirea soarelui sau limpezimea lunii, la sclipirea celorlalte stele, nici la buna întocmire a văzduhului, la bogăţia mării şi a pământului sau la vreun oarecare lucru dintre acestea, toate câte sunt făptura mâinilor lui Dumnezeu. Căci acestea toate sunt numai supuse lui Dumnezeu, toate sunt zidirea mâinilor Lui şi a Cuvântului Lui, de vreme ce sunt aduse la fiinţă din nefiinţă prin Cuvântul Cel fără de început, căci El Însuşi a zis şi s-au făcut, El Însuşi a poruncit şi s-au zidit [Ps 32, 9]. Pe Acesta deci singur Stăpân şi Ziditor a toată făptura să-L cinsteşti ca Dumnezeu, de El să te lipeşti cu dragoste şi către El să te întorci ziua şi noaptea de la căderile în păcate, cele de voie şi cele fără de voie. Căci El Însuşi este împreună-pătimitor, milostiv, mărinimos şi mult milosârd [Ps 102, 8] şi pururea făcător de bine, făgăduitorul şi dăruitorul împărăţiei cereşti şi fără de sfârşit, viaţă fără de durere, viaţă fără de moarte şi lumină spre bucurie nespusă celor evlavioşi şi celor ce se închină Lui şi Îl iubesc şi-I păzesc toate aşezămintele Lui.

Dar este şi Dumnezeu osârduitor [Iș 20, 5] şi drept judecător, pedepsitor înfricoşat, răsplătind celor ce nu se tem de El şi celor ce nu cred în El şi care stau împotriva poruncilor Sale, veşnică muncă, foc nestins, durere neîntreruptă, tulburare nedepărtată; veşmântul întunericului, locaş întunecat fără de lumină, sălaş înnegurat şi apăsat, cea vrednică de milă scrâşnire a dinţilor [Mt 8, 12], viermele cel neadormit care-şi varsă veninul [Mc 9, 48] şi toate cele care s-au pregătit de la început răutăţii celei căzute şi, împreună cu aceasta, a tuturor celor care s-au lăsat amăgiţi de ea şi celor care i-au urmat ei [Mt 25, 41], lepădând în faptă, în cuvânt şi în cuget pe Însuşi Făcătorul lor.

2. Nu vei face nici o asemănare a toate câte sunt în cer sus şi toate câte sunt jos pe  pământ şi în apă ca să te închini lor şi să le cinsteşti ca Dumnezeu [Iș 20, 4 ; Dt 5, 8]

Nu vei face nici o asemănare a toate câte sunt în cer sus şi toate câte sunt jos pe  pământ şi în apă ca să te închini lor şi să le cinsteşti ca Dumnezeu [Iș 20, 4 ; Dt 5, 8]. Toate sunt zidirea lui Dumnezeu Unuia, Cel de la sfârşitul veacurilor Care a luat trup din pântece fecioresc, Care a fost văzut pe pământ, trăind printre oameni [Bar 3, 38] şi pătimind pentru mântuirea lor, murind şi înviind, care S-a înălţat la ceruri cu trupul şi şade de-a dreapta măririi [Evr 1, 3] şi cu al cărui trup iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii [2 Tim 4, 1]. Aşadar, Acestuia Care pentru noi, S-a înomenit îi vei face icoană pentru iubirea către Acela şi îţi vei aminti prin ea de El şi prin ea (icoană) te vei închina Lui, ridicându-ţi mintea ta la închinăciunea acelui Trup al Mântuitorului Care şade de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Asemenea şi înfăţişările sfinţilor le vei face şi le vei cinsti nu ca dumnezei (căci aceasta nu este îngăduit), ci pentru evlavia şi dragostea ta către aceia şi pentru preamărirea lor, ridicându-ţi prin mijlocirea icoanei mintea către aceia. Căci şi Moise a făcut icoanele heruvimilor înlăuntrul Sfintei Sfintelor [Iș 25, 7], iar Sfânta Sfintelor însăşi era un chip al celor mai presus de ceruri, iar locul sfânt în care şedea poporul, sfânta închipuire înfăţişa întregul cosmos. Pe aceea a numit-o şi Moise „sfântă”[2], proslăvind nu pe cele zidite ci, prin acelea, pe Dumnezeul cerului şi al pământului, iar tu nu vei considera dumnezei icoanele Domnului Hristos şi ale sfinţilor Lui, ci, prin acestea, te vei închina Celui după al Cărui chip şi asemănare ne-a făcut pe noi mai întâi, iar mai pe urmă, a găsit de cuviinţă, în negrăita Lui iubire de oameni, să împrumute chipul si asemănarea noastră, deve­nind, potrivit acesteia, circumscris[3]. Dar nu numai dumnezeieştii Lui icoane te vei închina, ci şi chipului crucii Lui, căci este semn foarte mare şi biruinţa lui Hristos asupra diavolului şi a cetei potrivnicilor, care fug şi se înfricoşează privind chipul aceleia. Acest chip, al cărui prototip a fost prefigurat mai înainte, este preamărit mai presus de cuvânt în profeţii, lucrând cele mai mari minuni. Iar la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a răstignit pe ea, când va veni să judece viii şi morţii, se va arăta mai întâi acest mare şi înfricoşător semn cu putere şi slavă multă [Mt 24, 30].

Să-L slăvim aşadar pe acesta acum pentru ca să putem vorbi nestrâmtoraţi, atunci când îl vom privi în faţă şi împreună cu el să fim preamăriţi. Şi te vei închina şi la icoanele sfinţilor, ca unii ce împreună s-au răstignit cu Domnul având mereu în minte chipul Sfintei Cruci şi, prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, să ajungi la minunea participării (părtăşiei), împreună cu sfinţii, la păti­mirea lui Hristos. La fel, la sfintele morminte ale acestora, precum şi dacă a rămas ceva din oasele lor; căci harul lui Dumnezeu nu le-a părăsit pe ele, după cum nici trupul cel vrednic de toată cinstirea al Mântuitorului nostru Hristos nu a fost lipsit de dumnezeirea Lui la moartea Lui cea făcătoare de viaţă. Aşadar, făcând acestea şi preamărind pe aceştia care au preamărit la rândul lor pe Dumnezeu, îi aduci slavă însuşi Domnului — ca unora care s-au arătat cu faptele desăvârşiţi în dragostea lui Dumnezeu, pentru ca să fii preamărit împreună cu ei de Dumnezeu, după cum cântă David: „Prin mine, prietenii Tăi au fost cinstiţi, Doamne!” [Ps. 138, 17].

3. Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deşert [Iș 20, 7; Dt 5, 11]

Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deşert [Iș 20, 7; Dt 5, 11] din cauza celor pă­mânteşti, sau de frica oamenilor, sau de ruşine, sau din pricina câştigului personal sau jurând strâmb. Căci jurământul strâmb este tăgăduirea lui Dumnezeu. Pentru această pricină, să nu te juri deloc, ci să fugi cu totul de orice jurământ, fiindcă prin jurământ vine călcarea lui şi îndepărtarea de Dumnezeu şi socotirea ta cu cei fără de lege. Prin urmare, adeverindu-te în toate cuvintele tale, vei depune cel mai îndreptăţit jurământ. Iar de se va întâmpla oarecând să te lepezi pe tine însuţi după ce ai jurat, ceea ce este unul din cele mai detestabile lucruri şi dacă cele ce ai făgăduit sunt conforme cu poruncile lui Dumnezeu, atunci vei căuta a plini „jurământul” după lege. Altminteri, tu însuţi îţi vei cere osândă, fiindcă ai jurat deplin; atunci prin milosârdie, prin rugăciuni şi plâns şi prin reaua pătimire a trupului, să-L îmblânzeşti pe Hristos, Care a zis „să nu juri” [Mt 5, 34]. Iar dacă, dimpotrivă, ai jurat pentru ceva dintre cele care sunt  contra poruncilor, ia seama ca nu cumva, prin împlinirea jurământului, să săvârşeşti vreo fărădelege şi să fii socotit astfel dimpreună cu Irod, ucigaşul proorocului înaintemergător [Mt 14, 7-12]. În acest caz, tu calcă acel jurământ al fărădelegii, făgăduind ţie însuţi să nu mai juri vreodată, rugându-te ca Dumnezeu să-ţi fie iarăşi milostiv şi folosind sârguinţa cea cu multe lacrimi, pentru îndreptările pe care le-a făgăduit mai înainte.

4. O zi din săptămână care se şi numeşte Ziua Domnului [Ap 1, 10] este hărăzită lui Dum­nezeu

O zi din săptămână care se şi numeşte Ziua Domnului [Ap 1, 10] este hărăzită lui Dum­nezeu, căci în acea zi a înviat din morţi, precum a arătat-o mai înainte (adeverind prin aceasta învierea cea obştească), în care va înceta orice lucrare a celor pământeşti. Aşadar, vei sfinţi această zi [cf. Iș 20, 8-11; Dt 5, 14-15] şi nici o lucrare neduhovnicească nu vei săvârşi, în afara celor absolut trebuincioase. Vei îngădui şi celor care se află sub porunca ta sau împreună cu tine să afle tihnă, pentru ca în acest chip să slăveşti pe Cel Care prin moartea Sa ne-a primit pe noi la Sine şi, înviind, a înviat o dată cu El şi firea noastră cea căzută. Şi îţi vei aminti de veacul ce va să vină şi vei cugeta la toate poruncile şi îndreptările Domnului. Şi te vei cerceta pe tine ca să fii cu băgare de seamă şi să nu calci alături de lege şi să te faci răpitor. Te vei îndrepta pe tine în toate căile Domnului şi prin aceasta te vei lipi de Biserica lui Hristos şi vei rămâne în ea la toate slujirile ei, împărtăşindu-te cu credinţă şi în curăţie, ca fără de osândă să te faci părtaş Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos, ca să pui început desăvârşit vieţii tale; şi înnoindu-te pe tine prin priveghere, te vei pregăti pentru primirea bunurilor celor veşnice ce vor să fie. Căci pentru cele pământeşti nu ajung toate celelalte zile la un loc, dar în Ziua Domnului, ca să rămâi aproape de Dumnezeu, le vei lăsa pe toate, în afara celor absolut necesare traiului. În acest chip, avându-L pe Dumnezeu şi depărtându-te de orice prilej de a da loc diavolului, nu vei călca poruncile; atunci focul patimilor nu te va arde şi greutatea păcatelor nu te va răzbi.

De asemeni, vei sfinţi şi ziua sâmbetei prin nelucrarea faptelor rele. Vei adăuga tot la Ziua Domnului şi toate sărbătorile mari, socotindu-le deopotrivă acesteia, ţinând aceleaşi lucrări şi depărtându-te de aceleaşi rele.

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta [Iș 20, 12 ; Dt 5, 16]

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta [Iș 20, 12 ; Dt 5, 16] pentru că Dumnezeu ţi-a dat viaţă prin ei şi aceştia împreună cu Dumnezeu sunt pricinuitori ai vieţii tale. Aşijderea şi tu îi vei cinsti şi vei iubi pe aceştia după Dumnezeu, dacă aceştia sunt împreună cu tine lucrători pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru poruncile Lui. Dacă însă nu sunt astfel, vei fugi deci fără de întârziere, căci în acest caz ei îţi sunt ţie pricină de poticnire şi este mai de folos pentru adevăr şi credinţa mântuitoare, fiind ei de altă credinţă, nu numai să fugi, ci să-i şi urăşti. Dar nu numai pe aceia, ci şi pe toţi cei de altă unire şi mărturisire, astfel ca până şi mădularele tale să se scârbească de simţirea acelora şi întreg trupul tău cu partea lui pătimaşă[4].

Căci dacă cineva „nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, pe copiii şi fraţii săi, până chiar şi sufletul lui, nu-şi ia crucea sa şi nu urmează Mie, nu este vrednic de Mine” [Lc 14, 26-27], a spus Hristos. Aşadar, în ceea ce-i priveşte pe părinţi şi pe cei dragi după trup şi pe fraţi, întru acest chip (să-ţi fie): pe cei legaţi între ei prin credinţă şi care nu sunt piedică pentru mântuire, îi vei cinsti şi îi vei iubi. Iar dacă se cere să cinsteşti pe părinţii cei după trup, cu cât mai mult îi vei cinsti şi iubi pe cei care s-au făcut ţie părinţi după duh? Aceştia, de la ceea ce eşti, te-au făcut să fii mai bun şi ţi-au dat ţie lumina cunoştinţei şi te-au născut pe tine prin Botezul naşterii din nou şi te-au întărit pe tine în nădejdea învierii şi a nemuririi şi celei fără de sfârşit împărăţie şi moştenire şi te-au făcut pe tine din nevrednic, vrednic [cf. Ier 15, 19] de bunătăţile cele veşnice faţă de cele trecătoare. Te-au făcut pe tine fiu şi ucenic nu al vreunui om oarecare, ci al Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos [Is 14, 3; In 6, 45] care te-a uns pe tine cu duhul înfierii [Rm 8, 15], Acela Care a zis: „să nu vă numiţi voi părinţi pe pământ, nici învăţător, căci Unul este Tatăl vostru, iar învăţător vă este Hristos” [Mt 23, 9-10].

Aşadar, întreaga cinste şi dragoste se cuvine părinţilor celor duhovniceşti, fiindcă de la aceştia cinstirea se înalţă către Hristos şi către Duhul Cel Preasfânt de la Care şi primiţi înfierea, precum către Tatăl Cel ceresc, de la Care este numită toată părinţimea în cer şi pe pământ [Ef 3, 15]. Te vei strădui deci pururea în această viaţă să-ţi afli un părinte duhov­nicesc, căruia să-i mărturiseşti orice păcat şi orice gând şi să primeşti de la acesta îndreptare şi iertare. Căci unora ca aceştia le este dat să dezlege şi să lege su­fletele şi toate câte vor fi legate pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi toate câte se vor dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri [Mt 18, 18]. Acest har şi această putere le primesc de la Hristos pentru care pricină te vei supune acestora şi nu te vei împotrivi lor, ca nu cumva să aduci vătămare sufletului tău. Căci dacă cel care se împotriveşte părinţilor săi după trup, în lucruri care nici măcar nu sunt amintite în Legea dumnezeiască, este dat morţii după Lege [Iș 21, 16], cum atunci nu îşi va pierde sufletul său, cel ce se împotriveşte părinţilor celor după duh şi povăţuitori şi nu urmează Duhului lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în aceştia?

Pentru această pricină, cere sfatul şi supune-te întru totul părinţilor tăi duhovniceşti, ca să fie mântuit sufletul tău şi să devii moştenitor al veşnicelor şi nestricăcioaselor bunătăţi.

6. Să nu desfrânezi [Iș 20, 14; Dt 5, 18]

Să nu desfrânezi [Iș 20, 14; Dt 5, 18], ca nu cândva să faci un mădular al lui Hristos potrivnic Lui şi să fii mădular desfrânat [1 Co 6, 15] şi să fii tăiat de la dumnezeiescul trup şi aruncat în gheenă. Căci dacă fiica preotului, desfrânând în fărădelegi, la dreapta Judecată este aruncată în foc să ardă [Lv 21, 9], ca una care a necinstit numele tatălui său, cu cât mai mult este mai vrednic de veşnica osândă cel ce dedă trupul lui Hristos la o astfel de necurăţie?

Dacă însă te lepezi de aceasta şi petreci în feciorie [Mt 19, 12] pentru a putea să fii întreg al lui Dumnezeu şi, prin iubirea de desăvârşire, să fii desăvârşit unit cu Acela, rămânând în El toată viaţa, îngrijeşte-te să nu te laşi abătut niciodată de la cele ale lui Dumnezeu [1 Co 7, 35], pregustând viaţa veşnică şi trăind încă de pe pământ ca îngerii în ceruri. Căci îngerilor le este potrivită fecioria [Mt 22, 30], şi asemenea lor se face — chiar în acest trup petrecând — tot cel ce păzeşte feciorelnica neprihănire. Dar încă mai presus de „îngeri”, se face el asemenea Tatălui ceresc, Care mai înainte de veci a născut în feciorie; (se mai face asemenea) şi Celui feciorelnic care din feciorelnic Tată a venit la început prin naştere, iar la plinirea vremii din Fecioara Maică născându-Se cu trupul: şi (mai este) asemenea Celui Care a venit în chip negrăit dintr-Unul Tatăl, nu născut, ci purces, Duhul Sfânt. Lui Dumnezeu se aseamănă acela şi în nestricăcioasă nuntă este unit cu El. Cel care alege adevărata feciorie, trăieşte în neprihănire cu trupul şi cu cuvântul şi cu mintea, împodobindu-se cu podoaba fecioriei.

Iar de nu alegi fecioria, nicidecum nu te poţi asemui lui Dumnezeu: îţi este totuşi îngăduit să ai o singură soţie întru Domnul după lege şi cu aceasta singură să trăieşti, ca propriul tău vas să-l ţii în sfinţenie [1 Tes 4, 4], abţinându-te cu toată puterea de la altele. Vei putea însă să te abţii de la aceasta în chip desăvârşit, dacă te vei păzi însă de întâlnirile cele de ruşine şi de te vei feri a spune şi a auzi cuvinte des­frânate. De la toate acestea îţi vei întoarce însăşi privirea ta, a trupului şi chiar a minţii, atât cât este cu putinţă; şi te vei obişnui ca nu cumva să cauţi cu indiscreţie la frumuseţea chipurilor, căci „acela care priveşte o femeie şi o pofteşte pe ea a desfrânat deja cu ea în inima sa” [Mt 5, 28] şi din pricina aceasta necurată este inima lui înaintea lui Hristos Care caută, mai presus de orice, la inima noastră [1 Rg 16, 17]. Căci de la privirea cea iscoditoare şi de la neruşinarea trupului se naşte în suflet tulburarea. Dar de ce vorbesc despre desfrânare şi adulter şi toate necurăţiile care se află în însăşi firea cea căzută, când de la o simplă privire neîngăduită aţintită asupra frumuseţilor trupeşti, omul este târât, fără de nici o împotrivire, la cele mai de jos, până la grosolăniile cele împotriva firii. Drept aceea, tu, tăind de la tine rădă­cinile cele amare ale păcatului, să nu porţi roadele cele aducătoare de moarte, ci să aduci rodul curăţiei şi al sfinţeniei care se dobândeşte din aceasta şi fără de care nimeni nu-L poate vedea pe Domnul [Evr 12, 14].

7. Să nu ucizi [Iș 20, 15; Dt 5, 17]

Să nu ucizi [Iș 20, 15; Dt 5, 17], ca să nu cazi din cinstea de fiu al Aceluia Care şi pe cei morţi îi poate învia şi astfel să te faci fiu, prin asemenea faptă, celui care încă de la început a fost ucigător de oameni [In 8, 44]. Căci uciderea porneşte de la o înfruntare, care la rându-i vine din semeţie, iar aceasta de la mânie, iar mânia se naşte în noi de la vreo păgubire ce ni se aduce nouă de la ceilalţi sau de la zavistie sau de la împotrivire. Pentru aceasta „celui care îţi ia ţie haina, să nu i te împotriveşti ca să-ţi ia şi cămaşa”, spune Hristos [Lc 6, 29]. Şi pe cel care te loveşte, nu-l lovi la rându-ţi şi nici nu batjocori pe cel ce te batjocoreşte, fă la fel şi tu şi vei fi slobozit de cele rele ale căderii în ucidere. Ţie deci ţi s-au iertat păcatele cele săvârşite împotriva lui Dumnezeu, căci spune: „Iertaţi şi vi se va ierta vouă” [Lc 6, 37]. Însă acela care vorbeşte de rău şi lucrează cele rele, acela îşi cere lui osândă veşnică pe dreptate [cf. 1 Tes 1, 9], căci cel ce spune fratelui său „nebunule” este vrednic de gheena focului, spune Hristos [Mt 5, 22]. Deci, dacă poţi să scoţi răul din rădăcină, sălăşluind în suflet fericirea blândeţii, dă slavă lui Hristos, Învăţătorul şi împreună-lucrătorul faptelor bune, fără de care, precum ni s-a predat nouă, nu putem săvârşi binele în nici un chip [In 15, 5]; iar de nu ai putut să rămâi fără de mânie, atunci mânie-te împotriva ta, defăimează-te pe tine şi pocăieşte-te înaintea Lui Dumnezeu şi a celuia căruia i-ai zis sau făcut ceva rău.

Căci cel care de la început se pocăieşte nu ajunge până la sfârşit cu aceasta. Cel care însă rămâne nepăsător în acestea mici, prin ele va cădea în cele mari.

8. Să nu furi [Iș 20, 15; Dt 6, 19]

Să nu furi [Iș 20, 15; Dt 6, 19], ca să nu se vădească cele ascunse ale tale, şi ca nu cumva, dispreţuind acestea, să înmulţeşti nenumărat muncile tale. Căci este mai bine ca din propriile tale bunuri să dai nevoiaşilor în ascuns, decât să primeşti de la alţii, pentru ca Dumnezeu Cel care vede în ascuns să-ţi răsplătească ţie însutit [Mt 6, 4] şi să-ţi dea viaţă veşnică în veacul ce va să vie [Mc 10, 29].

9. Să nu mărturiseşti strâmb [Iș 20, 16; Dt 5, 20]

Să nu mărturiseşti strâmb [Iș 20, 16; Dt 5, 20], ca să nu te asemeni aceluia care la început l-a clevetit pe Dumnezeu Evei şi să te faci împreună cu acela blestemat [Fc 3, 14]. „Căci este mai bine, pentru a nu cădea sub blestem” să nu suferi nici apropierea păcatului, ca să nu te asemeni lui Ham, ci lui Sem şi Iafet şi să capeţi astfel binecuvântări [Fc 9, 20-27].

10. Să nu râvneşti la bunul altcuiva sau câştigul şi avutul lui, sau la slava lui, nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău [Iș 20, 17; Dt 5, 21]

Să nu râvneşti la bunul altcuiva sau câştigul şi avutul lui, sau la slava lui, nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău [Iș 20, 17; Dt 5, 21]. Căci pofta care se zămisleşte în suflet naşte păcatul, iar păcatul sfârşeşte prin a aduce pe lume moartea [Iac 1, 15]. Deci tu nu râvni la nimic din cele ce sunt ale altora şi păzeşte-te, de poţi, de pofta cea hrăpăreaţă. Fiindcă este mai bine a da dintre ale tale celor ce cer şi să-i miluieşti după putinţă, făcând milă şi să nu te întorci de la cel care vrea să împrumute bani de la tine [Mt 5, 42]; iar de vei fi păgubit, vei păstra cele pierdute la Domnul, deşi, aici pe pământ, cel ce îţi aduce pagubă ar părea unul dintre vrăjmaşii tăi [Iș 23, 4-5]. Căci în acest fel vei schimba răul şi, prin bunătate, vei birui răutatea [Rm 12, 21], precum ţi-a poruncit ţie Hristos.

Păzind aceasta din toată puterea ta şi întru acestea petrecând, vei aduna în sufletul tău comoara evlaviei şi vei bineplăcea lui Dumnezeu şi vei fi preschimbat în bun de către El, ca moştenitor al bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, cărora şi noi să ne facem părtaşi cu harul şi iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului şi Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine toată cinstea, slava şi închină­ciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

  

[1] Traducerea a fost realizată de Laura Enache după PG 150, 1089-1101 și publicată în revista Teologie și Viață, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 2003, pp. 263-269. Textul a fost completat cu referințele scripturistice după ediția italiană a lui Ettore Perrella, Gregorio Palamas,Che cos’e l’ortodossia – capitoli, scritti ascetici, lettere, omelie, Bompiani, 2006, pp. 344-361.

[2] Textul Sfântului Grigorie Palamas aduce un argument în favoarea reprezentării iconice din Vechiul Testament. Este vorba de descrierea sinagogii care prezenta o structură aparte, distingând, prin construcţie, Sfânta – locul unde stătea poporul şi unde se citea Torah şi se oficia serviciul divin-, de Sfânta Sfintelor, loc în care nu avea acces decât arhiereul o dată pe an. Aceste două locuri erau zugrăvite cu chipuri de heruvimi şi serafimi, îngeri – în Sfânta Sfintelor şi cu înfăţişări ale întregului univers creat, în locul numit doar „Sfânta”; astfel, sinagoga apărea ca un chip al lumii văzute în Sfântă şi ca un chip al lumii nevăzute în „Sfânta Sfintelor”. Această structură se păstrează şi în Biserica Ortodoxă, altarul cores­punzând vechii Sfinte a Sfintelor desigur cu schimbările de semnificaţie ce se impun.

[3] Se referă la întruparea Mântuitorului. La început omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Hristos Întrupându-Se a primit chipul şi asemănarea noastră asumându-Şi o dată cu ea, trupul, firea, cugetul, simţirea, afectele – totul afară de păcat, deci – întreaga existenţă omenească circumscrisă spaţiului şi timpului. Prin însuşi acest fapt, având o existenţă istorică şi un trup omenesc real, fiind om desăvârşit, Mântuitorul devine reprezentabil în icoane – ceea ce înainte vreme, pentru evrei, era cu neputinţă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Mântuitorul S-a înălţat la ceruri cu trupul, iar Sf. Grigorie nu uita niciodată să amintească faptul că atunci când ne închinăm sfintelor icoane ne înălţăm cu mintea la acel trup al Mântuitorului care şade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Dar prin faptul că în marea lui smerenie Mântuitorul a binevoit să „sărăcească”, golindu-se de dumnezeirea Sa – kenosis, asumându-Şi trupul omenesc l-a ridicat pe acesta la demnitatea dumnezeirii. Se poate vorbi la Sf. Grigorie Palamas de o adevărată theo-anthropologie cu fundamente în teologia Sf. Pavel.

[4]  Se referă la mânia cea îndreptăţită pe care sufletul drept o simte faţă de păcat.

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: