Acasă > Cuvinte de folos > DESPRE ÎNTÂLNIREA CU APROAPELE

DESPRE ÎNTÂLNIREA CU APROAPELE

DESPRE ÎNTÂLNIREA CU APROAPELE

pr. Răzvan Ionescu

 

Mi-e dor de România bunăcuviinței și delicateții întâlnirii aproapelui, în care intuiești prezența lui Hristos.

 Trăirea vieții Bisericii ne poartă (aș spune chiar ne sălășluiește) în proximitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu este o metaforă, ci un fapt de viață cât se poate de concret. Există o simțire lăuntrică crescândă până la convingerea lăuntrică cea mai profundă privind recunoașterea lui Dumnezeu în sufletul tău: pur și simplu știi că este El, Îl recunoști. Iar cu El în suflet, simți cum se instalează treptat în tine, în pofida propriilor neputințe și căderi pe care le dorești vindecate, o demnitate care nu vine de la om și care te realizează personal așa cum nici o funcție sau titlu din această lume nu ar putea-o face. Cât de frumos, și în același timp de realist vedea Olivier Clément sfințenia cea care crește pe rănile cicatrizate ale păcatelor!

Atunci când resimt în suflet restaurarea propriei persoane, și deci demnitatea pe care Dumnezeu o așază în persoana mea, mă simt purtat către împlinire. Mă bucur deopotrivă ca cel de lângă mine să intuiască frumusețea și primăvara care răsar tainic în sufletul meu, mai ușor de sesizat după momentul spovedaniei sau al participării la sfânta liturghie, dar nu e obligatoriu ca toți să aibă ochi pentru ele. Ele rămân întrucâtva taina cea dintre mine și Dumnezeu. Se manifestă însă prin modul în care îmi vine, la modul cel mai concret, pe stradă, în autobuz, la servici, să mă raportez și să interacționez cu ceilalți. A fi creștin nu înseamnă nicidecum a fi purtător de etichetă, ci a fi un lucrător al Duhului pe care Dumnezeu îl așază în noi prin dumnezeiasca liturghie la care particip sistematic spre continua-mi reîmprospătare și regenerare. A fi creștin înseamnă a te purta întru Duhul lui Dumnezeu, iar roada Duhului este blândețea, pacea, îndelunga răbdare…

Dacă ar fi să ne luăm după bădărănia și insolența și lipsa noastră de răbdare unii cu alții, manifestă în emisiuni de mare audiență, în presă, în Parlament, în mijloacele de transport, pe stradă, mai ales la volan în trafic, România noastră este îndelung suferindă duhovnicește. Ne-am dori bineînțeles ca celălalt să fie serviabil, drăguț, atent, îndatoritor, iar noi fugim oarecum de greul duhovnicesc al rezistenței în fața mizeriei umane din care unii fac titlu de glorie. Omul duhovnicesc rămâne însă un om delicat, fin, înțelegător al neputinței celuilalt, care nu condamnă, ci compătimește. Este oare acesta sortit dispariției pentru ca cel bădăran, aparent mai puternic și mai descurcăreț social, să rămână? Darwin ne-ar duce cu gândul în această direcție. Și totuși…

Cel ce le ține pe toate, Dumnezeul nostru, ne arată că ordinea profundă a lumii este duhovnicească. Că duhovnicia structurează lumea în cer și pe pământ, și că în pofida valurilor și valorilor de suprafață, date de tendințe de tot felul alimentate mediatic sau subteran, ea va fi cea care va rezista prin Duhul lui Dumnezeu. Din păcate, asprimea și indiferența și neglijența cu care ne întâmpinăm unii pe alții nu ne lasă timp să reflectăm: dincolo de o anumită reușită în treburile noastre zilnice, în interesul nostru individual sau de familie sau de firmă, contează cum am trăit ziua, momentul, clipa, orele, cum am știut să fim oameni în curgerea acestui timp atât de important lăsat nouă de Bunul Dumnezeu pentru nimic altceva decât pentru reușirea propriei noastre mântuiri. Alergăm adesea ca bezmeticii cheltuind timp spre a mai câștiga timp pentru probleme în realitate periferice față de nevoile noastre esențiale, uitând că timpul lăsat de Dumnezeu prin propria noastră viață, dacă îl folosim întru El, se dilată până la înveșnicire.

A te recunoaște celălalt, vedem în România de azi, duce la o goană după titluri. Cele occidentale sunt la mare prețuire, dată fiind recunoașterea seriozității cu care se studiază aici. În realitate, a face studii este întrucâtva o asceză. Recompensa pentru cei care au trudit este aceea de a fi pregătiți în meseriile pe care le fac. Titlurile și diplomele lor au consistență. Cu cât studiezi mai mult, cu atât aceasta te îndeamnă însă la smerenie, aceasta în contextul în care cunoștințele omenirii cresc vertiginos, iar specializarea ta este infimă în raport cu tot ce știe omul astăzi. E drept, devii bun într-o specialitate în care nu toți știu la fel ca tine, dar în acest chip tu slujești celorlalți așa cum și ceilalți sunt buni în ceea ce tu nu ești și ai nevoie de prestația lor.

Din păcate, într-o societate al cărui mod de funcționare este schimonosit de mizeria umană, în fața agresiunii celuilalt, a unui mod de a te călca în picioare la ghișeu sau pe stradă pentru că a priori ești un neimportant, un unul printre atâția alții, tentația de a-ți utiliza diplomele, statutul, relațiile, pilele, atuurile, este uriașă. Și totuși …

A trăi demnitatea și noblețea cu care ne îmbracă lăuntric Tatăl nostru care este în ceruri (și în inima oricui Îl caută) ne înarmează lăuntric în fața rănilor provocate de aproapele. Valoarea ta nu depinde de recunoașterea ei de către cel din fața ta, ci mai curând de taina lăuntrică pe care Dumnezeu o așază în sufletul tău. El te recunoaște fără probleme, te înnobilează fără condiții, te curăță și te vindecă fără amăgiri, te încununează neperisabil dacă stărui întru El. Demnitatea cea din lăuntrul tău rămâne neschimbată, ba chiar are de câștigat întru Hristos atunci când suferi agresiunea mojiciei celuilalt. Aș spune că într-un mod nereligios Occidentul are ce să ne învețe: respectul pentru cel din fața ta ține de civilizație, de cultură, este un fapt concret trăit la ordinea zilei. Spre exemplu, în Franța interacțiunea pe stradă și la serviciu între oameni îmi pare departe de stilul abrupt de la noi. La ei respectul nu vine neapărat din trăirea lui Dumnezeu, sunt mai secularizați decât noi, dar la noi lipsește acolo unde această trăire creștină ar fi trebuit să îl sublimeze. Este aproape un șoc pentru occidental să descopere Ortodoxia, minunea acestei fineți de trăire și de împlinire umană prin grija delicată a Dumnezeului celui viu, și să întâmpine deopotrivă modul adesea grosier al raportării noastre unii la alții, în pofida darului dumnezeiesc pe care îl purtăm.

Cred că trăirea creștină poartă pe om infinit mai sus decât o convenție socială de respect reciproc și de îngăduință unii cu alții, și că nu recomandarea prin diplome și titluri poate face pe oameni mai deschiși și mai îndatoritori unii cu alții, ci recomandarea pe care o pune Hristos în noi, prin care Îi recunoaștem prezența în unii și în alții. Mărturia aceasta o așteaptă de la noi, cei care ne spunem creștini, atât plaiurile mioritice, cât și ținuturile occidentale. Personal, mi-e dor de România bunăcuviinței și delicateții întâlnirii aproapelui, în care intuiești prezența lui Hristos… Cât de necesară este însă această Românie și peste granițele ei, acolo unde o purtăm spre mărturie creștină prin iconomia lui Dumnezeu.

Sursa: doxologia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.