Acasă > Mari duhovnici, ŞTIRI > DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (IX)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (IX)

                                                     

Joi, 1 aprilie 1993

 

            Nu ştiu cum s-a făcut c-am uitat de a mai consemna cîte ceva aici, cum mi-am propus. Se văd efectele bătrîneţii. În acest timp am căutat să mă mîngîi cu gîndul că totul merge bine. Adică ne căutăm de treaba noastră. În realitate, nu-i chiar aşa. Ne momesc gîndurile, firea ne tulbură în fel şi chip. Dacă ne gîndim la petrecerea părinţilor din trecut, ne speriem de ce facem astăzi. În mănăstire parcă nu mai este acea căutare a mîntuirii prin ascultare. Foarte uşor se uită de ceea ce n-ar trebui uitat. Pe bietul călugăr îl ispiteşte diavolul cum doreşte: prin neascultare, prin lenevire, mîncare cît mai bună şi de cîteva ori pe zi, graba la hirotonie şi cîte alte neajunsuri. Apoi nestatornicia, uşurătatea, petrecerea cu prietenii, procurări de lucruri, care mai tare te încurcă în chilie şi altele, că doresc să fie numai bine în viaţă fără prea multă muncă şi dacă se poate cît mai multe distracţii ce le redă radioul sau televizorul. Doamne! Cînd ne vei aduce la calea cea dreaptă şi sfîntă?!

 

Sîmbătă, 10 aprilie 1993

 

   Ce repede se deapănă timpul mai ales atunci cînd eşti ocupat peste măsură. Poate-i bine aşa pt. călugări. Preocupările zilnice nu-ţi dau răgaz de meditaţie şi te vezi parcă înstrăinat de ai tăi. Este mereu actual ca preoţii din toată lumea ortodoxă să cunoască bine Ortodoxia şi, în special, slujbele după tipic, fără să mai adauge ceva în plus. Este greu, că nu-s oameni care să ştie şi ca ei să conducă o strană, o gospodărie, parcă-s căzuţi din lună unii şi chiar dacă doreşti să faci un bine să-i înveţi ceva, nu pot sau nu vor. Mă uit la aceşti 2-3 tineri, pe care-i avem aici, dacă nu le spui să facă ceva nu fac. Se uită la tine şi nici nu le pasă de nimic. Nu ştiu ce să zic: o fi zilele de pe urmă sau nu mai înţeleg eu nimic. Am crezut că voi reuşi să pun pe picioare această mănăstire [Bogdana – Rădăuţi – n.n.], care a fost desfiinţată de atîta timp. Uneori parcă mă şi întristez că nu pot să fac ceva. Mă bate gîndul s-o facem de maici, fiindcă ele sînt mai răzbătătoare, cu toate că-s neputincioase. Totuşi trebuie să răbdăm. Să mulţumim lui Dumnezeu de ceea ce am reuşit să facem pînă acum. Poate ne pune la încercare Bunul Dumnezeu cel Sfînt.

 

%d bloggers like this: