Discursul Preafericitului Patriarh Kiril la ceremonia de conferire a titlului de doctor honoris causa al Universităţii de Stat de la Moscova

La 28 septembrie 2012 Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a participat la lucrările Conferinţei internaţionale „De la Rusia Veche la Federaţia Rusă – istoria statalităţii ruse”, organizată de Universitatea de Stat de la Moscova „M.V. Lomonosov” împreună cu Secţia de ştiinţe istorice şi filologice a AŞR.

În timpul primei şedinţe plenare a avut loc ceremonia conferirii Sanctităţii Sale a titlului onorific de doctor honoris cauza al USM. Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu un discurs.

Stimate Serghei Evghenievici! Stimate Victor Antonovici! Profesori, studenţi, înaltă adunare!

Vă felicit cordial cu ocazia desfăşurării lucrărilor conferinţei care este foarte actuală în legătură cu anul, în care au coincis atât de multe aniversări importante, referitoare la istoria ţării noastre.

Îmi aduc profunda recunoştinţă corporaţiei de savanţi a Universităţii de la Moscova pentru acea înaltă onoare, cu care m-aţi învrednicit. Deoarece eu singur mi-am început lucrarea în Biserică cu activitatea academică şi în decurs de zece ani am fost rectorul academiei teologice, în acest caz nu există o distincţie mai valoroasă pentru mine decât decoraţia, conferită de comunitatea ştiinţifică. Eu cunosc bine atmosfera instituţiei de învăţământ, atmosfera şedinţelor Consiliilor ştiinţifice, eu cunosc cum în acest colectiv este acuitizată gândirea, sunt oprite luările de cuvânt nechibzuite, cunosc cum se disciplinează mintea omului şi se disciplinează cuvântul lui. Şi, probabil, nu există un alt mediu, în afara de cel academic, care atât de mult ar influenţa asupra formării personalităţii, inclusiv asupra capacităţii omului de a se gândi de câteva ori, înainte de a spune ceva.

Lucrările conferinţei se desfăşoară în incinta Universităţii de Stat de la Moscova „M.V. Lomonosov”, ceea ce constituie o acţiune simbolică, deoarece Universitatea de Stat de la Moscova este lider în ţara noastră, este un centru cu adevărat ştiinţific, intelectual, de învăţământ, de al cărei nume sunt legate realizări enorme în ştiinţă, în învăţământ, în cultură. Un foarte mare număr de oameni, care au devenit celebri datorită activităţii lor, îşi trag originile anume de la Universitatea de la Moscova, pentru ei ea fiind alma mater.

Permiteţi-mi să spun câteva cuvinte cu privire la tema conferinţei, deoarece după înmânarea diplomei de doctor se cuvine a face un raport în faţa auditoriului. Îmi voi permite să-mi împărtăşesc câteva gânduri, care au apărut în legătură cu Anul istoriei şi în legătură cu coincidenţa multor aniversări. Mi se pare că tema propusă pentru discuţie este cu adevărat actuală, deoarece atinge, în particular, o astfel de problemă importantă cum este rolul moştenirii duhovniceşti, inclusiv a celei ortodoxe în formarea şi dezvoltarea statalităţii ruse.

Orice fel de construcţie se începe cu proiectul. Dar şi mai înainte – cu viziunea generală a faptului ce doreşti să construieşti, cu imaginaţia, cu crearea chipului. Uneori aceasta are loc la nivelul fanteziei, uneori la nivelul visului, însă oricărui proiect îi precede acest vis sau această fantezie, această imagine, care uneori apare doar intuitiv. Făurirea viitorului presupune realizarea acestei imagini. După cum se pare, astăzi una din problemele vieţii noastre este anume lipsa unei astfel de imagini a viitorului. Oamenii cu uşurinţă îşi exprimă nemulţumirea vizavi de ziua de azi, dar le este mult mai greu să formuleze, unde ar dori să ajungă, pornind de la starea actuală de lucruri, ce ţară ar dori să făurească. Desigur, multe comunităţi profesionale au obiective şi probleme concrete – să continue construcţia drumurilor, să ridice oraşe, să mărească nivelul producţiei agricole, în genere să dezvolte economia. Însă vorba este nu despre domenii aparte şi nici măcar despre aranjarea exterioară a vieţii ţării – este vorba despre chipul acestei ţări, pe care noi trebuie sau dorim să o construim.

Un aforism cunoscut sună aşa: înţelegerea faptului, încotro trebuie să mergem, provine de la cunoştinţa faptului, de unde am venit în punctul dat. Doar aşa calea omului sau a naţiunii capătă o şansă de a părea a fi un vector, dar nu o linie curbă întortocheată. Cu alte cuvinte, un viitor demn poate fi creat doar pe un fundament istoric stabil şi în acest sens istoria nu este doar ştiinţa despre trecut. Este ceva mai important, deoarece fără cunoaşterea istoriei, fără conştientizarea faptului ce este fundamentul istoric al existenţei, nu este posibil a ridica o clădire.

Aş vrea să vorbesc în special despre fundamentul tradiţiei continuităţii duhovniceşti şi culturale.

La auzul cuvântului „tradiţie” oamenii contemporani, în special cei tineri, deseori îşi exprimă nedumerirea şi chiar scepticismul. „Tradiţia”, „tradiţionalist”, „tradiţional” au legătură cu ceva demult trecut, inutil, care încurcă. De fapt, tradiţia nu este amintirea despre trecut, tradiţia este modalitatea transmiterii valorilor din generaţie în generaţie. Chiar studentul cu poziţia cea mai radicală deschide manualul, scris nu de o persoană de o vârstă cu el, dar de o persoană care, posibil, nu mai este în viaţă. El creşte pe baza gândurilor, cunoştinţelor, experienţei celor, care nu mau sunt în viaţă.

Dar cum au fost transmise aceste cunoştinţe, experienţe, gânduri, idei? Ele au parvenit la noi prin tradiţie. Tradiţia este modalitatea păstrării şi transmiterii valorilor din generaţie în generaţie. Aceasta nu semnifică că tradiţia este chemată să păstreze totul ce aparţine trecutului. Doar nu păstrăm gunoiul, noi îl aruncăm. Omul, trăind şi lucrând, produce multe lucruri netrebuincioase pentru viitor. Însă valoarea adevărată se transmite nu altminteri, decât prin tradiţie. De aceea eu consider că trebuie cu toată seriozitatea să ne referim cu înţelegere la tot ce este principiu tradiţional în viaţa societăţii.

Încercarea de a distruge totul până la fundament, inclusiv a distruge tradiţia, iar apoi pe aceste dărâmături a construi o lume nouă, nu duce la nimic bun şi postează naţiunea la limita catastrofei duhovniceşti. Mărturie la cele afirmate este istoria Rusiei în secolul al XX-lea. De aceea este atât de important ca astăzi noi să ne îndreptăm privirea noastră către sursele statalităţii ruse.

La baza oricărei organizaţii sociale se află un anumit sistem de opinii, o filosofie, care determină locul omului în univers, care stabileşte relaţiile lui cu eternitatea, îndatoririle lui în relaţiile cu apropiaţii, cu alţi oameni. Fundamentul civilizaţiei europene, al cărei parte este Rusia, se sprijină pe două pietre unghiulare: tradiţia greco-romană a înţelegerii filosofice a lumii şi pe revelaţia biblică. Sinteza creativă a ambelor aspecte noi o găsim la scriitorii creştini timpurii, care au trudit pe parcursul primului mileniu şi pe care noi îi numii sfinţi părinţi; unii autori şi în mijlocul secolului au continuat aceeaşi tradiţie. Sinteza lucrărilor sfinţilor părinţi îmbina cunoştinţele Antichităţii, ştiinţa antică şi viziunea teologică, bazată pe revelaţia divină. Această sinteză era susţinută de sistemul de învăţământ al Imperiului Roman atât în partea lui de est, cât şi în cea de vest – în Bizanţ. Anume Ortodoxia, precum şi învăţătura şi ştiinţa răspândită de ea, au inclus Rusia veche, iar apoi şi Rusia din epoca mai târzie, în tradiţia culturală a Imperiului Roman. Fiind succesorii culturali şi duhovniceşti ai Bizanţului, noi, totodată, pe parcursul veacurilor am avut tendinţa de a păstra originalitatea noastră slavă. Civilizaţia, al cărei fundament a fost pus prin geniul şi trudele sfinţilor întocmai cu apostolii Chiril şi Metodiu, şi astăzi uneşte armonios moştenirea culturală şi intelectuală europeană cu spiritualitatea ortodoxă şi concepţia slavă.

În acelaşi timp, când ni se vorbeşte despre „calea europeană” de dezvoltare, de regulă, se are în vedere imitarea şi reproducerea modelelor politice şi culturale occidentale. Imitarea, copierea întotdeauna cedează originalului, deoarece lipseşte principiul original, caracterul autentic de autor. Cu rare excepţii, copia rămâne în urmă de original şi după calitatea sa; acela ce face o copie, se postează într-o poziţie subordonată în raport cu autorul originalului. Întotdeauna este un decalaj în direcţia micşorării calităţii. De aceea a construi o civilizaţie pe baza imitării semnifică a determina dezvoltarea în aşa fel, ca ea, în principiu, întotdeauna să rămână în urmă de cei care au generat şi generează originalul. A fi condus este periculos, cel puţin în vârstă matură. A fi condus în tinereţe, în copilărie este necesar, dar când copilul creşte, el încetează a fi condus, şi atunci se descoperă potenţialul personalităţii sale libere.

Occidentalizarea negândită, deseori agresivă, a fost cunoscută de istoria ţării noastre nu o dată şi, conform gândului lui Arnold Toynbee, ea „în fapt doar ajuta puterilor care împiedicau progresul” (A.J. Toynbee. Înţelegerea istoriei. Partea 6). Este important a înţelege că o cale cu adevărat europeană presupune nu imitarea modelului străin, dar conştientizarea propriilor rădăcini europene şi revenirea la ele, ţinând cont de condiţiile concrete culturale şi istorice. Cele spuse sunt aplicabile, inclusiv, şi referitor la construcţia statală. Fidelitatea pentru valorile propriei tradiţii permite conştientizarea independentă a scopurilor şi sarcinilor puterii de stat, meditarea la rolul instituţiei statale.

Dar ce spune tradiţia noastră despre aceasta? Sfânta Scriptură afirmă necesitatea absolută a instituţiei puterii civile în lumea alterată de păcat. Îl citez pe apostolul Pavel: „Cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Rom. 13:2). Puterea răului, vai, este reală şi pentru ca oamenii să poată trăi, lucra, creşte copiii în pace, este necesar să existe statul care va reţine răul, inclusiv şi cu forţa puterii. Noi vedem că acolo, unde statul dispare sau slăbeşte în aşa fel că nu îşi poate executa funcţiile, în societate se instaurează haosul.

Creştinii ortodocşi, după porunca apostolului, se roagă „pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii ca să petrecem viaţa paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţă” (1 Tim. 2:2), înţelegând că o astfel de viaţă este asigurată de slujitorii statului, care curmă voinţa rea a criminalilor şi sunt gata a respinge năvălirea străinilor. De aceea un loc mare în tradiţia ortodoxă îl ocupă etica slujirii în stat. În sinaxarele noastre sunt multe nume de ţari, cneji, conducători, ostaşi, care şi-au dat viaţa slujirii apropiaţilor şi apărării Patriei. Şi aceasta nu este întâmplător, doar reprezentanţii puterii de stat, care menţin ordinea şi curmă fărădelegea, îndeplinesc misiunea, încredinţată lor de Însuşi Dumnezeu. Iată ce spune despre aceasta apostolul Pavel: „dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul” (vezi: Rom. 13:4).

Desigur, totul despre ce s-a vorbit până acum, se referă nu la persoane concrete, nu la sisteme concrete politice, dar la însăşi instituţia puterii. Instituţia puterii a apărut în lume, în societatea înclinată spre păcat, pentru păstrarea acestei societăţi, pentru ca oamenii să fie capabili să trăiască în comun, ca interesele extrapolare să nu distrugă posibilităţile oamenilor de a munci în mod solidar, inclusiv şi pentru realizarea binelui comun. De aceea susţinerea clară şi cu totul determinată a instituţiei puterii de stat de către Biserică nu semnifică aprecieri, pe care fiecare reprezentant al Bisericii poate avea faţă de anumiţi oameni politici sau de stat. Cu toate acestea de fiecare dată este necesar să înţelegem că păstrarea instituţiei puterii este chezăşia prosperităţii societăţii.

Deja la gânditorii păgâni noi găsim o prezentare a legii naturale, a adevărului, căruia trebuie să slujească statul. Voi aminti cuvintele lui Cicero: „O lege adevărată este un principiu raţional, care corespunde naturii, care se răspândeşte asupra tuturor oamenilor, permanent, etern, care cheamă la îndeplinirea datoriei, ordonând; interzicând, de la săvârşirea crimei speriind… A propune renunţarea deplină sau parţială la o astfel de lege este o blasfemie; a-i limita influenţa acţiunii ei nu este permis; a renunţa la ea în totalitate nu este posibil…. Asupra tuturor popoarelor în orice timp se va răspândi o lege eternă şi neschimbătoare, şi va fi o lege comună, precum este un învăţător, un împărat al tuturor oamenilor – acesta este Dumnezeu, creatorul, judecătorul, autorul legii. Cine nu i se va supune, acela va fi un fugar de la propria persoană şi, negând natura omenească, va fi condamnat pentru vecie” (Marcus Tullius Cicero. Despre stat, cartea III, capitolul XXII).

Ceea ce cunoşteau înţelepţii păgâni, a căpătat confirmarea în revelaţia biblică. După cuvântul sfântului apostol Pavel, legea morală este scrisă de Dumnezeu în inimile oamenilor, „căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără”(Rom. 2:14-15).

Misiunea statului, astfel, constă din susţinerea adevărului; în acţiunile sale ea este chemată să se conducă de legea naturală. Statul nu este sursa legii naturale, el este doar interpretatorul ei; statul decide în ce chip legea morală eternă trebuie să fie implementată în epoca dată şi în cultura dată, inclusiv şi prin sistemul legislativ. În acest cadru de interpretare tradiţională pentru cultura rusă (şi cea europeană în general), dacă 95% din populaţie în corespundere cu toate procedurile legale democratice va vota pentru nimicirea a celorlalte 5%, în acest caz aceasta va fi, totuşi, o fărădelege, deoarece legea, care interzice curmarea unei vieţi nevinovate, este stabilită nu de stat şi nu de oameni în genere, şi nici o instituţie naţională sau internaţională umană nu o poate anula.

Sarcina statului este de a se sprijini pe legea morală, dată de Dumnezeu, astfel să o interpreteze în concordanţă cu locul, timpul, cultura, ca principiul moral prin acţiunea legislaţiei să se întărească în viaţa personalităţii şi a societăţii.

Imaginaţia despre stat ca despre o organizare Dumnezeiască, o instituţie sfinţită, care apără adevărul suprem şi dreptatea supremă, este adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului nostru. După cum a scris contemporanul nostru, iar pentru mulţi din voi, probabil, şi coleg, minunatul filosof, politolog şi publicist Alexandr Sergheevici Panarin, „identitatea oamenilor ruşi a fost cimentată de idealul ortodox al ţaratului sfinţit, bazat pe adevărul suprem şi slujirea jertfelnică credinţei” (A.S. Panarin. „Civilizaţia Ortodoxă în lumea globală”).

Din păcate, actualmente, ca şi mai înainte, noi ne ciocnim de cu totul alte interpretări ale legii. Astăzi legea deseori declară autonomia deplină a omului de la principiul moral, permisivitatea nelimitată în stabilirea acelor norme care în momentul dat vor fi considerate comode de către legislatori. Negarea dreptului la viaţă pentru pruncul în pântecele mamei, uciderea bătrânilor şi bolnavilor care, după opinia unor gânditori contemporani, „sunt datori să moară”, ca să nu folosească rezervele societăţii, încercările de a revizui determinarea unei instituţii fundamentale a firii omeneşti – căsătoria. Toate acestea oglindesc o mutare profundă în conceperea lumii şi a omului, o mutare pe care creştinii o consideră distrugătoare şi periculoasă. „Totul poate fi distrus şi din nou construit”. Dar dacă legea morală dată este distrusă de Dumnezeu, dacă ea este îndepărtată din relaţiile sociale, atunci oamenii încetează să mai fie capabili să se organizeze în societăţi – orice societate, fie ea familia, colectivul de muncă sau statul.

Ca şi orice societate umană în această lume decăzută, statul se poate depărta de la predestinaţia sa. Istoria oferă o multitudine de exemple a faptului, cum statul şi puterea au trădat predestinaţia lor – a sluji legii morale supreme. Secolul al XX-lea a văzut triumful vremelnic al dictaturilor anticreştine care nu atât opreau fărădelegea, cât singure o generau. Aceste vremuri îngrozitoare ne-au oferit un exemplu al faptului ce are loc atunci, când statul se percepe nu slugă a legii supreme morale, dar se percepe pe sine ca un judecător şi legislator suprem.

Ciocnindu-se de nedreptate şi păcat, Biserica poate să iasă cu demascarea, inclusiv a conducătorilor, când ei îşi trădează datoria. Un exemplu al unei astfel de demascări poate servi sfântul ierarh Filip al Moscovei, care a ieşit împotriva nedreptăţii ţarului Ioan cel Groaznic. Oamenii, care deţineau puterea, se ciocnesc cu tentaţii deosebite şi au nevoie de o grijă păstorească deosebită.

Cercetând relaţiile dintre Biserică şi stat în anii noştri, aş vrea să vorbesc despre idealurile, care pentru Biserică sunt perene şi realităţile care reflectă anume situaţia de azi. Rusia este una din ţările cele mai secularizate din Europa. Ceea ce în ţările Lumii Vechi se consideră practic de la sine înţeles, cum e, de pildă, catedra de teologie în instituţiile de învăţământ superior, capelanii în armată, zilele de odihnă la marile sărbători religioase, studierea religiei în şcoli şi multe altele, în special cu referire la manifestarea culturii religioase, în viaţa noastră intră cu greu şi cu scrâşnetul dinţilor celor care îşi imaginează „statul laic” exclusiv în formă de stat ateu, care exclude prezenţa religiei în procesele sociale.

Însă timpul dictaturii ateiste, sperăm, a trecut. Prezenţa Bisericii în domeniul public este un fenomen cu totul normal pentru o societate liberă.

Biserica şi statul sunt noţiuni diferite. Biserica este o comunitate benevolă, care se adresează la membrii săi cu un cuvânt păstoresc, contând pe ascultarea lor benevolă. Statul cuprinde pe toţi membrii ţării, având putere de a impune îndeplinirea propriilor legi, inclusiv cu forţa. Biserica nu tinde la puterea în stat, nu doreşte să-şi asume funcţiile statului. Mai mult ca atât, ea nu doreşte să obţină statut de stat, pe care îl au Bisericile majoritare într-un șir de ţări europene. A cere de la Biserică să nu „se contopească cu statul”, înseamnă a da buzna în uşa deschisă.

Însă deseori în spatele acestor cerinţe se află altceva: încercarea de a impune Biserica de a renunţa la responsabilitatea ei păstorească pentru membrii ei, iar pe oamenii ortodocşi – la drepturile şi datoriile lor civile. Membrii Bisericii sunt, de asemenea, şi membrii statului, şi membrii societăţii. Ei sunt chemaţi să se conducă în îndeplinirea datoriilor lor civile de conştiinţa creştină. Aceasta se referă şi la cetăţenii de rând, şi la cei care ocupă funcţii responsabile în stat. Cu toate acestea, cetăţenii ortodocşi, fiecare la locul său, sunt chemaţi să colaboreze cu persoanele, aparţinând la alte confesiuni în susţinerea păcii şi dreptăţii. În acest sens Rusia este una din ţările cele mai avansate în lume, deoarece tradiţia păcii interreligioase în condiţiile noastre deloc simple, se susţine nu doar de liderii religioşi, dar şi de marea majoritate a oamenilor credincioşi.

Biserica nu formează organe ale administrării de stat şi nu adoptă legi de stat. Ea modelează sufletele oamenilor, chemaţi la slujirea frăţească unii altora şi binelui comun. Ea susţine caracterul nepieritor al legii morale, doar pe baza ei putând fi făurită o societate dreaptă şi un stat drept. Ea mărturiseşte despre Împărăţia Duhului. După cum scrie N.A. Berdeaev, „niciodată nu va putea încăpea /Biserica/ în împărăţia Cezarului, deoarece este veşnică şi tinde spre infinit” (N.A. Berdeaev. „Împărăţia Duhului şi Împărăţia Cezarului”).

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii