Acasă > Diverse > Doamne, cum ar fi să trăim înțelegând că fiecare nouă zi este o foaie din C.V.-ul sufletului nostru? Și că Tu, care faci mereu „angajări” în Rai, nu pui limite de pagini, ci ai răbdarea și ne citești în detaliu, până-n adâncul inimilor?

Doamne, cum ar fi să trăim înțelegând că fiecare nouă zi este o foaie din C.V.-ul sufletului nostru? Și că Tu, care faci mereu „angajări” în Rai, nu pui limite de pagini, ci ai răbdarea și ne citești în detaliu, până-n adâncul inimilor?

Doamne, cum ar fi să trăim înțelegând că fiecare nouă zi este o foaie din C.V.-ul sufletului nostru? Și că Tu, care faci mereu „angajări” în Rai, nu pui limite de pagini, ci ai răbdarea și ne citești în detaliu, până-n adâncul inimilor?

Ionela-Cristina Răciu

În C.V.-ul meu scrie clar cum mă cheamă, câți ani am, dacă sunt sau nu căsătorită, ce studii am, ce experiență am acumulat, pe unde am lucrat, câte ceva despre competențele dobândite, care-s pasiunile care mă fac să-mi bată inima de nerăbdare. Toate – pe scurt, că C.V.-ul nu trebuie să depășească două pagini, nimeni n-are timp de pierdut. Timpul înseamnă bani, știe oricine… Mai pui și-o scrisoare de recomandare la pachet ‒ cresc șansele să fii chemat la un interviu.

Dar în paginile acestea nu scrie nimic despre cum eram cea mai fericită fetiță din lume când mergeam de mână cu fratele meu (la piață ori să vedem elefanții de la circ, nici nu mai conta!). Nu precizează nimeni nici despre cum cântam la strană, cu bunica, iar Sfântul Nicolae mă privea cu bucurie potolită, din icoană.

Nu se amintește nici despre cum vorbeam cu tabloul de doliu al tatei, când credeam că mama n-a ajuns acasă încă, să m-audă, draga de ea. Nu află nimeni din C.V. despre cât de mult îmi plac oamenii onești, cei care fac bine atunci când nu-i vede nimeni, care vorbesc frumos nu doar când au de-a face cu persoane de vază, ci și cu suflete pentru care „condiții mai bune de trai” înseamnă niște cartoane mai groase și mai uscate, pe care să-și plece durerile oaselor sleite – oameni care noaptea numără stelele, ca să adoarmă. Mai fericiți, cel puțin din pricina aceasta, decât cei care avem deasupra capului „siguranța” opacă a unui acoperiș de țiglă multistratificată, la care plăti-vom rate încă vreo 20 de ani înainte.

În C.V.-uri nu scrie nimic despre povestea noastră de dragoste cu Dumnezeu: când a început, ori dacă încă o așteptăm să înceapă, însetați de lumină, ca firele de iarbă care răzbat prin fisurile plăcilor de beton.

Nu dăm detalii nici despre cum își găsește liman sufletul nostru, undeva la căpătâiul unei cruci, într-un cimitir, la noua adresă a celor trecuți la Domnul. Nu îndrăznim să spunem mai departe nici despre îmbrățișarea dezinteresată a unui om care știe cum să asculte cântecul inimii noastre– mai trist, mai vesel, mai melodios ori poate, uneori, asemenea unui urlet de durere sau de război.

Din teama de a nu părea vulnerabili, imperfecți, inadecvați în societate, neprofesioniști, ne-stăpâni pe propriile noastre vieți, nu pomenim în C.V. nici despre cum unele lacrimi de dor mistuie obrajii, iar altele parcă-s rouă dulce pe buzele arse de grija datoriilor sau de ședințele de chimioterapie. Nu scriem nici despre bucuria pură a clipei când ne-am ținut copilul pentru prima oară în brațe. Nici despre recunoștința față de oamenii care ne-au fost alături, ajutându-ne să ieșim din cele mai negre și adânci hăuri ale vieții, dăruindu-ne necondiționat ce-am avut nevoie, deși nici pe ei nu-i scoteau banii afară din casă.

Și mă întreb dacă, în locul scrisorii de recomandare de la foștii angajatori sau colaboratori, ar trebui să scrie cineva, despre noi, o scrisoare de recomandare pentru Rai … cine ar avea curajul s-o scrie? Cineva din familie? Colegii de școală? Părintele duhovnic? Cine-ar garanta pentru feliuța noastră de viață? Femeia care șade pe temelia unui colț de magazin și cere mereu o sticlă cu apă? Copilul slab și negrijit de nimeni, care se bucură de gogoașa pe care ne oprim să i-o dăm din fugă? Oare zahărul pudră în care suflă fără să vrea, râzând bucuros că nici azi n-o să moară de foame, o să ajungă să acopere toate răutățile gratuite pe care le deversăm, premeditat sau inconștient, în viețile celorlalți? Acești „ceilalți” pe care încă nu i-am făcut „ai noștri”?

De câte ori am făcut, oare, din omul de lângă noi, „aproapele” pe care să-l iubim ori, cel puțin, să-l respectăm? Sau îl privim doar ca pe intrusul care ne tulbură existența, nepoftitul care nu ne „înțelege”, insensibilul care nu vede cât suferim că… tace, atunci când ne ieșim din fire și ne dăm de ceasul morții, pentru subiecte, adesea, banale?

Oare scrisoarea noastră de recomandare nu s-ar transforma într-una de condamnare? Pentru tot binele pe care am fi putut să-l facem și nu l-am făcut. Oare nu s-ar îngrămădi s-o semneze toți cei pe care i-am supărat, i-am nedreptățit, i-am făcut să plângă ori să ne îmbrâncească din vorbe sau din coate, sălbăticindu-i cu ne-iubirea, ne-iertarea, ignoranța noastră de toate zilele?

Doamne, cum ar fi să trăim înțelegând că fiecare nouă zi este o foaie din C.V.-ul sufletului nostru? Și că Tu, care faci mereu „angajări” în Rai, nu pui limite de pagini, ci ai răbdarea șine citești în detaliu, până-n adâncul inimilor?

Cum ar fi să trăim gândind că, la sfârșitul fiecărei zile, cineva ar scrie despre noi o scrisoare de recomandare, în care va relata nedistorsionat cât de strâmtă ori de primitoare ne-a fost inima, cât de prezenți ori de absenți am fost din propria noastră viață, cât de atenți sau de surzi am fost la strigătele de ajutor pentru care avem timpane de auzit, dar n-avem mâini de ajutat?

În orice C.V.  este nevoie și de o fotografie de prezentare. „Hristoase, chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor.” Doamne, dă-ne să vedem că fiecare om e un instantaneu al dumnezeirii Tale! Iar aceste chipuri ale dumnezeirii sunt toate, fără excepție, reușite. Chiar dacă nu par să fie, uneori. Pentru El nu contează dacă părul se așază drept sau ondulat și nici dacă avem sau nu cămașa apretată. Pentru El nu contează mica pată de pe haină, ci cât ne-am străduit să curățăm petele de pe dinăuntru.

Chipul lui Dumnezeu din noi scrie, neobosit, scrisori de recomandare către inimile noastre. Scrisori în care ne vorbește despre Iubire, Adevăr și Iertare, despre „sistemul de măsură” din Ceruri, care nu seamănă câtuși de puțin cu judecata și calculele omenești. Dumnezeu nu renunță niciodată în încercarea de a ne convinge să-L „angajăm”, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, să lucreze pentru noi, cu noi, în viața noastră.

El ne iartă că ne autointitulăm „stăpânii” lumii și-ai celor de lângă noi. Ne iartă că noi, bulgări de humă, avem pretenția de a modela huma din ceilalți, uitând că suflarea unică de viață ‒ care ne face să fim cei ce suntem ‒ chiar de la El am primit-o.

Dumnezeu vrea să-L „angajăm” să ne slujească, să ne fie ajutor, să ni Se facă toate, tuturor. Și pentru asta nu cere salariu – dacă „timpul înseamnă bani”, ce nevoie ar putea avea Dumnezeul Cel Veșnic de monezile noastre false și zornăitoare?Dumnezeu nu cere nici măcar tichete de masă, ci ne poftește pe toți la Cina cea de Taină. Experiența Sa este jertfa pe Cruce, competența Sa este Atotputernicia! Pasiunile Sale? Milostivirea, îndurarea, minunile, vindecările sufletești și trupești, bucuria, Iubirea necondiționată, iertarea, mântuirea sufletelor.

Doamne, ce-ar fi să scrii chiar Tu scrisoarea noastră de recomandare pentru Rai, cu cerneala iubirii Tale, care nu se va șterge niciodată? Cine-ar putea să ne știe mai bine decât Tine?

Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/scrisoare-de-recomandare-pentru-rai

Categories: Diverse Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.